ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1478/2024

Ședința publică din data de 29 mai 2024

Deliberând, asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a Civilă, la data de 21 septembrie 2021, sub nr. x/2021, Ministerul Finanțelor în reprezentarea Statului Român, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, a solicitat instanței ca prin hotărârea ce va pronunța să dispună obligarea pârâtei la plata sumei reprezentând diferența dintre valoarea stabilită cu respectarea standardelor internaționale de evaluare a imobilului situat în comuna Movilița, jud. Vrancea, și valoarea de 3.406.000 RON reprezentând prețul imobilului stabilit prin raportul de evaluare nr. x/20.01.2009, adică suma de 3.261.813 RON, actualizată cu indicele de inflație de la data emiterii titlurilor de conversie și până la data plății efective. Totodată, a solicitat obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calculate de la data emiterii titlurilor de conversie și până la data plății.

Prin sentința civilă nr. 1096 din 29 iunie 2022, Tribunalul București, secția a III-a civilă a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Ministerul Finanțelor în reprezentarea Statului Român în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, ca prescrisă.

A obligat pârâta ANRP la plata către A. S.A. a cheltuielilor de judecată în cuantum de 2.380 RON, reprezentând onorariu de avocat.

Prin decizia nr. 1275A din 20 octombrie 2023, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins ambele apeluri formulate de apelantul reclamant Ministerul Finanțelor în reprezentarea Statului Român și apelanta pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților împotriva sentinței civile nr. 1096/29.06.2022, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, ca nefondate.

A obligat apelanta-pârâtă ANRP să achite intimatei-chemate în garanție S.C. A. S.A. suma de 2380 RON reprezentând cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel București a declarat recurs reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, prin care solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare curții de apel, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În susținerea căii de atac formulate, recurentul arată că decizia atacată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material cuprinse în art. 2528 C. civ., corespondent al art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, instanța reținând în mod greșit că momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție este data la care a fost finalizat raportul de control nr. x/26.04.2013 de către Curtea de Conturi.

Afirmă recurentul că de la momentul indicat de Curtea de Apel nu se putea vorbi de existența unei pagube, nestabilindu-se la acel moment dacă raportul de evaluare nr. x/20.01.2009 era sau nu conform cu Standardele Internaționale de Evaluare, cum de altfel, nici la data emiterii Deciziei nr. 10/2013, și nici la momentul pronunțării sentinței civile nr. 2767/2014 și nici la data prezentării raportului anual al Curții de Conturi în Parlamentul României nu se putea vorbi despre existența unei pagube.

Mai mult, chiar dacă ministerul ar fi auditat activitatea autorității pârâte, control similar cu cel efectuat de Curtea de Conturi și finalizat prin Decizia nr. 10/10.10.2013, acesta nu ar fi dus la stabilirea existenței pagubei deoarece identificarea unor aspecte vizând nerespectarea Standardelor Internaționale de Evaluare nu generează, prin sine, existența unui prejudiciu, ci determinarea acestuia nu se poate face decât printr-o nouă evaluare.

Din analiza circumstanțelor cauzei se disting următoarele raporturi de prepușenie: raportul de prepușenie născut între Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și experții evaluatori în temeiul contractelor de prestări servicii de expertiză; raportul de prepușenie născut în temeiul raporturilor de muncă între ANRP și consilierii care au avizat rapoartele de expertiză pentru a intra în ședință, aceștia din urmă având studii de specialitate în evaluarea bunurilor imobiliare.

Cu privire la considerentul instanței de apel prin care s-a reținut că acesta putea lua la cunoștință de existența prejudiciului prin reprezentanții ministerului aflați în componența Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, arată că selectarea și contractarea experților evaluatori autorizați și acreditați ANEVAR s-a efectuat de către Autoritatea Națională Pentru Restituirea Proprietăților,

și nu de către Comisia Centrală Pentru Stabilirea Despăgubirilor, iar cei doi reprezentanții ai Ministerului Economiei și Finanțelor în Comisia Centrală Pentru Stabilirea Despăgubirilor nu puteau avea alte atribuții principale în afara celor prevăzute de art. 13 alin. (1) din Legea nr. 247/2005.

Apreciază, deci, că acesta se afla în imposibilitatea de a cunoaște paguba mai devreme de data de 19.02.2020, data înregistrării în evidențele Ministerului Finanțelor a adresei nr. x/18.02.2020 emisă de autoritatea pârâtă prin care a fost încunoștiințat despre diferențele dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii și valoarea de piață a acestor imobile a căror reevaluare s-a realizat cu respectarea criteriilor de rigoare impuse de Standardele Internaționale de Evaluare.

Totodată, recurentul critică și trimiterile instanței de apel la considerentele expuse de Înalta Curte de Casație și Justiție în cuprinsul Deciziei în interesul legii nr. 19/03.06.2019, despre care a instanța a apreciat că se aplică mutatis mutandis și în prezenta cauză. Astfel, arată că instanțele de fond și de apel și-au însușit concluziile reținute în decizie și le-au aplicat în prezenta cauză făcând abstracție de faptul că aceasta se referă la altă materie de drept.

În drept, au fost invocate prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În data de 29 ianuarie 2024, intimata Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a formulat întâmpinare, prin care invocă excepția inadmisibilității recursului, motivat de faptul că recurentul s-ar folosi de un argument deja statuat în mod definitiv prin pronunțarea deciziei nr. 501 din 15 martie 2023 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, în dosarul nr. x/2021.

Totodată, în data de 16 februarie 2024, intimata A. S.A. a formulat întâmpinare, prin care invocă excepția nulității recursului, față de neîncadrarea criticilor în motivele de casare iar, în subsidiar, solicită respingerea recursului, ca nefondat.

Întâmpinările au fost comunicate recurentului și reciproc între intimați

La data de 28 martie 2024, recurentul a formulat răspuns la întâmpinarea A. S.A., arătând că acesta nu a dobândit calitatea de chemat în garanție în prezenta cauză.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Procedând la examinarea recursului, din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta este nefondat, având în vedere următoarele considerente:

Acțiunea ce face obiectul prezentului dosar are ca obiect obligarea pârâtei Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților la plata sumei de 3.261.813 RON, reprezentând diferența dintre dintre valoarea stabilită cu respectarea standardelor internaționale de evaluare a imobilului situat în comuna Movilița, jud. Vrancea, și valoarea de 3.406.000 RON reprezentând prețul imobilului stabilit prin raportul de evaluare nr. x/20.01.2009, actualizată cu indicele de inflație și cu dobânda legală, calculate de la data emiterii titlurilor de conversie și până la data plății efective.

În justificarea demersului, reclamantul a invocat Decizia nr. 10/10.10.2013 emisă de Curtea de Conturi a României, care, în urma raportului de control nr. x/26.04.2013 efectuat la Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, în perioada 01.01.2007-31.12.2011, a constatat o serie de nereguli relativ la nerespectarea cerințelor standardelor internaționale de evaluare cu privire la estimarea valorii de piață a proprietăților imobiliare supuse evaluării și a stabilit în sarcina președintelui pârâtei verificarea tuturor rapoartelor de evaluare care au stat la baza deciziilor emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor în perioada 2006-2011, luarea măsurilor de expertizare și reevaluare a imobilelor ce fac obiectul rapoartelor de evaluare care nu respectă cerințele impuse și care au o valoare mai mare de 500.000 RON. Totodată, s-a stabilit în sarcina entității auditate obligația de determinare a întinderii prejudiciului cauzat bugetului de stat prin plata unor despăgubiri supraevaluate și întreprinderea de măsuri legale în vederea recuperării acestuia.

Se reține că legalitatea și temeinicia Deciziei nr. 10/10.10.2013 emisă de Curtea de Conturi a României a fost verificată în justiție, cu consecința menținerii ei prin sentința civilă nr. 2767/17.10.2014, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, definitivă prin nerecurare.

Temeiul juridic invocat de reclamant a fost reprezentat de prevederile art. 998-999 și art. 1000 alin. (3) din C. civ. de la 1864, precum și cele ale art. 103 din Legea nr. 71/2011, în speță, răspunderea pentru fapta ilicită cauzatoare de prejudicii fiind guvernată de legea în vigoare la momentul săvârșirii ei.

Fapta ilicită a fost indicată ca fiind întocmirea raportului de evaluare de către experți autorizați în calitate de prepuși ai pârâtei, cât și omologarea de către pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a raportului de evaluare nr. x/20.01.2009, aspect ce a condus la emiterea deciziei nr. 7483/02.07.2009 de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor. Prejudiciul a fost argumentat din perspectiva diferenței semnificative între evaluarea întocmită de către S.C. A. S.A. și valoarea stabilită de către expert evaluator S.C. B. S.R.L.

Astfel, având în vedere dreptul de creanță pretins (corespunzător unei pagube provenite dintr-un raport supraevaluat, întocmit la nivelul anului 2009 și pe baza căruia s-ar fi plătit despăgubiri mai mari decât cele datorate), instanța de apel a reținut în mod corect incidența dispozițiilor art. 201 din Legea nr. 71/2011 ("prescripțiile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a C. civ. sunt și rămân supuse dispozițiilor legale care le-au instituit"), pe care le-a coroborat cu cele ale art. 8 din Decretul nr. 167/1958, referitoare la prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită.

În aplicarea prevederilor legale menționate, instanța de prim control judiciar a apreciat că momentul de la care trebuie considerat că începe cursul prescripției este reprezentat de data finalizării raportului Curții de Conturi nr. 25394/26.04.2013.

Potrivit dispozițiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 "prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea".

Textul legal stabilește două momente, alternative, care pot marca începutul prescripției - unul subiectiv, al cunoașterii efective a pagubei și a celui care răspunde de ea, și unul obiectiv, legat de data la care păgubitul trebuie să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea.

Instituirea celor două momente alternative urmărește să armonizeze dezideratul ocrotirii efective a victimei faptei ilicite (căreia nu i s-ar putea opune prescripția înainte de a avea posibilitatea de a acționa întrucât nu a cunoscut paguba și pe cel care răspunde de ea) și pe cel al asigurării finalității, scopului reglementării acestei instituții, aceea de lămurire a situațiilor juridice neclare în termene scurte, de natură să garanteze securitatea și stabilitatea circuitului civil.

De aceea, în legătură cu acest din urmă deziderat, stabilirea de către legiuitor a unui moment obiectiv de la care începe să curgă prescripția extinctivă se bazează și pe ideea culpei prezumate a victimei, de a nu fi depus toate diligențele necesare pentru descoperirea pagubei și a celui chemat să răspundă de ea.

Recurentul-reclamant a criticat acest raționament, invocând că era în imposibilitate de a cunoaște paguba la momentul indicat de instanța de apel, arătând că nu putea cunoaște prejudiciul mai devreme de 19.02.2020, data înregistrării în evidențele sale a adresei nr. x/18.02.2020 emisă de pârâtă, prin care a fost încunoștințat despre diferențele dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii și valoarea de piață a acestora, a căror reevaluare s-a realizat cu respectarea criteriilor impuse de Standardele Internaționale de Evaluare.

A învederat acesta că nu a putut acționa înaintea datei respective întrucât nu cunoștea întinderea prejudiciului, despre care a luat cunoștință doar în urma definitivării verificărilor dispuse după controlul Curții de Conturi, conform Deciziei nr. 10/2013.

Susținerea recurentului nu își are temei în dispoziția legală, care nu condiționează exercițiul dreptului la acțiune în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită de cunoașterea întinderii acesteia, ci doar de cunoașterea existenței pagubei și a celui care răspunde de ea.

Întinderea pagubei reprezintă o chestiune de probațiune și respectiv, de verificare jurisdicțională în procesul în care se tinde la valorificarea dreptului, fără să reprezinte un element care să influențeze sau să determine începutul cursului prescripției extinctive (pentru că în absența lui titularul dreptului nu ar putea acționa).

În același timp, nu poate fi primită critica recurentului potrivit căreia nu putea ști că există o pagubă, înainte de verificarea rapoartelor de evaluare.

Pe acest aspect, instanța de apel a reținut în mod corect incidența dezlegărilor cu valoare de principiu conținute în Decizia în interesul legii nr. 19/2019, conform căreia intervenția Curții de Conturi, prin intermediul controalelor exercitate, nu poate influența cursul prescripției extinctive, întrucât izvorul obligației debitorului nu îl reprezintă actul de control, ci actul sau faptul juridic ce a generat paguba, neexistând nicio dispoziție legală care să stabilească faptul că actul de control are valoarea întreruptivă a cursului prescripției, astfel încât invocarea acestuia este irelevantă. S-a statuat, de asemenea, că paguba constatată, urmare a unor astfel de controale, este preexistentă raportului Curții de Conturi și prin intermediul actului de control doar se constată abateri de la aplicarea legii, în baza unor documente care ar fi trebuit să fie la îndemâna și spre verificarea prealabilă a celui care a încuviințat o cerere în afara cadrului legal.

Aceste statuări cu valoare de principiu ale instanței supreme, aplicabile mutatis mutandis și în prezenta cauză, demonstrează că existența pagubei, ca element în funcție de care să se aprecieze asupra începutului cursului prescripției înăuntrul căreia să se ceară repararea ei, nu poate avea ca premisă actul de control al Curții de Conturi (fiind preexistentă acestuia și posibil de determinat, prin recurgerea la mecanisme de control interne și prin exercitarea adecvată a prerogativelor legale, ce revin instituțiilor statului care, în speță, a presupus folosirea adecvată a resurselor financiare). Statuările din cuprinsul acestei decizii sunt obligatorii pentru instanțele de judecată, potrivit dispozițiilor art. 517 alin. (4) C. proc. civ., începând cu momentul publicării acesteia în Monitorul Oficial, respectiv 24 octombrie 2019.

În realitate, prevalându-se de aceste aspecte vizând imposibilitatea cunoașterii întinderii și respectiv, a existenței pagubei pentru argumentele arătate anterior - care nu se subsumează scopului avut în vedere de legiuitor, atunci când a detașat momentul începerii cursului prescripției de cel al nașterii dreptului la acțiune (ca titularul dreptului să nu fie sancționat pentru că nu a putut acționa), recurentul-reclamant tinde să deplaseze data începerii cursului prescripției pentru a situa demersul său înăuntrul termenului de prescripție.

În acest sens, recurentul identifică un singur moment de început al curgerii prescripției, respectiv cel subiectiv, reprezentat de data la care debitorul său l-a înștiințat că ar avea un drept de creanță, prin transmiterea de către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a adresei nr. x/18.02.2020), decurgând din diferențele de valoare constatate în privința rapoartelor de evaluare întocmite.

Recurentul ignoră faptul că scopul reglementării, atunci când a instituit și un moment obiectiv de la care începe să curgă prescripția extinctivă, a fost tocmai ca titularul dreptului să depună diligențe pentru aflarea tuturor elementelor care să-i permită intentarea acțiunii și valorificarea dreptului, altminteri opunându-i-se culpa prezumată a victimei care nu a efectuat toate demersurile pentru descoperirea pagubei și a celui care răspunde de ea.

Acest moment obiectiv, reținut de instanța de apel ca fiind cel al finalizării raportului Curții de Conturi nr. 25396/26.04.2013, marchează data la care prejudiciul a fost constatat de organul de control.

Or, a invoca lipsa supravegherii și controlului activității instituțiilor publice, care își îndeplinesc atribuțiile ce le-au fost delegate în cadrul puterii executive, s-ar traduce în invocarea propriei culpe de către recurentul-reclamant.

În privința Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, aceasta este tot o instituție a statului, înființată prin H.G. nr. 361/2005 ca organ de specialitate cu atribuții în legătură cu aplicarea legilor reparatorii și trecută, în baza art. 6 din O.U.G. nr. 25/2007, în subordinea Ministerului Economiei și Finanțelor (finanțată de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Economiei și Finanțelor), situație confirmată prin H.G. nr. 34/2009 (art. 13 alin. (4) și menținută, ca atare, până la adoptarea H.G. nr. 572/30.07.2013, când a trecut în subordinea Guvernului și în coordonarea prim-ministrului.

Ca atare, față de atribuțiile ce reveneau deopotrivă recurentului și pârâtei în procesul de evaluare și de acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv de către stat, față de relația de subordonare a instituției pârâte în raport cu reclamantul, existentă la data finalizării raportului nr. x/26.04.2013, rezultă că recurentul-reclamant avea toate elementele necesare pentru a cunoaște atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, încă din momentul producerii ilicitului afirmat.

În egală măsură, considerentele anterior reținute sunt aplicabile și în cazul Curții de Conturi a României, instituție care exercită controlul, în numele statului, asupra modului de întrebuințare a banilor publici.

Atitudinea pasivă în recuperarea prejudiciului nu-l îndreptățește pe recurent să se prevaleze de incidența unui moment subiectiv (data la care, în 2020, debitorul împotriva căruia își îndreaptă acțiunea îl încunoștințează că ar avea o creanță) întrucât, pentru argumentele arătate anterior, în speță este aplicabil momentul obiectiv al începutului cursului prescripției, plasat în timp cu mult anterior datei la care afirmă recurentul că a cunoscut toate elementele care l-ar fi îndreptățit să acționeze.

Statul este reprezentat, în procedura administrativă de restituire, de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, că își exercită drepturile și obligațiile prin instituții și autorități publice cărora le deleagă o parte din atribuțiile sale, iar în temeiul acestui raport, instituția sau autoritatea publică respectivă are obligația de a acționa în reprezentarea statului pentru îndeplinirea atribuțiilor conferite de acesta, iar statul, la rândul lui, trebuie să exercite supravegherea și controlul modului în care aceste atribuții sunt îndeplinite de instituțiile sale.

Astfel, trebuie avut în vedere că stabilirea despăgubirilor în cadrul normativ existent la momentul emiterii titlurilor de despăgubire (Legea nr. 247/2005 - Titlul VII) se realiza prin decizie a Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor, din a cărei componență făceau parte președintele Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților și un reprezentant al Ministerului Finanțelor Publice (art. 13 alin. (1).

De asemenea, titlurile de despăgubiri astfel emise, în numele și pe seama Statului Român, încorporau drepturile de creanță împotriva statului și erau valorificate prin conversia lor în acțiuni la Fondul Proprietatea (art. 3 lit. a). Acest Fond a funcționat sub forma unei societăți de investiții, deținută inițial în întregime de Statul Român, în calitate de acționar unic, până la transmiterea acțiunilor din proprietatea statului către persoanele fizice despăgubite (art. 7 Titlul VII).

Astfel fiind, Statul, prin Ministerul Finanțelor, putea și trebuia să acționeze pentru recuperarea pagubei încă de la data finalizării raportului Curții de Conturi nr. 25396/26.04.2013, care marchează și momentul de început al curgerii prescripției extinctive, înăuntrul unui termen de 3 ani.

În ceea ce privește excepția inadmisibilității, invocată de intimata-pârâtă, prin întâmpinare, în ședința publică de astăzi, 29 mai 2024, Înalta Curte a calificat-o ca fiind o apărare de fond, urmând să aprecieze cu privire la temeinicia acesteia, din această perspectivă.

Se constată că, într-adevăr, prin decizia nr. 501 din 15 martie 2023, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă în dosarul nr. x/2021, a fost invocată aceeași problematică ca cea invocată și prin motivele prezentului recurs.

Prin urmare, reține că această apărare este fondată, însă că, în speță, nu sunt îndeplinite condițiile autorității de lucru judecat, prin efectul negativ, care să împiedice judecarea prezentei cauze, neexistând identitate de părți, obiect și cauză.

Prin urmare, pentru fapte săvârșite de către instituțiile statului, în exercitarea unor atribuții ce le revin prin delegare de la acesta, este răspunzător însuși Statul Român.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, apreciind că motivele de recurs invocate sunt nefondate în ansamblul lor, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză.

În raport cu soluția pronunțată și cu dispozițiile art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte urmează a admite cererea intimatei-chemate în garanție S.C. A. S.A. și va obliga recurentul-reclamant să îi plătească suma de 2380 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, împotriva deciziei civile nr. 1275 A din 20 octombrie 2023, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Obligă recurentul-reclamant la plata către intimata-chemată în garanție S.C. A. S.A. a sumei de 2380 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 29 mai 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței.