ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5326/2023

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 21 februarie 2022, pe rolul Curții de Apel Oradea, sub nr. x/2022, reclamantele A. și B. au solicitat să se constate vătămarea drepturilor și intereselor legitime ale reclamantelor prin măsura reglementată de art. XXIV punctele 12 și 13 din O.U.G. nr. 130/2021, respectiv prin modificarea Codul fiscal aplicarea cotei de contribuție la sistemul de sănătate de 10% în cazul pensiilor ce depășesc suma lunară de 4000 RON, precum și obligarea pârâtului să asigure fonduri pentru restituirea sumelor reținute din pensie cu titlu de CAS începând cu luna ianuarie 2022 și până la momentul încetării reținerii, sume ce solicită să fie actualizate cu indicele de inflație și cu plata și a dobânzii legale penalizatoare prevăzută de art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011. Reclamantele au invocat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. XXIV punctele 12 și 13 din O.U.G. nr. 130/2021 în raport cu dispozițiile art. 44, art. 47, art. 115, art. 125 și art. 56 din Constituția României.

Hotărârea primei instanțe Prin sentința civilă nr. 110 din data de 3 mai 2023, Curtea de Apel Alba Oradea, secția de contencios administrativ și fiscal a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului, invocată de către acesta, iar pe fondul cauzei a admis acțiunea formulată de reclamantele A. și B., în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României, prin Secretariatul General al Guvernului și a obligat pârâtul Guvernul României la plata către fiecare dintre reclamante a unei despăgubiri egale cu sumele reținute ca și contribuție de asigurări sociale de sănătate în temeiul art. XXIV pct. 13 din O.U.G. nr. 130/2021, începând cu data primei rețineri și până în momentul încetării acesteia, sume ce vor fi actualizate cu indicele de inflație, precum și la plata dobânzii legale de la data fiecărei rețineri până la plata sumei. Totodată, a respins cererea de intervenție accesorie, formulată de intervenientul Ministerul Finanțelor în favoarea pârâtului și a obligat pârâtul Guvernul României să plătească reclamantelor suma de 50 RON cu titlu cheltuieli de judecată.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței civile menționate anterior, au declarat recurs pârâtul Guvernul României prin Secretariatul General al Guvernului și reclamanta A.. 3.1. Prin memoriul de recurs, pârâtul Guvernul României, apreciind ca fiind incident motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., a solicitat casarea sentinței recurate și rejudecarea cauzei, cu consecința respingerii, pe fond, în întregime, a cererii de chemare în judecată formulată de reclamante, ca neîntemeiată. Printr-un prim set de critici subsumate acestui motiv de casare, pârâtul a invocat aplicarea eronată de către instanța de fond a dispozițiilor art. 9 din Legea nr. 554/2004, arătând că o cerere de repare a prejudiciului, având exclusiv caracter patrimonial, nu putea fi soluționată în absența unei acțiuni specifice contenciosului administrativ, care să vizeze anularea actelor administrative subsecvente ordonanțelor declarate neconstituționale, aflate în directă legătură de cauzalitate cu vătămarea ce se solicită a fi reparată. Or, în speță, s-a dispus obligarea pârâtului la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul invocat de către reclamante, fără a fi anulat în prealabil vreun act administrativ emis în baza ordonanțelor declarate neconstituționale și fără a se fi dispus o eventuală obligare a autorității la emiterea unui act administrativ sau la realizarea unei anumite operațiuni administrative, astfel cum impun dispozițiile art. 9 alin. (5) din Legea contenciosului administrativ. Cu alte cuvinte, acțiunea vizată de aceste prevederi legale ar fi trebuit să aibă un obiect complex, în sensul să existe o cerere principală specifică contenciosului administrativ privind existența unei vătămări a unui drept sau interes legitim printr-un act administrativ emis în baza ordonanței guvernului, iar excepția de neconstituționalitate a acesteia trebuia să constituie o cerere secundară. Drept urmare, apreciază că, în prezentul litigiu, instanța de contencios a fost învestită în mod nelegal cu o cerere având un obiect pur patrimonial, prin care s-a solicitat exclusiv repararea prejudiciului, aspect ce contravine prevederilor art. 9 din Legea nr. 554/2004. Printr-un alt rând de critici, a susținut că prima instanță a stabilit în mod nelegal existența unei obligații de plată în sarcina Guvernului fără a verifica, în mod judicios, ce reprezintă sumele pretinse de către reclamante și, respectiv, care este în realitate raportul de drept material în baza căruia s-a format raportul de drept procesual dedus judecății, reținând existența unei fapte culpabile, a vinovăției autorității pârâte, a prejudiciului suferit de petenți și a legăturii de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu, fără a avea în vedere faptul că acesta a intervenit în ordinea legislativă, în scopul restituirii sumelor reținute din veniturile din pensii realizate de persoanele fizice, cu titlu de contribuții de asigurări sociale de sănătate de la data de 01.01.2022 până la data de 27.12.2022 inclusiv, prin adoptarea, la data de 15.02.2023, a O.U.G nr. 4/2023 privind stabilirea unor măsuri de restituire a unor contribuții de asigurări sociale de sănătate. Astfel, instanța de fond trebuia să constate că acțiunea formulată de către reclamante a rămas, în parte, fără obiect, în ceea ce privește partea din despăgubiri compusă chiar din sumele reținute cu titlu de C.A.S.S., începând cu luna ianuarie 2022 din pensiile acestora. Instanța a făcut abstracție și de faptul că sumele pretinse de reclamante reprezintă o componentă a raportului de asigurări sociale cu entitățile plătitoare a drepturilor de pensie și că răspunderea civilă delictuală nu putea fi antrenată decât în subsidiar, după acționarea în judecată a entității care plătește reclamantelor drepturile de pensie. În plus, dreptului reclamantelor la restituirea unor sume reținute nelegal din pensie îi corespunde obligația corelativă a entității plătitoare a acestor drepturi de a restitui aceste sume. Instanța de fond a reținut în mod eronat în sarcina Guvernului României obligația de a plăti către reclamante despăgubiri egale cu sumele reținute ca și contribuție de asigurări sociale de sănătate, în temeiul art. XXIV pct. 13 din O.U.G. nr. 130/2021, începând cu data primei rețineri și până în momentul încetării acesteia, urmând ca aceste sume să fie actualizate cu indicele de inflație, precum și de a plăti dobânzi legale de la data fiecărei rețineri până la plata sumei. În opinia sa, se relevă lipsa capacității juridice civile și corelativ, a calității procesuale pasive a Guvernului României. În ceea ce privește pretinsa lipsă a capacității juridice civile, recurentul Guvernul României a susținut, în esență, că nu poate sta în judecată, în calitate de pârât, decât în litigii de drept administrativ în care se contestă legalitatea actelor administrative pe care le adoptă. Raporturile juridice la care participă Guvernul României nu pot avea natură civilă, ci doar administrativă, prin aceasta înțelegându-se raporturi care se nasc, se modifică sau se sting prin manifestarea unilaterală de voință a acestui organ al administrației publice centrale, realizate în exercitarea atribuțiilor și competențelor stabilite de lege, cu scopul de a produce efecte juridice. Aceste alegații sunt confirmate și de prevederile art. 187 și urm din Legea nr. 287/2009, dar și de jurisprudența Înaltei Curți în materie. Astfel fiind, Guvernul României, ca organ colegial, nu are capacitate juridică civilă, iar în situația în care ar cădea în pretenții, fiind obligat la plata unor sume de bani către reclamantă, titlul executoriu nu va putea fi dus la îndeplinire. Susține recurentul-pârât că Guvernul României nu are atribuții în calcularea și reținerea din pensii a contribuției de asigurări sociale de sănătate și nu poate fi obligat să plătească despăgubirile solicitate prin acțiune, câtă vreme sumele au fost calculate și reținute de casele teritoriale de pensii sau de casele de pensii sectoriale. Competența restituirii sumelor reținute este dată prin lege, în mod expres, în sarcina caselor de pensii, conform O.U.G. nr. 4/2023, astfel că Guvernul României nu poate fi obligat nici la restituirea sumelor reținute, nici a accesoriilor constând în actualizarea cu rata inflației și dobânda legală, în condițiile în care, potrivit art. 1 alin. (4) din O.G. nr. 13/2011, debitorului obligației bănești principale îi revine și sarcina îndeplinirii obligației subsecvente. Mai învederează recurentul-pârât că, odată cu intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 4/2023, recurenta-reclamantă nu mai are interes în demersul judiciar promovat, conform art. 32 alin. (1) C. proc. civ., iar cererea este lipsită de obiect. În plus, prin reglementările conținute de O.U.G. nr. 4/2023 a fost stabilită, în mod corect și legal, competența caselor teritoriale de pensii, precum caselor de pensii sectoriale si entităților care plătesc venituri din pensii, de a restitui sumele reținute cu titlul de contribuții de asieurări sociale de sănătate, cât si sursa bugetară necesară implementării acestor măsuri. Aceste entități vor proceda la calcularea și restituirea din oficiu a sumelor pretinse de părțile reclamante. Or, menținerea dispozițiilor hotărârii judecătorești contestate prin prezentul memoriu de recurs, ar duce la încasarea dublă, a acestor sume, ceea ce nu este permis, de moment ce legiuitorul delegat a stabilit un cadru normativ, special, pentru restituirea acestora. Prin urmare, din moment ce competența restituirii sumelor reținute (obligația principală) este dată prin lege, exclusiv caselor teritoriale/sectoriale de pensii si/sau entităților care plătesc venituri din pensii. Pe de-o parte, Guvernul României nu are atribuții si nu poate fi obligat nici la plata dobânzilor legale penalizatoare si/sau a diferențelor de sume rezultate din actualizarea sumei datorate în raport cu indicele de inflație pentru sumele reținute din pensie de C.A.S.S., iar pe de altă parte, apreciază că nu este aceasta calea care să asigure îndestularea părților reclamante, pretențiile acestora subsumându-se, în realitate, jurisdicției asigurărilor sociale. În continuare, critică și soluția instanței de fond prin care s-a dispus obligarea pârâtului Guvernul României la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 50 RON pentru flecare reclamantă, apreciind că aceasta este nelegală, având în vedere, pe de o parte, adoptarea O.U.G. nr. 4/2023, cât și faptul că nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 453 alin. (1) C. proc. civ. Consideră astfel că, în temeiul dispozițiilor antereferite, partea care a câștigat procesul are obligația de a proba cererea de acordare a cheltuielilor de judecată pe care pretinde că le-a efectuat, regula fiind că dovada acestora se face cu acte, documente, înscrisuri justificative. Dispozițiile normative arătate conțin reglementări exprese și imperative în ceea ce privește acordarea cheltuielilor de judecată, în sensul că acestea se suportă de partea care a căzut în pretenții, însă în măsura în care este dovedită efectuarea acestora în speța în care se pretind a fi efectuate. De asemenea, conform dispozițiilor art. 453 C. proc. civ., partea care a pierdut procesul poate fi obligată să suporte cheltuielile ocazionate de proces, însă, pentru aceasta, partea trebuie să se afle în culpă procesuală, sau, prin atitudinea sa în cursul derulării procesului, să fi determinat aceste cheltuieli, aspecte care nu se pot reține în sarcina pârâtului, mai ales în contextul reglementărilor conținute de O.U.G. nr. 4/2003. 3.2. Recursul declarat de recurenta-reclamantă A. a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 din C. proc. civ. și vizează soluția pronunțată de instanța de fond asupra solicitării reclamantei de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată. În dezvoltarea motivelor de nelegalitate invocate, recurenta-reclamantă a arătat că instanța de fond a obligat pârâtul Guvernul României la plata sumei de 50 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxa judiciară de timbru, iar în ceea ce privește onorariul avocațial, a reținut în mod eronat că, la dosar se regăsește doar factura, nu și un document care să ateste plata onorariului avocațial pretins. Invocând motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă a arătat că, la dosarul cauzei, a fost depusă chitanța nr. x/30.03.2023 care atestă plata onorariului avocațial aferent facturii nr. x/2023. Acest înscris face dovada deplină a operațiunii înscrise, respectiv încasarea sumei de 5000 RON cu titlu de onorariu avocațial, conform art. 43 alin. (2) din Legea nr. 51/1995. Neluând în seamă acest înscris, instanța de fond a încălcat normele de procedură referitoare la administrarea probei cu înscrisuri și la aprecierea forței probante a chitanței depuse la dosar, respectiv a dispozițiilor art. 273 alin. (1), art. 277 alin. (3), art. 279 pct. 1 și art. 292 din C. proc. civ., motiv pentru care recurenta-reclamantă apreciază că se impune casarea sentinței recurate, cu consecința admiterii în integralitate a cererii de acordare a cheltuielilor de judecată, constând nu doar în taxa judiciară de timbru în sumă de 50 RON, ci și în onorariul avocațiul. Recurenta-reclamantă a criticat soluția pronunțată asupra acestui capăt de cerere și din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., susținând că hotărârea recurată nu cuprinde motivele pentru care înscrisul care atestă plata onorariului a fost apreciat ca fiind lipsit de forță probantă sau pentru care a fost înlăturat. În concluzie, față de motivele expuse anterior, recurenta-reclamantă a solicitat casarea sentinței recurate și rejudecarea în fond al ultimului petit al acțiunii, cu consecința obligăririi pârâtului Guvernul României la plata către reclamantă a sumei de 5000 RON reprezentând onorariul avocațial suportat de aceasta pentru judecata în fond a cauzei, conform dovezii cheltuielilor de judecată făcute prin înscrisurile atașate la dosar. Totodată, a solicitat obligarea intimatului-pârât la plata cheltuielilor ocazionate de judecata recursului.

Apărările formulate în cauză 4.1. Recurenta-reclamantă A. și intimata-reclamantă B. au formulat întâmpinare prin care au invocat, în principal, excepția nulității recursului declarat de pârâtul Guvernul României, apreciind că acesta nu a fost semnat de către reprezentantul legal al Guvernului, adică Primul Ministru, iar la dosarul cauzei, nu a fost depusă dovada delegației persoanei care a semnat, iar în subsidiar, au solicitat, respingerea recursului, ca nefondat. 4.2. Deși legal citat, recurentul-pârât nu a depus la dosarul cauzei întâmpinare față de recursul declarat de reclamanta A..

Procedura de soluționare a recursului În cauză, a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 494 C. proc. civ., coroborat cu art. 475 alin. (2) și art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluția completului de judecată învestit cu soluționarea recursului s-a fixat termen de judecată la data de 15 noiembrie 2023, în ședință publică, cu citarea părților. II. Considerentele și soluția Înaltei Curți asupra cererilor de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată următoarele: II.1. Recursul declarat de pârâtul Guvernul României Din circumstanțele particulare ale cauzei, rezultă că reclamantele A. și B. au învestit instanța de contencios administrativ și fiscal cu o acțiune prin care, în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României, solicitând, consecutiv constatării vătămării drepturilor și intereselor lor legitime prin măsura reglementată de art. XXIV pct. 12 și 13 din O.U.G. nr. 130/2021, repararea prejudiciului cauzat prin punerea în aplicare a acestor prevederi legale, respectiv obligarea pârâtului să asigure fonduri pentru restituirea sumelor reținute din pensie cu titlu de CAS începând cu luna ianuarie 2022 și până la momentul încetării reținerii, urmând ca aceste sume să fie actualizate cu indicele de inflație și cu plata dobânzii legale penalizatoare prevăzute de art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011. În acest sens, reclamantele au formulat prezenta acțiune, în condițiile art. 9 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, invocând excepția de neconstituționalitate a prevederilor din cuprinsul O.U.G. nr. 130/2021, pe care le consideră a fi vătămătoare și solicitând restituirea sumelor reținute conform acestui act normativ, actualizate cu rata inflației, precum și plata dobânzii legale penalizatoare aferente acestor sume. Prin sentința recurată, Curtea de Apel Oradea a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului și l-a obligat pe acesta la plata către fiecare dintre reclamante a unei despăgubiri egale cu sumele reținute cu titlu de asigurări sociale de sănătate începând cu luna ianuarie 2022 și până la încetarea acestora, sume actualizate cu indicele de inflație, precum și a dobânzii legale începând cu data primei rețineri și până la plata sumei. Totodată, a obligat pârâtul Guvernul României la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 50 RON, reprezentând taxă judiciară de timbru. Sentința pronunțată a fost criticată, pentru nelegalitate, de către pârâtul Guvernul României, din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.. În esență, pârâtul Guvernul României a formulat critici de nelegalitate cu privire la (i) greșita aplicare a prevederilor art. 9 din Legea nr. 554/2004, din perspectiva nedispunerii unei soluții de anulare a unui act administrativ emis în baza ordonanței de urgență a guvernului declarată neconstituțională; (ii) lipsa capacității juridice civile; (iii) lipsa atribuțiilor legale de plată a sumelor ce fac obiectul cererii; (iv) rămânerea cererii fără obiect ori ca lipsită de interes, (v) acordarea cheltuielilor de judecată. Cu titlu prealabil, Înalta Curte constată că, prin recurs, pârâtul Guvernul României nu a criticat soluția pronunțată asupra cererii de intervenție accesorie formulate de Ministerul Finanțelor în favoarea pârâtului, astfel că aceasta va fi menținută, fiind dezlegată în mod definitiv de prima instanță și intrând în puterea lucrului judecat. În continuare, Înalta Curte va răspunde punctual criticilor de nelegalitate invocate. Referitor la critica întemeiată pe necesitatea anulării actului/actelor administrative emise în baza ordonanței de urgență a guvernului declarate neconstituțională, instanța supremă constată că o astfel de măsură nu este prevăzută de dispozițiile art. 9 din Legea nr. 554/2004, care, în alin. (5), statuează că "Acțiunea prevăzută de prezentul articol poate avea ca obiect acordarea de despăgubiri pentru prejudiciile cauzate prin ordonanțe ale Guvernului, anularea actelor administrative emise în baza acestora, precum și, după caz, obligarea unei autorități publice la emiterea unui act administrativ sau la realizarea unei anumite operațiuni administrative". Așadar, din formularea textului de lege (acțiunea "poate avea ca obiect...") rezultă că legiuitorul nu condiționează cererea de acordare de despăgubiri de formularea cumulativă a unei pretenții vizând anularea eventualelor acte administrative emise în baza ordonanțelor Guvernului, ci conținutul acțiunii este determinat, de la caz la caz, de situația specifică fiecărei spețe. Înalta Curte mai reține că, în cauza de față recurentul-pârât nu a indicat acele acte administrative care, în opinia sa, au fost emise în temeiul O.U.G. nr. 130/2021 și ar fi trebuit să fie anulate în prealabil pentru a se recunoaște dreptul reclamantelor la despăgubiri, iar din obiectul cauzei și materialul aflat la dosarul cauzei nu rezultă existența unor astfel de acte, punerea în executare a ordonanței de urgență a Guvernului fiind efectuată prin reținerea din pensia reclamantelor a contribuției de asigurări sociale de sănătate. În ceea ce privește pretinsa lipsă a capacității juridice civile, recurentul Guvernul României a susținut, în esență, că nu poate sta în judecată, în calitate de pârât, decât în litigii de drept administrativ în care se contestă legalitatea actelor administrative pe care le adoptă. Înalta Curte constată că prezentul litigiu este unul de natura contenciosului administrativ, despăgubirile fiind cerute de reclamantă în temeiul art. 9 alin. (5) din Legea nr. 554/2004, care conferă persoanei care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim prin ordonanțe sau dispoziții din ordonanțe considerate neconstituționale sau declarate ca atare să solicite acordarea de despăgubiri pentru prejudiciile cauzate prin ordonanțe ale Guvernului. Cum pretențiile reclamantelor nu au natură civilă, ci vizează acoperirea prejudiciului suferit ca urmare a vătămării produse prin emiterea de către Guvernul României a unei ordonanțe de urgență declarate neconstituționale, Înalta Curte constată că acest pârât nu a fost chemat în judecată în virtutea invocatei capacități de drept civil, ci în considerarea capacității de drept administrativ ce-i revine în calitate de autoritate emitentă a actului vătămător. Așadar, pârâtul Guvernul României justifică participarea în proces prin raportare la calitatea de emitent al O.U.G. nr. 130/2021, act normativ declarat neconstituțional, care a produs reclamantelor o vătămare a drepturilor și intereselor lor legitime. În consecință, în raport de obiectul cauzei deduse judecății, întemeiat pe prevederile art. 9 alin. (5) din Legea nr. 554/2004, criticile vizând lipsa capacității juridice civile a pârâtului Guvernul României vor fi respinse, ca nefondate. Referitor la argumentele recurentului-pârât Guvernul României vizând lipsa atribuțiilor legale de plată a pretențiilor ce fac obiectul cererii, Înalta Curte constată că prima instanță a reținut în mod corect calitatea acestei autorități de persoană obligată la plata accesoriilor aferente sumelor reținute cu titlu de contribuții de asigurări sociale de sănătate. În recurs, pârâtul Guvernul României a reiterat argumentele din fond, prin care a susținut că această obligație ar reveni caselor teritoriale de pensii sau caselor de pensii sectoriale, entități care au reținut din pensia reclamantei sumele în discuție și care, prin efectul O.U.G. nr. 4/2023, au obligația restituirii lor, obligație care se extinde și cu privire la accesoriile constând în actualizarea cu rata inflației și dobânda legală. Contrar acestor susțineri și în acord cu considerentele primei instanțe, Înalta Curte reține că dispozițiile art. 9 din Legea nr. 554/2004, cu denumirea marginală "Acțiunile împotriva ordonanțelor Guvernului", oferă posibilitatea promovării unei acțiuni în contencios administrativ, care, potrivit alin. (5), "poate avea ca obiect, anularea actelor administrative emise în baza acestora, precum și, după caz, obligarea unei autorități publice la emiterea unui act administrativ sau la realizarea unei anumite operațiuni administrative". Cererea de chemare în judecată formulată de reclamante este întemeiată pe acest text de lege și vizează acordarea de despăgubiri pentru prejudiciile cauzate prin ordonanța declarată neconstituțională. Or, asemenea despăgubiri nu pot fi solicitate decât de la autorul faptei ilicite, emitent al ordonanței neconstituționale care a prejudiciat în mod direct reclamantele. Faptul că reținerile din pensie, păgubitoare pentru reclamante, au fost efectuate de casa județeană de pensie, nu exonerează Guvernul României de plata despăgubirilor pentru prejudiciile cauzate prin ordonanța declarată neconstituțională. Acțiunea de față nu are ca obiect plata pensiei ori a unor drepturi de pensie, pentru ca raportul juridic litigios să fie legat între reclamantă și casa județeană de pensii, în raport de atribuțiile conferite prin lege acestei autorități, ci, după cum s-a arătat anterior, obiectul cauzei de față îl reprezintă acordarea despăgubirilor pentru prejudicii cauzate printr-o ordonanță de urgență declarată neconstituțională, fapta ilicită, temei al angajării răspunderii, constând în emiterea respectivei ordonanțe de către Guvern, în timp ce casele de pensii au efectuat doar operațiunile materiale de aducere la îndeplinire a dispozițiilor actului normativ. Înalta Curte constată însă că, prin O.U.G. nr. 4/2023 privind stabilirea unor măsuri de restituire a unor contribuții de asigurări sociale de sănătate a fost reglementată modalitatea de restituire a sumelor reținute din veniturile din pensii realizate de persoanele fizice cu titlu de contribuții de asigurări sociale de sănătate, de la data de 1 ianuarie 2022 până la data de 27 decembrie 2022 inclusiv. În acest context, apreciază că, după adoptarea O.U.G. nr. 4/2023, pretențiile reclamantelor vizând restituirea sumelor reținute din veniturile din pensii au rămas fără obiect. Sub acest aspect, constatând incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursul declarat de pârâtul Guvernul României, va casa sentința recurată și rejudecând cauza, va respinge petitul privind obligarea pârâtului la plata către reclamante a unei despăgubiri egale cu sumele reținute cu titlu de contribuție de asigurări sociale de sănătate în temeiul art. XXIV pct. 13 din O.U.G. nr. 130/2021, începând cu data primei rețineri și până la încetarea acesteia, ca rămas fără obiect. Înalta Curte nu va primi însă criticile pârâtului potrivit cărora, prin adoptarea O.U.G. nr. 4/2023, cererea pendinte a rămas, în integralitate, fără obiect și nu mai subzistă interesul intimatei-reclamante de a acționa, câtă vreme prin această ordonanță s-a dispus doar restituirea sumelor reținute cu titlu de contribuții de asigurări sociale de sănătate, fără a se dispune repararea integrală a prejudiciului suportat de reclamantă prin reținerile nelegale din pensie, în sensul indexării cu rata inflației a sumelor ce vor fi restituite potrivit O.U.G. nr. 4/15.02.2023 și plății dobânzilor legale aferente acestor sume, reținute în perioada 01.01.2022-27.12.2022, calculate începând cu data primei rețineri și până la acoperirea integrală a prejudiciului. Astfel, prejudiciul cauzat reclamantei prin O.U.G. nr. 130/2021, constând în lipsirea sa de folosința sumelor de bani ce i-au fost reținute din pensie și care îi vor fi restituite eșalonat, dă dreptul la reparație, potrivit art. 1.381 C. civ., iar reparația trebuie să fie integrală, conform art. 1.385 C. civ., așadar să cuprindă nu doar pierderea efectiv suferită, reprezentată în speță de chiar sumele reținute în mod necuvenit, dar și de actualizarea lor cu indicele de inflație, ce este menită a asigura conservarea valorii lor reale, având în vedere timpul scurs între reținere și restituirea ce se va realiza potrivit O.U.G. nr. 4/2023, ci și beneficiul nerealizat, cuantificat, în cazul obligațiilor bănești, la nivelul dobânzii legale, potrivit art. 1.381 alin. (3) rap. la art. 1.535 C. civ. Drept urmare, contrar susținerilor recurentului-pârât, Înalta Curte reține că, în speță, sunt întrunite condițiile angajării răspunderii administrative patrimoniale a Guvernului, potrivit art. 9 alin. (5) teza I din Legea nr. 554/2004 raportat la art. 1.349 C. civ., respectiv: fapta ilicită a Guvernului constă în emiterea O.U.G. nr. 130/2021 cu încălcarea art. 115 alin. (6) din Constituție, conform celor constatate de Curtea Constituțională prin decizia nr. 650/2022; prejudiciul material constă în lipsirea reclamantei de folosința sumelor ce i-au fost reținute în baza O.U.G. nr. 130/2021 și care le vor fi restituite conform O.U.G. nr. 4/2023, însă doar în cuantum nominal, neactualizat cu indicele de inflație și fără dobânda legală aferentă; legătura de cauzalitate este evidentă, reținerile fiind realizate în mod direct în baza O.U.G. nr. 130/2021; vinovăția este prezumată pe baza calității Guvernului de emitent al actului neconstituțional. Astfel, pierderea efectiv suferită, ca prim element de reparare integrală a prejudiciului cauzat reclamantei, este remediată prin actualizarea cu rata inflației a sumelor ce urmează a-i fi restituite conform art. 1 din O.U.G. nr. 4/2023, iar beneficiul de care este lipsită, al doilea element constitutiv al prejudiciului, este remediat prin acordarea dobânzii legale penalizatoare, conform art. 3 alin. (2) și alin. (3) și art. 6 din O.G. nr. 13/2011, posibilitatea cumulării acestor două remedii fiind stabilită prin decizia nr. 2/2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii. Pe cale de consecință, vor fi respinse ca nefondate motivele de recurs referitoare la legalitatea soluției de obligare la plata accesoriilor aferente debitului principal, atât din perspectiva pretinsei lipsei de interes/obiect a acțiunii, cât și a argumentelor pe fondul acestei pretenții. Împrejurarea că, prin O.U.G. nr. 4/2023 se prevede că restituirea sumelor reținute cu titlu de contribuții de asigurări sociale de sănătate se face prin intermediul acelorași case de pensii nu este de natură a exonera pârâtul de răspundere, atât timp cât obiectul cauzei nu poartă asupra executării obligațiilor instituite prin actul normativ menționat, ci se solicită repararea unor prejudicii cauzate în mod direct prin ordonanța de urgență declarată neconstituțională. Cu alte cuvinte, obligația de plată a despăgubirii nu poate fi imputată caselor județene sau sectoriale de pensii, răspunderea pentru prejudiciul constând, pe de-o parte, în devalorizarea monedei datorită inflației și, pe de altă parte, în lipsirea reclamantei de folosința sumei solicitate (dobânda legală), aparținând Guvernului României, care a generat acest prejudiciu prin impunerea în sarcina reclamantei, printr-un act normativ neconstituțional, a obligației de plată a unei contribuții. În concluzie, față de cauza juridică a acțiunii și față de dispozițiile art. 9 alin. (5) din Legea nr. 554/2004, în temeiul cărora au fost solicitate despăgubirile ce fac obiectul cauzei de față, Înalta Curte constată că există identitate între debitorul raportului juridic dedus judecății și Guvernul României, emitent al actului vătămător, respectiv al ordonanței de urgență declarate neconstituționale, astfel că prima instanță a respins în mod corect excepția lipsei calității procesuale pasive a acestui pârât, iar criticile din recurs ale Guvernului României sunt nefondate. În fine, Înalta Curte reține că și critica vizând soluția dată capătului de cerere privind suportarea cheltuielilor de judecată este nefondată, în examinarea acesteia urmând a se raporta la dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., care, în esență, permit reformarea deciziei recurate pentru încălcarea normelor procedurale. Potrivit prevederilor art. 453 din C. proc. civ., partea care cade în pretenții este obligată la suportarea cheltuielilor de judecată efectuate de partea adversă. Temeiul obligației de plată a cheltuielilor de judecată îl constituie culpa procesuală a părții care pierde procesul. Pârâtul este în culpă procesuală când cererea reclamantului este admisă în tot sau în parte ori dacă își execută obligațiile pe parcursul procesului și cererea reclamantului este respinsă ca rămasă fără obiect. Respingerea acțiunii ca rămasă fără obiect nu presupune că cererea reclamantei a fost considerată ca neîntemeiată, atât timp cât culpa procesuală în declanșarea procesului de față a aparținut pârâtului. În acest context, Înalta Curte constată că, asupra obligației de plată a cheltuielilor de judecată nu prezintă relevanță împrejurarea adoptării O.U.G. nr. 4/2023, instanța de fond dispunând în mod corect obligarea pârâtului la plata sumei de 50 RON reprezentând taxa judiciară de timbru, aceasta fiind partea care a pierdut procesul în urma admiterii acțiunii introductive. II.2. Recursul declarat de reclamanta A. Înalta Curte observă că recursul declarat de reclamantă vizează exclusiv soluția referitoare la capătul de cerere privitor la acordarea cheltuielilor de judecată cu titlu de onorariu avocațial. Verificând înscrisurile atașate la dosar, Înalta Curte constată că litigiul pendinte a implicat cheltuieli de judecată constând în taxa judiciară de timbru în sumă de 50 RON și în onorariul avocațial în sumă de 5.000 RON potrivit chitanței nr. x/30.03.2023 atașate la dosarul de fond. Instanța de fond, față de soluția de admitere a acțiunii, reținând culpa procesuală a pârâtului, a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma 50 de RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbră, însă a respins capătul de cerere privind onorariul avocațial, reținând că la dosarul cauzei nu a fost depus un înscris care să ateste plata acestuia. Înalta Curte reține că onorariile de avocat se dovedesc prin depunerea la dosarul cauzei a originalului chitanței reprezentând achitarea onorariului de avocat sau a ordinului de plata vizat de instituția de credit plătitoare, însoțite de un exemplar al facturii fiscale, care să menționeze numărul contractului de asistență juridică sau numărul dosarului pentru care au fost achitate aceste sume. Or, astfel cum s-a arătat anterior, la dosarul de fond se regăsesc factura nr. x/30.03.2023 și chitanța cu același număr, în original, semnate olograf, aferente onorariul avocațial în sumă de 5000 RON reținut pentru reclamanta A., conform contractului de asistență juridică nr. x/15.02.2022, fiind astfel îndeplinite cerințele legale pentru acordarea cheltuielilor de judecată. În acest context, Înalta Curte reține incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. și constată că soluția instanței de fond cu privire la aspectele analizate anterior este nelegală, motiv pentru care va admite recursul declarat de reclamantă și în condițiile art. 453 din C. proc. civ., va obliga pârâtul Guvernul României, ca parte căzută în pretenții, la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 2500 RON, reduse conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ., în raport cu complexitatea cauzei și cu activitatea desfășurată de avocat. Față de soluția dispusă, Înalta Curte nu va mai analiza restul criticilor din recurs formulate de această reclamantă, din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. III. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru considerentele prezentate, observând art. 20 din Legea nr. 554/2004 raportat la art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursurile declarate de pârâtul Guvernul României și reclamanta A., va casa în parte sentința recurată și, în rejudecare:va respinge ca rămas fără obiect capătul de cerere privind acordarea despăgubirilor egale cu sumele reținute cu titlu de contribuție de asigurări sociale de sănătate; va obliga pârâtul Guvernul României la plata către fiecare dintre reclamante a unor despăgubiri egale cu dobânda legală penalizatoare aferentă sumelor ce li se cuvin acestora potrivit art. 1 din O.U.G. nr. 4/2023, anume sumele ce i-au fost reținute conform O.U.G. nr. 130/2021 din veniturile din pensii în perioada 01.01.2022 - 27.12.2022, diminuate cu impozitul pe venit datorat la acesta, dobândă calculată de la data reținerilor realizate și până la restituire în condițiile O.U.G. nr. 4/2023, precum și cu actualizarea cu indicele de inflație, la momentul restituirii, a respectivelor sume ce le-au fost reținute; va obliga pârâtul Guvernul României la plata către reclamanta A. și a sumei de 2500 RON cu titlu de onorariu avocațial și va menține în rest celelalte dispoziții ale sentinței recurate. Totodată, Înalta Curte, având în vedere soluția ce va fi pronunțată asupra recursului declarat de reclamantă, precum și cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, în temeiul art. 453 din C. proc. civ., va dispune obligarea recurentului-pârâtului la plata cheltuielilor de judecată în recurs, constând în taxă judiciară de timbru în sumă de 100 RON.