ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2013/2024

Cererea de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă la 20 august 2021, sub nr. x/2021, reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, a solicitat, în contradictoriu cu Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, obligarea pârâtei la plata sumei de 94.484 RON, reprezentând diferența dintre valoarea stabilită cu respectarea standardelor internaționale de evaluare a imobilului compus din teren intravilan în suprafață de 500 mp și construcții demolate, în suprafață de 488 mp, situat în București, Șos. x, și valoarea de 1.488.795 RON, constând în prețul imobilului stabilit prin raportul de evaluare nr. x din 18 mai 2009, actualizată cu indicele de inflație de la data achitării titlurilor de plată în ceea ce privește suma de 500.000 RON. Totodată, a solicitat obligarea pârâtei la achitarea dobânzii legale calculate de la data achitării titlurilor de plată, în ceea ce privește suma de 500.000 RON, până la data plății efective. Pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiate. La 11 martie 2022, pârâta a depus cerere de chemare în garanție a PFA A. și a numitei B.. Prin întâmpinare, aceasta din urmă a invocat inadmisibilitatea și tardivitatea cererii de chemare în garanție.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința nr. 1205 din 27 iulie 2022, Tribunalul București, secția a III-a civilă a respins, ca tardivă, cererea de chemare în garanție formulată de pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților. A admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, și Ministerul Finanțelor, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, ca prescrisă.

Hotărârea instanței de apel Prin decizia nr. 1181 A din 10 octombrie 2023, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanții Ministerul Finanțelor și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, împotriva sentinței nr. 1205 din 27 iulie 2022, pronunțate de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietății.

Recursul Împotriva deciziei nr. 1181 A din 10 octombrie 2023 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a declarat recurs reclamantul Ministerul Finanțelor, în nume propriu și în reprezentarea Statului Român, solicitând admiterea acestuia, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanței de apel. Prevalându-se de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul a susținut că hotărârea recurată nu este motivată, întrucât instanța de apel nu a expus argumentele pentru care termenul de prescripție nu ar începe să curgă de la data înregistrării în evidențele autorității statale a adresei nr. x/18.01.2021. Totodată, invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a criticat decizia recurată pentru pretinsa aplicare greșită, de către curtea de apel, a dispozițiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, precum și a celor ale art. 2528 C. civ. Recurentul a făcut referire la decizia nr. 513 din 7 martie 2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, arătând că, prin raportare la aspectele statuate prin această hotărâre, argumentele instanței de apel nu converg cu cerințele normei materiale prevăzute de art. 8 din Decretul nr. 167/1958, întrucât, de la momentul indicat nu se putea stabili existența pagubei, eventualele abateri de la legalitatea și regularitatea întocmirii rapoartelor inițiale de evaluare negenerând, per se, un prejudiciu. A susținut că, în sistemul Decretului nr. 167/1958, începutul prescripției are, ca regulă generală, caracter abstract, obiectiv, iar nu subiectiv ori, dup caz, mixt, de vreme ce art. 7 alin. (1) prevede că "Prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune". A apreciat că, din interpretarea normei menționate rezultă că nașterea dreptului la acțiune este data la care dreptul subiectiv a fost încălcat, nesocotit ori, după caz, trebuia exercitat, pe când începutul prescripției extinctive este reprezentat de momentul la care titularul dreptului la acțiune are posibilitatea materială, dar și juridică, de a efectua acte de întrerupere a prescripției, respectiv de a acționa în justiție. De asemenea, a menționat că regula prevăzută la art. 8 din Decretul nr. 167/1958 se caracterizează prin stabilirea alternativă a două momente de la care începe să curgă prescripția: unul subiectiv, constând în data la care cel păgubit a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, dar și pe cel care răspunde de ea, precum și unul obiectiv, reprezentat de momentul la care păgubitul trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea. Simpla încălcare a dreptului subiectiv, deși implică nașterea dreptului la acțiune, a fost apreciată că nu atrage și începutul prescripției extinctive, dacă titularul dreptului la acțiune nu a cunoscut, în mod efectiv, actele sau faptele de care legea leagă nașterea dreptului la acțiune și nici dacă, după împrejurări, nu trebuia să le cunoască. În cazul în care titularul dreptului la acțiune nu cunoaște elementele minime care îi fundamentează dreptul, respectiv actul sau faptul juridic licit sau ilicit, precum și cel care este ținut să răspundă, s-a considerat că acesta nu poate acționa, astfel încât, dacă prescripția ar începe să curgă, curgerea ar fi nejustificată, căci aceste elemente pot fi cunoscute la data încălcării dreptului subiectiv. Recurentul a învederat că nerespectarea rigorilor impuse de lege la întocmirea primului raport de evaluare nu conduce, în mod necesar, la o supraevaluare a imobilului, iar, în absența unei supraevaluări nu se poate vorbi despre existența unui prejudiciu. Astfel, în opina sa, nu exista posibilitatea obiectivă de a identifica existența prejudiciului într-un termen de trei ani de la emiterea documentelor contestate, astfel cum, în mod greșit, a reținut instanța de apel. Recurentul a arătat că, din circumstanțele cauzei reies raportul de prepușenie între Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și experții evaluatori în temeiul contractelor de prestări servicii de expertiză, cât și întemeiat pe raporturile de muncă între Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și consilierii care au avizat rapoartele de expertiză, aceștia din urmă având studii de specialitate în evaluarea bunurilor imobiliare.

Apărările formulate Prin întâmpinarea depusă la 11 martie 2024, intimata-pârâtă Autoritatea pentru Restituirea Proprietăților a invocat excepția inadmisibilității recursului, susținând că acesta nu este temeinic motivat, întrucât recurentul a înțeles să se prevaleze de un argument statuat în mod definitiv, într-o speță similară, prin decizia nr. 513 din 17 martie 2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. Intimata a învederat că pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție au figurat numeroase spețe similare, prin care hotărârile Tribunalului București și ale Curții de Apel București au fost menținute, în ceea ce privește excepția prescripției dreptului material la acțiune.

Procedura în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție Prin rezoluția din 23 mai 2024, s-a stabilit termen pentru soluționarea recursului la data de 26 septembrie 20204. În ședința publică din 26 septembrie 2024, a fost pusă în discuție excepția invocată în această fază procesuală, Înalta Curte calificând excepția inadmisibilității căii extraordinare de atac drept o apărare de fond, pe motiv că aceasta nu reprezintă o excepție procesuală ce vizează condițiile de exercitare a recursului.

Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând recursul prin prisma criticilor formulate și a normelor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele: 7.1 Un prim motiv de critică, întemeiat în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., vizează motivarea insuficientă a deciziei recurate, ca urmare a neexpunerii, de către instanța de apel, a argumentelor privitoare la motivele pentru care a considerat că termenul de prescripție nu începe să curgă de la data înregistrării în evidențele autorității statale a adresei nr. x/18.01.2021. Critica este nu este fondată. Potrivit dispozițiilor art. 425 alin. (1) C. proc. civ., hotărârea va cuprinde între altele, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția. Sub aspectul condițiilor procedurale de motivare a hotărârii, se constată că acestea sunt îndeplinite chiar dacă instanța nu a răspuns expres fiecărui argument invocat de părți, fiind suficient ca din întregul hotărârii să rezulte că toate susținerile acestora au fost analizate în mod implicit, prin raționamente logice, judecătorul având obligația de a motiva soluția dată asupra cererii deduse judecății, iar nu pe aceea de a răspunde în mod distinct diferitelor aspecte pe care aceasta se fundamentează. În speță, hotărârea recurată cuprinde mențiunile prevăzute la art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., curtea pronunțându-se motivat asupra criticilor invocate prin cererea de apel, care au vizat, în esență, modalitatea de aplicare, de către instanța de fond, a normelor în materia prescripției extinctive, respectiv reținerea eronată a faptului că reclamantul a avut posibilitatea de a cunoaște existența prejudiciului mai devreme de data înregistrării în evidențele Ministerului Finanțelor a adresei nr. x/18.01.2021, emise de pârâtă, prin care a fost încunoștințat despre diferențele dintre valoarea imobilelor ce au format obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii și valoarea de piață a acestora, stabilită conform standardelor internaționale de evaluare. Considerându-se legal învestită cu soluționarea apelului, curtea a precizat că, potrivit dispozițiilor art. 479 C. proc. civ., urma a examina cauza în limitele criticilor invocate în cererea de apel, atât din punctul de vedere al situației de fapt, cât și din cel al dispozițiilor legale aplicabile. Constatând că se formulaseră critici referitoare la modul de soluționare a excepției prescripției dreptului material la acțiune de către prima instanță, curtea a reținut caracterul nefondat al acestora, considerând că prima instanță apreciase corect prescrierea pretențiilor deduse judecății. Argumentând această concluzie, instanța de apel a arătat că, fiind incidente dispozițiile răspunderii civile delictuale, în mod corect s-a raportat tribunalul la prevederile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, care instituie regula conform căreia în ipoteza acestei răspunderi civile termenul de prescripție extinctivă curge de la data la care victima a cunoscut sau trebuia să cunoască prejudiciul și pe cel care răspunde de ea. Curtea a specificat că, prin stabilirea unui moment subiectiv al curgerii prescripției, legiuitorul a disociat nașterea dreptului la acțiune și a dreptului subiectiv la reparație, determinate de momentul producerii prejudiciului de cel al curgerii termenului de prescripție pentru a oferi un caracter real și concret posibilității victimei de a acționa. Însă, pentru a nu permite trenarea unei situații litigioase nerezolvate, curtea a remarcat că legiuitorul a introdus și un moment obiectiv, reprezentat de data la care victima putea și trebuia să cunoască aceste elemente, fiind realizat, în această manieră, un just echilibru între necesitatea ocrotirii efective a victimei și necesitatea asigurării finalității instituției juridice a prescripției extinctive. Valorificând aceste aspecte teoretice și aplicând, mutatis mutandis, statuările Înaltei Curți de Casație și Justiție din decizia nr. 19/2019, pronunțată în recurs în interesul legii (conform cărora prejudiciul apare ca rezultatul exclusiv al culpei cu privire la modul în care s-au gestionat resursele financiare ale entității controlate, care trebuia să-și asigure mecanisme adecvate de control), instanța de apel s-a raportat în analiza sa la dispozițiile art. 1 din H.G. nr. 361/2005 privind înființarea, organizarea și funcționarea Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, în forma în vigoare la nivelul anului 2009 (când a fost emisă decizia nr. 6246/2009 de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, precum și titlul de plată aferent de către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților). Interpretând coroborat dispozițiile art. 1 alin. (1), art. 11 și art. 28 din Legea nr. 90/2001, curtea a reținut că statul, reprezentat de Guvern, avea atribuția și, implicit, posibilitatea să exercite oricând un control prin care să verifice activitatea entității subordonate, Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, având dreptul să constituie orice fel de organisme (comisii) în acest scop. Instanța de apel a apreciat că un termen de 3 ani de la emiterea actelor contestate este unul rezonabil, raportat, pe de o parte, la durata și conținutul concret al demersurilor necesare în vederea stabilirii cu certitudine a pagubei (verificarea, prin intermediul unui expert evaluator autorizat ANEVAR a tuturor rapoartelor de evaluare care au stat la baza deciziilor emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor și, ca urmare a acestei activități, identificarea rapoartelor de evaluare întocmite cu nerespectarea Standardelor Internaționale de Evaluare și reevaluarea, de către un expert evaluator autorizat ANEVAR, a rapoartelor de evaluare identificate în etapa descrisă la punctul anterior, în vederea stabilirii prejudiciului produs), la mijloacele juridice, financiare și logistice de care dispunea Guvernul României, ca autoritate publică a puterii executive, cât și, pe de altă parte, la posibilitatea reclamantului de a acționa în instanță în termenul general de prescripție prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958. Raportat la aceste considerente ale instanței de apel, reiese, contrar susținerilor recurentului, că a fost argumentat motivul pentru care s-a reținut, ca element de reper, în ceea ce privește începutul curgerii termenului de prescripție, data la care recurentul trebuia să cunoască faptul că despăgubirile au fost supraevaluate, iar nu cea a comunicării adresei nr. x/18.01.2021 către Ministerul Finanțelor. Chiar dacă în cuprinsul deciziei recurate curtea nu a menționat explicit adresa respectivă, motivele expuse în sprijinul soluției adoptate sunt elocvente și reflectă raționamentul pentru care a luat în considerare alte repere pentru stabilirea momentului de debut al termenului de prescripție a dreptului material la acțiune, răspunsul la apărările reclamantului rezultând din considerentele exprimate în legătură cu chestiunile dezbătute. Prin urmare, nu se poate reține o nemotivare a hotărârii recurate, cazul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nefiind aplicabil. 7.2 Asupra motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele: Prioritar, instanța remarcă faptul că, prin motivele de recurs circumscrise acestui caz de casare, recurentul a invocat aplicarea greșită, de către instanța de apel, a dispozițiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, precum și a celor ale art. 2528 din C. civ. Curtea de apel a analizat legalitatea și temeinicia hotărârii primei instanțe din perspectiva soluției pronunțate asupra excepției prescripției dreptului material la acțiune, invocate de pârâtă prin întâmpinare, raportându-se, în ceea ce privește momentul de început al curgerii termenului de prescripție, la un termen de 3 ani de la care reclamantul trebuia să cunoască faptul că despăgubirile au fost supraevaluate și nu la data emiterii deciziei de compensare de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor/titlului de conversie de către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, astfel cum precedase tribunalul. Deși soluția pronunțată de curtea de apel asupra prescripției dreptului material la acțiune este corectă, în viziunea Înaltei Curți termenul de prescripție are o dată de începere diferită față de cea reținută prin hotărârea recurată, respectiv de la data emiterii deciziei de despăgubire nr. 6246 din 30 iunie 2009 de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în baza căreia a fost eliberat titlul de conversie aferent, împrejurare ce nu poate conduce, însă, la reformarea hotărârii atacate din perspectiva modalității de soluționare a excepției procesuale. Examinând, pe acest palier, decizia recurată, și suplinind motivarea curții de apel, Înalta Curte va constata caracterul nefondat al criticilor recurentului-reclamant. Potrivit art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 (aplicabile în cauză în raport de data la care pretinsele fapte ilicite ar fi fost săvârșite, 18 mai 2009, respectiv de data emiterii deciziei de despăgubire, 23 aprilie 2009), "Prescripția dreptului la acțiunea în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea". Pentru a ocroti drepturile victimei, legiuitorul a detașat momentul începerii curgerii prescripției de momentul nașterii dreptului subiectiv la repararea prejudiciului cauzat printr-o faptă ilicită și, implicit, al nașterii dreptului la acțiune, raportându-se astfel atât la momentul subiectiv al cunoașterii pagubei și a celui răspunzător de repararea lui, cât și la data la care victima a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de producerea acesteia (momentul obiectiv). Prin instituirea momentului obiectiv de începere a termenului de prescripție, legiuitorul a asigurat armonizarea necesității ocrotirii efective a victimei faptei ilicite cu cea a asigurării finalității practice a prescripției extinctive. Stabilirea momentului obiectiv de la care începe să curgă prescripția a fost fondat și pe culpa prezumată a victimei, de a nu fi depus toate diligențele necesare pentru descoperirea pagubei și a celui chemat să răspundă de ea. În acest fel, titularul dreptului la acțiune, căruia i s-a cauzat un prejudiciu, este îndemnat să stăruie în aflarea elementelor care să îi permită promovarea acțiunii în răspundere civilă delictuală. În ceea ce privește răspunderea civilă delictuală - care presupune întrunirea cumulativă a condițiilor referitoare la existența prejudiciului, a faptei ilicite, a vinovăției celui care a cauzat prejudiciul, precum și a raportului de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu - se constată că recurentul a cunoscut producerea pagubei și persoana care răspunde de cauzarea acesteia la un moment anterior celui invocat prin cererea de recurs (odată cu emiterea adresei nr. x/18.01.2021 de către pârâtă). Astfel, prejudiciul solicitat a fi reparat prin acțiunea civilă dedusă judecății, prin angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtei Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, este reprezentat de diferența dintre valoarea stabilită cu respectarea standardelor internaționale de evaluare a imobilului compus din teren intravilan în suprafață de 500 mp și construcții demolate în suprafață de 488 mp, situat în București, Șos. x, și valoarea reprezentând prețul imobilului stabilit prin raportul de evaluare nr. x din 18 mai 2009, actualizată cu indicele de inflație și dobânda legală. În cuprinsul cererii de chemare în judecată, recurentul a învederat că fapta ilicită derivă din efectuarea deficitară a raportului de evaluare de către experții autorizați, prepuși ai pârâtei, precum și din omologarea de către aceasta a raportului de evaluare, întocmit în temeiul contractului de prestare servicii de expertiză imobiliară, bugetul de stat fiind prejudiciat prin plata contravalorii unor despăgubiri situate peste valoarea reală de piață a proprietăților imobiliare evaluate. Recurentul a susținut și faptul că, deși la stabilirea despăgubirilor în dosarul menționat nu s-au respectat standardele internaționale de evaluare, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a emis decizia de despăgubire nr. 5222 din 23 aprilie 2009, beneficiarului fiindu-i eliberat titlul de conversie aferent. Învestit fiind cu soluționarea fondului acțiunii civile, Tribunalul București, secția a III-a civilă, prin sentința nr. 1205 din 27 iulie 2022, a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților prin întâmpinare, și a respins cererea, ca prescrisă. Soluția instanței de fond asupra excepției prescripției dreptului material la acțiune a fost confirmată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie prin decizia nr. 1181 din 10 octombrie 2023, apelul declarat de reclamanții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor și de Ministerul Finanțelor împotriva sentinței menționate fiind respins ca nefondat, reținându-se că un termen de 3 ani de la emiterea actelor contestate marchează începutul curgerii termenului de prescripție a dreptului material la acțiune, întrucât la acea dată recurentul putea cunoaște existența pagubei. Înalta Curte constată că decizia de despăgubire a fost emisă de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor în procedura de restituire a imobilelor naționalizate, prevăzută de art. 13 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005. Potrivit alin. (2) al textului de lege menționat, din componența Comisiei au făcut parte și doi reprezentanți ai Ministerului Economiei și Finanțelor, evaluatorul autorizat să întocmească raportul în vederea stabilirii despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv de către stat fiind desemnat, aleatoriu, de membrii acesteia. Reprezentanții Ministerului Economiei și Finanțelor aveau atribuții și competențe în cadrul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, existând posibilitatea obiectivă ca aceștia să ia cunoștință despre existența faptei ilicite și a prejudiciului încă de la momentul întocmirii raportului de evaluare de către expert, întrucât numai în baza acestuia și după ce se stabilea cuantumul despăgubirilor cuvenite foștilor proprietari ai imobilelor preluate abuziv de către stat, în baza art. 16 alin. (6) și (7) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, comisia putea proceda fie la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire, fie la trimiterea dosarului pentru o nouă evaluare. Astfel, membrii Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor aveau nu doar posibilitatea, ci și obligația de a sesiza neregularitățile constatate cu prilejul întocmirii rapoartelor de evaluare a imobilelor, precum și de a dispune refacerea acestora în cazul în care evaluarea nu corespundea standardelor la care aceasta trebuia raportată. Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a procedat însă la omologarea raportului de evaluare întocmit de evaluatorul A. la 18 mai 2009, emițând decizia nr. 6246 din 30 iunie 2009, iar, ulterior, eliberând titlul de conversie aferent. Astfel, începutul cursului termenului de prescripție, în sensul art. 8 din Decretul nr. 167/1958, coincide cu data săvârșirii faptei ilicite, respectiv cu supraevaluarea proprietății imobiliare prin raportul întocmit de evaluatorul A. la 18 mai 2009, și omologarea valorii astfel stabilite de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor din cadrul Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, respectiv, cu emiterea deciziei de despăgubire, întrucât, paguba și pe cel care răspunde de ea puteau fi cunoscute încă de la această dată. Ca atare, în mod greșit a susținut recurentul, prin criticile formulate, că nu putea lua cunoștință de producerea pagubei și de întinderea acesteia decât odată cu comunicarea, de către pârâtă, a adresei nr. x/18.01.2021, prin care a fost încunoștințat despre existența unor diferențe majore între valoarea despăgubirilor stabilite prin raportul întocmit inițial, în anul 2009, și cea determinată ulterior, prin raportul efectuat de S.C. C. S.R.L. la 3 noiembrie 2020, din dispoziția Curții de Conturi a României. Lipsa de relevanță a aspectului de care se prevalează recurentul rezidă în însăși reglementarea art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, care nu se referă la momentul cunoașterii cuantumului prejudiciului, ci doar al existenței acestuia, determinarea valorii efective a pagubei nefiind un criteriu al debutului termenului de prescripție. Prejudiciul și întinderea acestuia sunt noțiuni distincte, care nu se suprapun, întinderea pagubei fiind corelativă obligației de reparație și putând fi stabilită, în caz de litigiu, numai prin administrarea unui probatoriu adecvat. În acest sens s-a statuat și în decizia nr. 19 din 3 iunie 2019, pronunțată în recurs în interesul legii de către Înalta Curte de Casație și Justiție, respectiv că, (pct. 60), "Izvorul obligației debitorului nu îl reprezintă actul de control al Curții de Conturi sau al unui alt organ cu atribuții de control, ci actul sau faptul juridic ce a generat paguba invocată", iar (pct. 61), prescripția extinctivă se raportează la dreptul de recuperare a pagubei și la faptul sau actul generator al acestui drept, astfel că, invocarea actului de control al Curții de Conturi sau al unui alt organ cu atribuții de control este irelevantă, cu atât mai mult cu cât nu există nicio dispoziție legală care să dispună explicit că acesta reprezintă punctul de plecare al cursului prescripției extinctive; (pct. 64) "A susține că momentul curgerii termenului de prescripție este cel al datei la care a fost emis actul de control de către Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuții de control ar însemna a se lăsa lipsită de eficiență însăși instituția prescripției, care sancționează pasivitatea în exercițiul dreptului subiectiv, o pasivitate care nu poate fi justificată de entitatea controlată pe necunoașterea și neaplicarea dispozițiilor legale." Această decizie, deși se referă la o altă problemă de drept decât cea din prezentul dosar (începutul termenului de prescripție extinctivă a acțiunii pentru angajarea răspunderii patrimoniale a salariatului), este relevantă din perspectiva raționamentului care a stat la baza adoptării sale, care se aplică, pentru identitate de rațiune, și în cauza pendinte. Dând eficiență acestor statuări, Înalta Curte reține că actul de control efectuat de Curtea de Conturi, precum și comunicarea, de către pârâtă, a adresei nr. x/18.01.2021, sunt lipsite de relevanță din perspectiva stabilirii începutului curgerii termenului de prescripție al dreptului material la acțiune, întrucât, indiferent de constatările unor organe de control cu privire la întinderea prejudiciului, se impunea ca recurentul, la momentul emiterii deciziei de despăgubire, să cunoască și să verifice dacă sumele stabilite cu acest titlu au fost corect determinate, prin respectarea Standardelor internaționale de evaluare, în virtutea atribuțiilor conferite prin lege, respectiv, prin art. 16 alin. (7) din Legea nr. 247/2005, Titlul VII. Dacă s-ar accepta ipoteza susținută de către recurent, în sensul că termenul de prescripție a început să curgă de la data comunicării adresei nr. x/18.01.2021, prin care a fost încunoștințat despre existența unor diferențe majore între valoarea despăgubirilor stabilite prin raportul întocmit inițial, de evaluatorul A. în 2009, și cea determinată ulterior, prin raportul efectuat de S.C. C. S.R.L. la 3 noiembrie 2020, ar însemna să se admită că, deși a pierdut dreptul la acțiune, deoarece nu a acționat în termenul prevăzut de lege pentru repararea prejudiciului la data la care trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, intervenirea unor împrejurări extrinseci raporturilor dintre părți, cum este această adresă, să le dea posibilitatea de a repune în discuție dreptul la acțiune, stins ca urmare a neexercitării în termenul prevăzut de lege. Cu alte cuvinte, a valida opinia recurentului înseamnă a admite că propria culpă pe care acesta o invocă, respectiv, faptul că nu a cunoscut prejudiciul înainte ca un terț să facă constatări asupra acestuia, este exoneratoare, în sensul că face ca termenul de prescripție al dreptului material la acțiune să nu se fi împlinit. Această ipoteză ar înfrânge principiul de drept, conform căruia nimănui nu-i este îngăduit să se prevaleze în fața justiției de propria sa culpă pentru valorificarea unui drept, în speță, prin invocarea nerespectării unor norme legale. Așadar, fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu, existența prejudiciului și a persoanei care răspunde de producerea acestuia puteau fi cunoscute de către recurent la data emiterii, de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, a deciziei nr. 5222/23.04.2009, prin care a fost validat raportul de evaluare neconform standardelor internaționale de evaluare, sau, cel mai târziu la data emiterii titlului de conversie, acesta fiind reperul obiectiv al nașterii raportului juridic obligațional, ce presupunea dreptul recurentului prejudiciat la despăgubiri și îndatorirea corelativă la reparație a pârâtei. Cadrul normativ în vigoare la data emiterii deciziei de despăgubire era Legea nr. 247/2005 (art. 13, Titlul VII), titlurile de despăgubire fiind emise prin decizie a Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor, din a cărei componență făceau parte, printre alți membri, președintele Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, precum și doi reprezentanți ai Ministerului Economiei și Finanțelor. Având în vedere că această comisie a fost abilitată de stat să desfășoare procedura de acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv, în baza Legii nr. 247/2005, recurentul nu poate invoca lipsa atribuțiilor în procedura de restituire și faptul că nu a avut cunoștință despre supraevaluarea imobilului prin raportul de evaluare întocmit de evaluatorul S.C. A. la 18 mai 2009, care a stat la baza emiterii deciziei de despăgubire nr. 6246 din 30 iunie 2009, respectiv a titlului de conversie aferent. De altfel, statul era reprezentat în procedura administrativă de restituire și de către Ministerul Economiei și Finanțelor, iar dispozițiile art. 25 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954 prevăd că, în raporturile juridice în care participă în mod nemijlocit, în nume propriu, este reprezentat de Ministerul Finanțelor, afară de cazurile în care legea stabilește alte organe în acest scop. Totodată, Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților este o instituție a statului, înființată prin H.G. nr. 361/2005, ca organ de specialitate cu atribuții în aplicarea legilor reparatorii și trecută, în baza art. 6 din O.U.G. nr. 25/2007, în subordinea Ministerului Economiei și Finanțelor, situație confirmată prin H.G. nr. 34/2009 (art. 13 alin. (4) și menținută ca atare până la adoptarea H.G. nr. 572 din 30 iulie 2013, când a trecut în subordinea Guvernului și în coordonarea prim-ministrului. În raport de aceste aspecte relevate, se constată că poate fi atrasă răspunderea statului pentru delictele civile comise de instituțiile aflate în subordinea sa, prin exercitarea unor atribuții delegate prin lege. Acest argument este susținut și de faptul că statul avea la îndemână și un mecanism de verificare a activității Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor, ce putea fi exercitat prin intermediul Curții de Conturi, control care, de altfel, a și fost efectuat, în speță fiind întocmit un nou raport de evaluare a imobilelor vizate de despăgubire, pe baza standardele internaționale de evaluare. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Ministerul Finanțelor, în nume propriu și în reprezentarea Statului Român, împotriva deciziei nr. 1181A din 10 octombrie 2023, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.