Decizia nr. 2572/2024 — ÎCCJ, Secția I civilă

Obiectul cererii deduse judecății Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă la data de 23.08.2021, sub nr. x/2021, reclamantul Ministerul Finanțelor, în nume propriu și în numele Statului Român, a solicitat obligarea pârâtei Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților la plata sumei 394.980 RON, reprezentând diferența dintre valoarea stabilită cu respectarea standardelor internaționale de evaluare a imobilului teren în suprafață de 808 și construcție demolată în suprafață de 96,45 mp situat în str. x, mun. Focșani, jud. Vrancea, și valoarea de 757.410 RON, reprezentând prețul imobilului stabilit prin raportul de evaluare nr. x/16.02.2009, actualizată cu indicele de inflație de la data achitării titlurilor de plată și până la data plății efective. Totodată, reclamantul a solicitat obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calculate de la data achitării titlurilor de plată și până la data plății efective. Prin întâmpinarea depusă în data de 13.12.2021, pârâta a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune, iar pe fond a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată. Totodată, Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a formulat o cerere de chemare în garanție a PFA A. și B.. La data de 12.09.2022, PFA A. a formulat întâmpinare față de cererea de chemare în garanție formulată de către A.N.R.P., prin care a solicitat instanței să dispună pe cale de excepție, admiterea excepției tardivității cererii de chemare în garanție și admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune, cu consecința respingerii ca prescrisă a cererii de chemare în garanție, iar pe fond, respingerea ca nefondată, nelegală și neîntemeiată a cererii de chemare în garanție. De asemenea, PFA A. a formulat la aceeași dată o cerere de chemare în garanție a C.. I.

Sentința pronunțată de prima instanță Prin sentința civilă nr. 1361/20.09.2022, Tribunalul București – secția a V-a civilă a respins cererea de chemare în garanție formulată împotriva lui B., ca fiind formulată în contradictoriu cu o persoană lipsită de capacitate procesuală de folosință; a respins în rest cererea de chemare în garanție a chematei în garanție PFA A., ca inadmisibilă; a respins cererea de chemare în garanție formulată de PFA A. ca devenită fără interes; a admis excepția prescripției extinctive a dreptului material la acțiune și a respins cererea principală, ca prescrisă. I.

Decizia pronunțată de instanța de apel Prin nr. 661A din data de 27 decembrie 2023, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a admis apelul declarat de reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanțelor împotriva sentinței civile nr. 1361 din data de 20 septembrie 2022, pronunțate de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților. A anulat în parte sentința apelată și evocând fondul în apel: a respins ca neîntemeiată acțiunea și a păstrat soluția dată prin sentință cu privire la cererea de chemare în garanție. II. Calea de atac exercitată în cauză II.1. Declararea recursului Împotriva deciziei civile nr. 661A din data de 27 decembrie 2023, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a declarat recurs Ministerul Finanțelor în reprezentarea Statului Român. II.2. Înregistrarea recursului la Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, sub nr. x/2021, la data de 27 iunie 2024 și a fost repartizat aleatoriu spre soluționare completului nr. 2. II.3. Motivele de recurs Invocând incidența motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare la instanța de apel. Astfel, a susținut că hotărârea instanței de apel este nelegală, fiind dată cu interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 9 și art. 269-271 C. proc. civ. [situație care atrage incidența motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ..], precum și a prevederilor art. 1241 C. civ. [situație care atrage incidența motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ..] În dezvoltarea criticilor formulate, a arătat că noțiunea de "probă" are mai multe accepțiuni, în speță relevant fiind sensul de mijloc de probă prevăzut de lege, prin care se poate dovedi un raport juridic, invocând inclusiv dispozițiile art. 1170 din C. civ. din 1864, potrivit cărora "dovada se poate face prin înscrisuri, prin martori, prin prezumții, prin mărturisirea uneia dintre părți și prin jurământ". A precizat și că, prin "înscris", în speță, se înțelege adresele reprezentând actele sau faptele juridice stricto sensu, făcute prin imprimare pe hârtie de către intimata-pârâtă, înscrisurile transmise Ministerului Finanțelor fiind relevante întrucât conțin informații necontestate anterioare ivirii litigiului și oferă garanții de sinceritate și exactitate. A invocat și faptul că, de îndată ce a fost întocmit, înscrisul are, prin forma și aparența sa exterioară, înfățișarea unui act regulat întocmit, astfel că, de aici rezultă și prezumția de autenticitate de care se bucură orice înscris întocmit de un agent public în limitele atribuției sale – în cauză, funcționari ai intimatei-pârâte. Recurentul-reclamant a susținut că efectul prezumției de autenticitate constă într-o inversare a sarcinii probei, cel care invocă un act autentic fiind dispensat de sarcina probei. A subliniat și că, de asemenea, și în raport cu dispozițiile art. 1171 C. civ. de la 1864 (art. 1241 din C. civ. în vigoare), înscrisul autentic, din punct de vedere al forței sale probante, se bucură de prezumția de autenticitate și de validitate, sarcina probei contrare revenind celui care îl contestă. A precizat că, în cauză, partea care ar fi putut contesta cele consemnate în actele care constituie probatoriul (cu precădere, raportul de verificare și cel de-al doilea raport de evaluare) era intimata-pârâtă. Drept urmare, în opinia recurentului-reclamant reiese că înscrisurile autentice depuse la dosarul cauzei, din punct de vedere al forței probante, se bucură de prezumția de autenticitate și de validitate, actele autentice având deplină credință despre dispozițiile și convențiile pe care le constată. Astfel, a susținut că partea care înfățișează un act autentic legal întocmit nu mai are nicio dovadă de făcut, oricine ar fi partea adversă, adevărul pretențiilor și drepturilor sale rezultând din conținutul și din forma actului, a cărui autenticitate nu poate fi atacată decât pe calea înscrierii în fals. A arătat recurentul-reclamant că înscrisurile, pe care le-a depus la dosar și care i-au fost înaintate chiar de către intimata-pârâtă, reprezintă înscrisuri autentice, în sensul prevederilor art. 269 C. proc. civ. Prin urmare, a susținut că intimata-pârâtă ar fi trebuit să procedeze la înscrierea în fals în măsura în care ar fi contestat faptul că sumele prevăzute în cel de-al doilea raport de evaluare nu corespund realității. A menționat că, din actele dosarului, rezultă că intimata-pârâtă nu a efectuat niciun demers care să indice intenția sa de a contesta actele întocmite de expertul verificator D., respectiv de expertul evaluator E. S.R.L. și transmise Ministerului Finanțelor spre valorificare. În plus, a susținut și că intimata-pârâtă a fost cea care l-a înștiințat despre existența și întinderea prejudiciului, reprezentat de diferența dintre valoarea stabilită de primul raport de expertiză și suma stabilită de expertiza efectuată de E. S.R.L., și care i-a solicitat să întreprindă demersuri pentru recuperarea acestui prejudiciu. Ca atare, a apreciat că instanța de apel ar fi trebuit să țină seama de aceste înscrisuri, precum și de valoarea prejudiciului ce reiese din cuprinsul acestora, valoare care i-a fost comunicată chiar prin actele care emană de la intimata-pârâtă și depuse la dosarul cauzei. În opinia recurentului-reclamant, atât timp cât nu a procedat astfel, decizia recurată este rezultatul încălcării art. 269-271 C. proc. civ. și a art. 1241 C. civ., situație care atrage incidența motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ. A precizat că, în cadrul probei cu înscrisuri, a depus la dosar toate înscrisurile autentice care i-au fost transmise de către intimata-pârâtă, respectiv: raportul de evaluare nr. raportul de evaluare nr. x/16.02.2009; raportul de verificare nr. 12283/8/29 a celui dintâi raport; raportul de evaluare întocmit de către E. S.R.L. în data de 20.08.2020; titlul de conversie – decizia nr. 1117 din data de 15 septembrie 2009; titlului de despăgubire constituit din decizia nr. 4441/23.04.09 emisă de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor și titlurile de plată emise în baza deciziei sus menționată. De asemenea, a indicat faptul că a fost depusă și corespondența prin care intimata-pârâtă a înaintat documentele în care se face referire expresă la x/CC și la cuantumul sumei de recuperat: 394.980 RON - diferența dintre evaluarea inițială și cea finală. A mai arătat recurentul-reclamant și că, atât timp cât instanța de apel nu a ținut seama de înscrisurile pe care le-a depus, în condițiile în care intimata-pârâtă nu a contestat respectivele înscrisuri, neurmând procedura înscrierii în fals împotriva acestora, rezultă că decizia recurată este și rezultatul încălcării principiului disponibilității, consfințit de art. 9 C. proc. civ., instanța de apel substituindu-se intimatei-pârâte și practic, încuviințând o apărare pe care aceasta nu a solicitat-o. Printr-o altă critică, a susținut că este greșită interpretarea instanței de apel, potrivit căreia nu există un raport de prepușenie între expert și intimata-pârâtă, întrucât între aceștia există un raport contractual. Astfel, a arătat că selectarea și contractarea experților evaluatori autorizați și acreditați ANEVAR s-a efectuat de către intimata-pârâtă potrivit H.G. nr. 527 din data de 19 aprilie 2006 privind aprobarea contractului-cadru și a onorariilor maximale acordate evaluatorilor autorizați, persoane fizice sau juridice, în vederea efectuării raportului de evaluare a imobilelor conform titlului VII "Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv" din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente. A menționat că potrivit ar. 1000 din vechiul C. civ. prevede că "Suntem asemenea responsabili de prejudiciul cauzat prin fapta persoanelor pentru care suntem obligați a răspunde sa de lucrurile care sunt sub paza noastră". Recurentul-reclamant a învederat și că este adevărat că între intimata-pârâtă și expertul evaluator există un contract de prestări servicii, în baza căruia evaluatorul are o răspundere contractuală față de intimata-pârâtă, însă între Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, și evaluatorul respectiv nu există un raport juridic născut în baza acelui contract, astfel că prejudiciul creat acestuia de către evaluator prin expertiza defectuoasă efectuată nu poate fi recuperat decât prin tragerea la răspundere civilă delictuală a comitentului pentru faptele prepusului său, expertul evaluator. În concluzie, a afirmat că susținerea instanței de apel, potrivit căreia nu a dovedit prejudiciul invocat, nu este fundamentată, din moment ce intimata-pârâtă, în baza dispozițiilor Curții de Conturi, a cuantificat prejudiciul în prezenta cauză și a solicitat oficiat Ministerului Finanțelor recuperarea acestuia. Totodată, a apreciat și că, din moment ce există un prejudiciu recunoscut și cuantificat de către intimata-pârâtă, există și fapta ilicită cauzatoare a acestuia. II.

Apărările formulate în cauză La data de 19 iulie 2024, în termen legal, intimata-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat. Totodată, a invocat excepția inadmisibilității căii de atac prin raportare la argumentul de care partea adversă a înțeles să se folosească de un argument deja statuat, în mod definitiv, prin decizia civilă nr. 501 din data de 15 martie 2023, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în dosarul nr. x/2021, prin care s-a menținut hotărârea instanței de fond, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată, ca prescrisă, făcând trimitere la prevederile art. 431 alin. (2) C. proc. civ. Recurentul-reclamant Ministerul Finanțelor în reprezentarea Statului Român nu a depus răspuns la întâmpinare. II.

Procedura derulată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție După efectuarea procedurilor de comunicare reglementate de art. 490 alin. (2) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 12 septembrie 2024, în temeiul art. 471 1 alin. (5) și (6) C. proc. civ., a fost fixat termen de judecată la data de 19.11.2024, când Înalta Curte a calificat excepția inadmisibilității invocată de intimata-pârâtă ca fiind o apărare de fond și a reținut cauza în pronunțare asupra recursului. III. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, precum și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele: În susținerea incidenței motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul-reclamant, în esență, a invocat că instanța de apel a interpretat și a aplicat eronat dispozițiile art. 9 și ale art. 269-271 C. proc. civ., prin aceea că a refuzat să dea valoarea probatorie, conferită de art. 269 C. proc. civ., înscrisurilor emanate de la intimata-pârâtă pe care le-a depus la dosar, substituindu-se părții adverse și încuviințând o apărare pe care aceasta nu a formulat-o. Toate criticile formulate de recurentul-reclamant au ca unic punct de pornire împrejurarea că instanța de apel s-a pronunțat fără a ține cont de înscrisurile pe care le-a depus la dosar și care i-au parvenit de la intimata-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților în etapa prelitigioasă, acestea, în opinia recurentului-reclamant, având valoarea unor înscrisuri autentice, ce trebuiau avute în vedere din perspectiva sarcinii probei și a soluționării pe fond a litigiului. Potrivit principiului disponibilității ce guvernează procesul civil, părțile au dreptul de a dispune de obiectul procesului (dreptul subiectiv sau interesul născut din raportul juridic dedus judecății) și de mijloacele procesuale acordate de lege în acest scop. Potrivit prevederilor art. 22 alin. (6) C. proc. civ., judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăși limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel, regulă dezvoltată și în art. 397 alin. (1) C. proc. civ., care stipulează că instanța este obligată să se pronunțe asupra tuturor cererilor deduse judecății, ea neputând acorda mai mult sau altceva decât s-a cerut. Altfel spus, judecătorul este ținut de cadrul procesual trasat de către părți, sub aspectul obiectului, cauzei și al părților, trebuind să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără a depăși limitele învestirii. Înalta Curte constată că această conduită a fost urmată de instanța de apel, iar dacă, în urma raționamentului juridic pe care l-a expus în cuprinsul considerentelor deciziei atacate, a ajuns la altă concluzie decât cea dezvoltată de recurentul-reclamant nu înseamnă că s-a produs o încălcare a prevederii procesual civile mai sus enunțate, câtă vreme analiza instanței s-a circumscris apărărilor așa cum au fost ele inserate în cererea dedusă judecății. În speță, prima instanță a respins cererea de chemare în judecată, ca fiind prescrisă, iar curtea de apel, admițând apelul declarat de reclamant, și evocând fondul, a schimbat în parte sentința tribunalului și a respins acțiunea ca neîntemeiată. Din acest punct de vedere, se observă că obiectul cererii de chemare în judecată îl constituie obligarea pârâtei la plata sumei de 394.980 RON, actualizată cu indicele de inflație de la data emiterii titlului de conversie și până la data plății efective, precum și plata dobânzii legale calculate de la data emiterii titlului de conversie și până la data plății, în temeiul angajării răspunderii civile delictuale ca urmare a săvârșirii de către aceasta a faptei ilicite constând atât în întocmirea raportului de expertiză de către experții autorizați în calitate de prepuși ai autorității, cât și în omologarea de către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a raportului de evaluare nr. x/16.02.2009, cu consecința prejudicierii bugetului de stat prin plata contravalorii unor despăgubiri mult peste valoarea reală de piață a proprietății imobiliare evaluate. În susținerea cererii de chemare în judecată, recurentul-reclamant a depus acte cu privire la care a arătat că sunt incidente dispozițiile art. 269-270 C. proc. civ., precum și că i-au fost înaintate de către intimata-pârâtă, respectiv: raportul de evaluare nr. x/16.02.2009 întocmit în dosarul nr. x C. civ., raportul de verificare nr. 12283/8/29 din 27.03.2027 a raportului de evaluare nr. x/16.02.2009; raportul de evaluare întocmit de către E. S.R.L. la data de 20.08.2020 în dosarul nr. x C. civ.; titlul de conversie reprezentat de decizia nr. 1117/15.10.2009 emis de ANRP, decizia de despăgubire nr. 4441 din data de 23 aprilie 2009 emisă de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor și titlurile de plată emise în temeiul deciziei de despăgubire sus menționată. În speță, instanța de apel a reținut că evocarea fondului raportului juridic presupune verificarea întrunirii condițiilor cerute de lege pentru atragerea răspunderii civile delictuale a pârâtei în legătură cu faptele prepușilor. Astfel, a arătat că, în acțiunea introductivă, sunt indicați ca prepuși ai pârâtei, atât expertul care a efectuat raportul de expertiză în anul 2008, cât și consilierii din cadrul intimatei-pârâte cu atribuții în evaluare, care au avizat rapoartele de expertiză pentru a intra în ședință. A constatat că raportul dintre intimata-pârâtă prin C. civ..S.D. și expert este un raport contractual, neexistând bază legală pentru a se reține existența unui raport de prepușenie, însă, sunt raporturi juridice de tipul comitent-prepus între intimata-pârâtă și consilierii din cadrul acesteia cu atribuții în evaluare, care au avizat rapoartele de expertiză, iar, art. 1000 C. civ. de la 1864, comitenții sunt responsabili de prejudiciul cauzat prin fapta prepușilor, săvârșită în funcțiile ce li s-au încredințat. Raportat la împrejurarea că faptele ilicite indicate în cererea introductivă sunt întocmirea de către expert a raportului de evaluare cu nerespectarea normelor edictate pentru evaluare și avizarea de către consilierii din cadrul intimatei-pârâte a raportului de evaluare care nesocotește standardele internaționale de evaluare, instanța de apel a verificat respectarea de către expertul evaluator a standardelor internaționale de evaluare, instituite drept criteriu de evaluare prin Legea nr. 247/2005, arătând că, în funcție de aceasta se stabilește dacă s-a săvârșit sau nu o faptă ilicită la momentul avizării raportului de către consilierii din cadrul autorității intimate-pârâte. În urma analizei efectuate, instanța de apel a ajuns la concluzia existenței unei fapte ilicite acesta, arătând că expertul nu a ținut seama de dispozițiile legale care stabileau rigorile specifice ale evaluării și puneau la dispoziția evaluatorului mijloace de accesare a informațiilor relevante, evaluarea realizându-se exclusiv pe baza unor oferte de vânzare. Ca atare, curtea de apel a reținut că, atât timp cât s-a dovedit că raportul de evaluare nu era conform din punct de vedere metodologic cu standardele internaționale de evaluare, rezultă săvârșirea unei fapte ilicite de către consilierii care au avizat raportul de expertiză bazat exclusiv pe oferte de vânzare, în condițiile în care aceștia erau datori să constate că expertul nu a accesat bazele de date prevăzute de lege pentru identificarea unor tranzacții efective și să sesizeze membrii Comisiei Centrale în vederea trimiterii dosarului spre reevaluare. Pentru a se stabili urmările faptei ilicite săvârșite de prepuși, adică prejudiciul suferit de recurentul-reclamant, instanța de apel a apreciat că este necesar să se identifice diferența dintre valoare stabilită cu încălcarea Legii nr. 247/2005 și valoarea care ar respecta standardele internaționale de evaluare. Sub acest aspect a reținut că, în opinia reclamantului, căruia îi revine sarcina probei, conform art. 249 C. proc. civ., dovedirea prejudiciului s-a făcut prin raportul de expertiză întocmit de E. S.R.L. în anul 2020, raport de expertiză cu privire la care a constatat că nu utilizează date care să ofere valori conforme cu standardele internaționale de evaluare. Instanța de apel a apreciat că nerespectarea principiilor metodologiei de evaluare dedusă din modalitatea de culegere a datelor impune concluzia că nici unul dintre rapoartele de evaluare contrapuse nu este conform cu cerințele Legii nr. 247/2005 și nu oferă valori valide din perspectiva standardelor internaționale de evaluare și, prin urmare, raportul de evaluare întocmit în anul 2020 nu dovedește prejudiciul, motivele de invalidare a concluziilor primului raport de evaluare fiind aplicabile și concluziilor raportului de evaluare întocmit în anul 2020. Față de cele reținute, curtea de apel a concluzionat că, în cauză, nu sunt întrunite condițiile cumulative privind angajarea răspunderii civile delictuale, reclamantul nedovedind prejudiciul invocat. Or, deși a invocat că instanța de apel a nesocotit caracterul de act autentic al înscrisurilor de care a înțeles să se folosească, în realitate criticile recurentului-reclamant vizează relevanța dată acestora de către curtea de apel în soluționarea cauzei, aspect ce nu poate fi supus cenzurii instanței de recurs. Din susținerile recurentului-reclamant reiese că se cere instanței să dea o valoare absolută atât adresei de informare prin care a fost adusă la cunoștința sa existența unui prejudiciu și valoarea acestuia, cât și raportului de reevaluare efectuat în anul 2020, înlăturând din analiză primul raport de evaluare întocmit în anul 2008, depus, de asemenea, la dosar de către recurentul-reclamant, afirmându-se că din acte ulterioare, din neînscrierea în fals împotriva acestora, ar rezulta consimțământul intimatei-pârâte cu privire la conținutul înscrisurilor. Înalta Curte reține că a se da o valoare absolută înscrisurilor depuse de către recurentul-reclamant, care în opinia acestuia probează indubitabil atât caracterul întemeiat al cererii, cât și cuantumul prejudiciului încercat, fără a se proceda la o analiză a condițiilor specifice cererii de chemare în judecată întemeiate pe răspunderea civilă delictuală, ar echivala cu reducerea rolului instanțelor la o simplă formalitate de consfințire a celor cuprinse în cel de-al doilea raport de expertiză, ceea nu poate fi primit. În plus, susținerile recurentului-reclamant privind forța obligatorie cu care se impun concluziile celui de-al doilea raport de expertiză, în baza pretinsului caracter de înscris autentic, nu au în vedere împrejurarea că suma stabilită și achitată persoanelor îndreptățite a fost determinată în baza unei expertize ce nu a fost anulată, având așadar o valoare probatorie egală. Înalta Curte observă că instanța de apel, așa cum s-a arătat anterior, a realizat o analiză proprie a celor două înscrisuri reprezentând rapoarte de expertiză întocmite în etapa prelitigioasă, respectiv raportul de evaluare din anul 2008 și raportul de reevaluare din anul 2020, așadar recunoscând acestora o valoarea probatorie egală, neexistând argumente pentru a se reține prevalența unuia dintre cele două înscrisuri, astfel cum pretinde recurentul-reclamant. De altfel, așa cum a arătat chiar recurentul-reclamant prin cererea de chemare în judecată, acesta a invocat prevederile art. 269-270 C. proc. civ. cu privire la toate înscrisurile de care a înțeles să se folosească în susținerea acțiunii, neafirmând că doar unele dintre acestea ar reprezenta acte autentice, iar celelalte nu. Din perspectiva criticilor vizând înlăturarea înscrisurilor autentice fără a se fi procedat la înscrierea în fals de către pârâtă, Înalta Curte reține că motivul este, de asemenea, nefondat, având în vedere că aprecierea probelor este atributul instanței de judecată, potrivit art. 264 alin. (2) C. proc. civ., conform căruia în vederea stabilii existenței sau inexistenței faptelor pentru a căror dovedire probele au fost încuviințate, judecătorul le apreciază în mod liber, potrivit convingerii sale, în afară de cazul când legea stabilește puterea lor doveditoare. Pe de altă parte, nu se poate reține o nesocotire a celor statuate de art. 269-271 C. proc. civ., în contextul în care, în speță, nu au fost negate cele constate prin înscrisurile de care recurentul-reclamant a înțeles să se folosească în susținerea temeiniciei cererii de chemare în judecată, ci instanța de apel, în urma analizei acestora, a arătat motivat de ce ce-l de-al doilea raport nu este în măsură să facă dovada existenței prejudiciului (întrucât nu utilizează date care să ofere valori conforme cu standardele internaționale de evaluare), în contextul cercetării întrunirii condițiilor pentru antrenarea răspunderii civile delictuale. Față de cele anterior arătate, Înalta Curte reține că nu se verifică incidența motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., neputându-se constata o încălcarea a normelor de procedură, în sensul celor susținute de către recurentul-reclamant, atât din perspectiva art. 9 C. proc. civ., cât și a art. 269-271 din același act normativ. De asemenea, pentru aceleași motive, Înalta Curte apreciază nefondată și critica subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care s-a pretins o încălcare a art. 1171 vechiul C. civ. (art. 1241 noul C. civ.), argumentele părții, sub acest aspect, fiind aceleași cu cele invocate în afirmarea incidenței art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., care au fost apreciate ca fiind nefondate, astfel cum s-a arătat în analiza anterioară. Este nefondat și motivul de recurs prin care se pretinde o nesocotire a prevederilor art. 1000 din vechiul C. civ., respectiv că este eronată interpretarea instanței de apel, potrivit căreia nu există un raport de prepușenie între expert și intimata-pârâtă, întrucât între aceștia există un raport contractual. Ceea ce definește noțiunile de comitent și prepus este existența unui raport de subordonare care își are temeiul în împrejurarea că, pe baza acordului dintre ele, o persoană fizică sau juridică a încredințat unei persoane fizice o anumită însărcinare. Din această încredințare decurge posibilitatea pentru prima persoană – denumită comitent – de a da instrucțiuni, de a direcționa, îndruma și controla activitatea celeilalte persoane – denumită prepus – aceasta din urmă având obligația de a urma îndrumările și directivele primite. Sub acest aspect, Înalta Curte constată că instanța de apel a reținut că sunt raporturi juridice de tip comitent-prepus între intimata-pârâtă și consilierii care au avizat raportul de expertiză, raport de prepușenie rezultând din dispozițiile Legii nr. 247/2005, în timp ce raportul dintre aceasta și expert este un raport contractual, neexistând o bază legală care să permită existența unui raport de prepușenie. Această concluzie a instanței este una corectă în contextul în care raportul juridic dintre expert și intimata-pârâtă este născut în urma încheierii unui contract, fiind lipsită de relevanță, din această perspectivă, împrejurarea că selecția evaluatorilor s-a efectuat de către intimata-pârâtă potrivit H.G. nr. 527/2006. Pe de altă parte, chiar recurentul-reclamant a arătat că evaluatorul are o răspundere contractuală față de intimata-pârâtă, iar argumentul pe care l-a adus în susținerea criticii formulate a fost acela că, neexistând un raport juridic, născut în baza contractului, între Statul Român prin Ministerul Finanțelor și evaluator, nu poate recupera prejudiciul care i-a fost cauzat prin expertiza defectuoasă, decât prin atragerea răspunderii civile delictuale a comitentului – intimata-pârâtă – pentru faptele prepusului său – expertul evaluator. Ca atare, ceea ce susține în fapt recurentul-reclamant este răspunderea civilă delictuală a intimatei-pârâte în calitatea sa de comitent pentru fapta prepusului său. Or, instanța de apel a analizat dacă se poate reține săvârșirea unei fapte ilicite de către consilierii care au avizat raportul de expertiză, pe care i-a apreciat a fi prepușii aceștia, și a concluzionat că o atare faptă poate fi constatată în condițiile în care, nu se dovedește că, din punct de vedere metodologic, raportul de evaluare din 2008 era conform cu standardele internaționale de evaluare. Ceea ce a determinat concluzia că, în speță, nu poate fi atrasă răspunderea civilă delictuală a intimatei-pârâte este faptul că nu s-a făcut dovada existenței prejudiciului, și nu împrejurarea că aceasta nu ar răspunde în calitate de comitent pentru fapta prepușilor săi. În plus, deși face referire la dispozițiile art. 1000 din vechiul C. civ., pe care le-a enunțat în cuprinsul cererii de recurs, tinzând a susține, în raport de motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., o încălcare a acestora, recurentul-reclamant nu aduce alte critici concrete și nu arată în ce mod instanța de apel a nesocotit aceste prevederi legale, care este eroare cuprinsă în argumentele instanței prin raportare la norma de drept invocată, care reglementează răspunderea comitentului pentru fapta prepusului. Împrejurarea că, atașat acestui motiv de recurs, recurentul-reclamant a pretins probarea prejudiciului, ce derivă, în opinia sa, din supraevaluarea imobilului, prin expunerea unor argumente ce țin de modul în care au fost interpretate și valorificate probele, relevă de fapt nemulțumirea părții sub aspectul considerațiilor instanței de apel asupra probelor, nemulțumire care nu poate fi convertită în vreunul dintre motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. și, ca atare, nu poate fi supusă analizei instanței de recurs, în raport de prevederile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., care instituie un control de legalitate și nu de temeinicie a hotărârii recurate. Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Ministerul Finanțelor în reprezentarea Statului Român împotriva deciziei civile nr. 661A din 27 aprilie 2024, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.