ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1456/2024

Obiectul cererii Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, la data de 28 iulie 2021 sub nr. x/2021, reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanțelor în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a solicitat instanței ca prin hotărârea ce va pronunța să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 2.073.196 RON reprezentând diferența dintre valoarea de 2.095.000 RON - prețul imobilului stabilit prin raportul de evaluare nr. x/15.12.2009 de către S.C. A. S.A. și valoarea de 21.804 RON stabilită cu respectarea standardelor internaționale de evaluare a imobilului teren în suprafață de 1,88 ha situat în Comuna Șelimbăr, județul Sibiu, actualizată cu indicele de inflație de la data emiterii titlului de conversie și până la data plății efective, precum și obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calculate de la data emiterii titlului de conversie și până la data plății.

Hotărârea pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă Prin sentința civilă nr. 1088 din data de 29 iunie 2022, Tribunalul București, secția a III-a civilă a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și, pe cale de consecință, a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, ca prescrisă, a obligat pârâta ANRP la plata către A. S.A. a cheltuielilor de judecată în cuantum de 2.380 RON reprezentând onorariu de avocat. Împotriva acestei hotărâri, au formulat apel reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanțelor și pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților.

Hotărârea pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie Prin decizia civilă nr. 1255A din data de 19 octombrie 2023, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins apelurile formulate de apelantul-reclamant Statul Român prin Ministerul Finanțelor și de apelanta-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, împotriva sentinței civile nr. 1088/29.06.2022, pronunțate de Tribunalul București, secția a III-a civilă în dosarul nr. x/2021, ca nefondate și a obligat pe apelanta-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților la plata cheltuielilor de judecată către intimata-chemată în garanție A. S.A. în sumă de 2380 RON reprezentând onorariu de avocat.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva acestei hotărâri, reclamantul Ministerul Finanțelor în reprezentarea Statului Român a declarat recurs la data de 22 decembrie 2023, acesta fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă sub nr. x/2021, la data de 09 ianuarie 2024. Invocând incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel. Recurentul-reclamant a învederat că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material cuprinse în art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, susținând că, în aplicarea acestor dispoziții legale, instanța de apel în mod greșit a reținut în legătură cu momentul de început al curgerii termenului de prescripție că: "în cauză, momentul la care apelantul-reclamant putea și trebuia să cunoască paguba și pe cel care răspunde de ea este acela al emiterii Deciziei nr. 14454/FF/28.10.2010 de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, așa cum în mod corect a reținut instanța de fond, sau cel mai târziu acela la care au fost emise titlurile de conversie, care au fost comunicate Fondului Proprietatea, unde statul deținea la acel moment calitatea de acționar unic (...). De la momentul emiterii deciziei de despăgubire sau cel mai târziu de la momentul emiterii titlurilor de plată, Statul Român putea și trebuia să cunoască faptul că o eventuală supraevaluare a imobilului ar constitui o pagubă produsă de A.N.R.P și prin urmare, trebuia să depună toate diligențele necesare pentru descoperirea pagubei și recuperarea acesteia. Așadar, de la momentul diminuării patrimoniului său cu despăgubirile acordate, Statul avea posibilitatea și obligația de a stabili paguba produsă, cât și persoanele responsabile de producerea acesteia". Totodată, recurentul-reclamant a indicat statuările Înaltei Curți de Casație și Justiție dintr-o decizie de speță (decizia nr. 513/07.03.2019), susținând că, prin prisma interpretării date de Înalta Curte dispozițiilor legale aplicabile în materia prescripției dreptului la acțiune, instanța de apel, în mod eronat a apreciat că momentul de la care recurentul-reclamant ar fi avut posibilitatea să cunoască atât paguba (stabilită cu certitudine), cât și pe cei responsabili de producerea acesteia, este momentul emiterii deciziei de despăgubire, respectiv a titlurilor de conversie. Astfel, o condiție esențială pentru a putea fi angajată răspunderea civilă delictuală o reprezintă existența unui prejudiciu. Pentru a se putea repara prejudiciul cauzat victimei, acesta trebuie să îndeplinească următoarele condiții: să fie cert, să nu fi fost reparat încă, să fie direct, să fie personal și să rezulte din încălcarea sau atingerea unui interes legitim. Cât timp instanța de fond a calificat cererea reclamantului în despăgubiri ca fiind una de drept comun, întemeiată pe dispozițiile art. 1000 C. civ., față de prevederile art. 25 alin. (2), art. 35 și art. 37 din Decretul nr. 31/1954, transferul răspunderii pentru producerea prejudiciului nu se poate face în persoana Statului român pentru fapte care aparțin instituțiilor acestuia și nu lui însuși. Referitor la răspunderea statului, în materie sunt aplicabile normele dreptului public, în concepția cărora el are răspundere directă, dar numai pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârșite în procesele penale. Statul nu poate fi ținut responsabil pentru delictele sau cvasidelictele civile comise de agenții săi, deoarece aceștia, cât privește modul de a le îndeplini, nu se află într-un raport de dependență față de autoritatea statului. Pe de altă parte, chiar dacă atât pârâta din prezenta cauză, cât și organul emitent al deciziei de despăgubire și al titlurilor de conversie s-au aflat la momentul derulării procedurii administrative în subordinea Ministerului Economiei și Finanțelor, aceasta nu înseamnă că existau pârghiile legale necesare identificării și cuantificării prejudiciului ce se tinde a fi recuperat prin prezenta acțiune, având în vedere că este vorba de persoane juridice de sine stătătoare, cu atribuții diferite. În al doilea rând, nici la data întocmirii raportului inițial de evaluare și nici ulterior nu a existat niciun indiciu care să vizeze nelegala întocmire a rapoartelor de evaluare, astfel încât să justifice exercitarea unui eventual control ce ar fi avut temei în relația de subordonare dintre minister și pârâtă. Mai mult, chiar dacă ministerul ar fi auditat activitatea autorității pârâte, control similar cu cel efectuat de Curtea de Conturi și finalizat prin Decizia nr. 10/10.10.2013, acesta nu ar fi dus la stabilirea, cu certitudine, a pagubei, deoarece întinderea prejudiciului nu putea fi cuantificată decât prin parcurgerea următoarelor operațiuni: verificarea, prin intermediul unui expert evaluator autorizat ANEVAR, a tuturor rapoartelor de evaluare care au stat la baza deciziilor emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor și, ca urmare a acestei activități, identificarea rapoartelor de evaluare întocmite cu nerespectarea standardelor internaționale de evaluare; reevaluarea de către un expert evaluator autorizat ANEVAR, a rapoartelor de evaluare, în vederea stabilirii prejudiciului produs. Deci, recurentul-reclamant din prezenta cauză era în imposibilitate de a cunoaște "paguba" la momentul indicat de instanța de control judiciar în apel. Din analiza circumstanțelor cauzei se disting următoarele raporturi de prepușenie: raportul de prepușenie născut între Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și experții evaluatori în temeiul contractelor de prestări servicii de expertiză; raportul de prepușenie născut în temeiul raporturilor de muncă între Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și consilierii care au avizat rapoartele de expertiză pentru a intra în ședință, aceștia din urmă având studii de specialitate în evaluarea bunurilor imobiliare. În consecință, prin prisma considerentelor dezvoltate inclusiv în prezentul recurs, rezultă că instanța de apel în mod eronat a apreciat că reclamantul ar fi avut posibilitatea de a cunoaște prejudiciul, mai devreme de data de 19.01.2021, data înregistrării în evidențele Ministerului Finanțelor a adresei nr. x/18.01.2021 emise de autoritatea pârâtă prin care reclamantul a fost încunoștiințat despre diferențele dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii și valoarea de piață a acestor imobile a căror reevaluare s-a realizat cu respectarea criteriilor de rigoare impuse de standardele internaționale de evaluare. Cu privire la considerentul instanței de apel în care s-a reținut că apelantul-reclamant putea lua cunoștință de existența prejudiciului prin reprezentanții ministerului aflați în componența Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, recurentul-reclamant a susținut următoarele: selectarea și contractarea experților evaluatori autorizați și acreditați ANEVAR s-au efectuat de către Autoritatea Națională Pentru Restituirea Proprietăților, iar nu de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor; acei doi reprezentanți ai Ministerului Economiei și Finanțelor în Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor nu puteau avea alte atribuții principale, decât cele prevăzute de art. 13 alin. (1) din Legea nr. 247/2005. A pretinde că acei doi reprezentanți aveau sau trebuiau să aibă o competență profesională similară unui expert evaluator autorizat și acreditat de ANEVAR, pentru a face o analiză critică, pe fond, a raportului de expertiză în vederea identificării unui eventual prejudiciu prin supraevaluare a imobilelor expertizate depășește prin interpretare cadrul legal stabilit de legiuitor. Prin normele de reglementare nu s-a stabilit, ca o condiție esențială, ca membrii Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor să fie și experți evaluatori autorizați și acreditați ANEVAR și în această calitate, să supervizeze rapoartele de expertiză întocmite pentru acordarea despăgubirilor. În componența Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor s-au regăsit reprezentanți ai ANRP, ai Secretariatului General al Guvernului, ai Ministerului Economiei și Finanțelor și ai Ministerului Justiției și bineînțeles că aceștia, în calitate de membri, nu puteau avea alte atribuții și competențe în cadrul Comisiei decât cele prevăzute de lege. Competențele lor profesionale nu se puteau circumscrie decât funcțiilor publice pe care aceștia le dețineau în cadrul instituțiilor de la care au fost desemnați. Nu se poate pretinde că aceștia aveau obligația de a face o evaluare critică pe fond a unor rapoarte de expertiză întocmite de experți evaluatori autorizați și acreditați ANEVAR, în condițiile în care aceștia nu aveau această specializare, iar legiuitorul nu a prevăzut-o ca pe o condiție esențială pentru desemnarea acestora în componența Comisiei. Prin urmare, atribuțiile și competențele acestora trebuiau să se circumscrie limitelor stabilite prin lege și funcțiilor pe care aceștia le îndeplineau în cadrul instituțiilor care i-au desemnat. S-a mai susținut că, întrucât prin lege membrii Comisiei nefiind obligați să aibă și specializarea de evaluatori autorizați și acreditați ANEVAR, nu pot fi culpabilizați pentru că experții evaluatori acreditați nu au respectat în cadrul activității de evaluare standardele specifice acestei profesii, iar membrii Comisiei nu au identificat prejudiciul la momentul emiterii deciziei de despăgubire. În concluzie, nu exista posibilitatea obiectivă ca Ministerul Economiei și Finanțelor, prin cei doi reprezentanți, să cunoască paguba sau să fi putut identifica existența acesteia de la data emiterii titlului de despăgubire, așa cum în mod greșit reține instanța de apel. Cu privire la susținerea instanței de apel că în speță "trebuie avute în vedere și considerentele expuse de Înalta Curte de Casație și Justiție în cuprinsul Deciziei în interesul legii nr. 19/03.06.2019, care se aplică, mutatis mutandis și în prezenta cauză (paragrafele 49-58)", recurentul-reclamant a susținut că raționamentul instanței de fond, cât și al instanței de apel, care a stat la baza admiterii excepției prescripției dreptului material la acțiune, are la origine interpretarea eronată a unor paragrafe din Decizia nr. 19/2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii. Astfel, fără a ține cont de specificul situației de fapt și de drept dezlegate de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea cererii de recurs în interesul legii, instanțele de fond și de apel și-au însușit concluziile reținute în decizie și le-au aplicat în prezenta cauză făcând abstracție de faptul că în cauza de față este vorba de altă materie de drept. În esență, Înalta Curte de Casație si Justiție a fost chemată să soluționeze în materia dreptului muncii consecința aplicării prevederilor art. 211 lit. c) din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social, în privința momentului de la care se naște dreptul la acțiune în litigiile privind "plata despăgubirilor pentru pagubele cauzate și restituirea unor sume care au format obiectul unor plăți nedatorate pot fi cerute în termen de 3 ani de la data producerii pagubei", în raport de dispozițiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, privitor la prescripția extinctivă ("Prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia sa cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea"). Prin urmare, cele două texte de lege analizate de către Înalta Curte de Casație și Justiție instituie momente diferite de la care începe să curgă dreptul la acțiune. În speța analizată, dat fiind specificul relațiilor de muncă, legiuitorul a ales ca momentul de la care se naște dreptul la acțiune să fie data la care s-a produs efectiv paguba, independent de alte condiții subiective. Motivele pentru care legiuitorul a recurs la o astfel de reglementare sunt deslușite de către Înalta Curte de Casație si Justiție în considerentele deciziei și s-a avut în vedere specificul raporturilor juridice reglementate. Astfel, în decizia menționată, în urma analizării speței, Înalta Curte de Casație și Justiție nu a făcut decât să arate care este momentul producerii prejudiciului (dată de la care se naște dreptul la acțiune), adică acel moment la care s-a produs efectiv paguba și nu momentul la care a fost descoperită existența prejudiciului de către Curtea de Conturi. Prin urmare, analiza, argumentarea și concluzia Înaltei Curți de Casație se raportează la o reglementare specială (derogatorie de la dreptul comun) în materia dreptului muncii, ținând cont de specificul relațiilor de muncă. În schimb, în speța de față, este vorba de materia dreptului comun. În concluzie, în prezenta speță, cu privire la calcularea termenului de prescripție atât instanța de fond, cât și instanța de apel au aplicat prevederile art. 211 lit. c) din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social, deși nu este aceeași ipoteză cu aceea analizată de Înalta Curte de Casație și Justiție, pe care instanța a invocat-o în soluționarea cauzei. În drept au fost invocate toate actele normative menționate în cuprinsul recursului.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea formulată, intimata-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a învederat că prezenta cerere de recurs nu este motivată temeinic și a înțeles să invoce excepția inadmisibilității formulării recursului. În susținerea acestei excepții, intimata-pârâtă a învederat că partea adversă a înțeles să se folosească de un argument deja statuat în mod definitiv într-o speță similară, prin decizia civilă nr. 501/15.03.2023 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2021, în care instanța de recurs a menținut hotărârea instanței de fond prin care s-a respins cererea de chemare în judecată ca prescrisă prin admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune. Intimata-pârâtă a mai învederat că se poate opune efectul pozitiv al autorității de lucru judecat într-un alt litigiu dacă are legătură cu soluționarea cauzei. Pentru motivele arătate, intimata-pârâtă a solicitat respingerea recursului ca inadmisibil și ca neîntemeiat. Totodată, intimata-pârâtă a înțeles să critice soluția instanței de apel cu privire la cuantumul onorariului de avocat stabilit în sarcina sa. În acest sens a susținut că a formulat cerere de chemare în garanție ca urmare a acțiunii formulate de reclamant, însă instanța de fond în mod eronat a apreciat că pârâta este în culpă și a obligat-o la plata cheltuielilor de judecată. Or, cererea de chemare în judecată a fost respinsă ca prescrisă, astfel că reclamanta este partea în culpă, întrucât dacă nu ar fi formulat cererea de chemare în judecată, pârâta nu ar fi formulat cererea de chemare în garanție. În ceea ce privește cuantumul cheltuielilor de judecată, intimata-pârâtă a susținut că a fost obligată în mod neîntemeiat la suportarea acestora, făcând abstracție de situația de fapt și de drept existentă în cauză. Atât instanța de fond, cât și cea de apel s-au raportat, la momentul stabilirii cuantumului onorariului de avocat, la suma solicitată de chematul în garanție, iar nu la dificultatea, amploarea și durata cauzei. Însă, având în vedere obiectul cauzei, lipsa noutății, precum și soluția de respingere a acțiunii ca fiind prescrisă, intimata-pârâtă a considerat că onorariul de avocat poate fi redus considerabil. A mai precizat că trebuie să existe o echivalență între munca prestată și onorariu. În susținerea celor expuse, a invocat dispozițiile Deciziei Curții Constituționale nr. 492/08.06.2006. De asemenea, a învederat că respectivele cheltuieli de judecată s-ar constitui într-o sarcină mult prea oneroasă, care ar greva asupra bugetului ANRP, buget care este parte integrantă a bugetului de stat și care asigură și resursele financiare necesare funcționării instanțelor de judecată. Totodată, potrivit art. 453 C. proc. civ., cheltuielile de judecată cad în sarcina părții care a pierdut procesul, în cazul de față în sarcina reclamantului. În consecință a solicitat să se stabilească plata cheltuielilor de judecată în sarcina Ministerului Finanțelor, precum și să se diminueze cuantumul acestora. În drept a invocat dispozițiile art. 205-208, art. 483 și urm. C. proc. civ. și actele normative menționate în cuprinsul întâmpinării. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse: Prin cererea de recurs dedusă judecății, recurentul-reclamant critică decizia recurată pe motiv că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit normele de drept material cuprinse în art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripție. Însă acest motiv de nelegalitate, subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., are caracter nefondat și, ca atare, nu poate fi primit pentru argumentele ce urmează a fi înfățișate. Astfel, Înalta Curte reține că prin acțiunea cu care a învestit instanța, reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanțelor a solicitat angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtei Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților motivat de faptul că aceasta a săvârșit fapta ilicită constând atât în întocmirea raportului de expertiză de către experții autorizați în calitate de prepuși ai pârâtei, cât și în omologarea de către aceasta a raportului de evaluare nr. x/15.12.2009, ceea ce a condus la prejudicierea bugetului de stat/bugetului Ministerului Finanțelor prin plata contravalorii unor despăgubiri mult peste valoarea reală de piață a proprietăților imobiliare evaluate, respectiv 2.095.000 RON. De asemenea, se reține că în baza raportului de evaluare nr. x/15.12.2009 a fost emisă de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor decizia de despăgubire nr. 14454/FF/28.10.2010 pentru suma de 2.095.000 RON. În acest context a fost emis de către pârâta ANRP titlul de conversie nr. 2566/30.11.2010, care i-a conferit beneficiarului B. calitatea de titular de acțiuni la Fondul Proprietatea. Prima instanță a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins cererea de chemare în judecată ca fiind prescrisă, obligând pârâta la plata către A. S.A. a cheltuielilor de judecată în cuantum de 2380 RON reprezentând onorariu de avocat; instanța de fond a reținut, în esență, în considerentele sentinței, că reclamantul putea lua cunoștință de cuantumul despăgubirilor și putea dispune de toate pârghiile legale pentru efectuarea verificărilor de la data emiterii titlului de conversie. Soluționând apelul declarat de reclamant împotriva sentinței primei instanțe, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie l-a respins ca nefondat, reținând că momentul obiectiv al începutului curgerii termenului de prescripție al dreptului material la acțiune este momentul emiterii deciziei de despăgubire sau cel mai târziu acela al emiterii titlului de conversie care a fost comunicat Fondului Proprietatea, unde Statul deținea la acel moment calitatea de acționar unic. Sub un prim aspect, Înalta Curte reține că regula generală privind începutul prescripției extinctive având ca obiect dreptul material la acțiune este instituită de prevederile art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 și este aceea că prescripția începe să curgă de la data nașterii dreptului material la acțiune. Data nașterii dreptului material la acțiune este data la care dreptul subiectiv (ori interesul legitim) este încălcat, negat ori contestat ori data la care dreptul la acțiune, chiar în lipsa unei contestări sau încălcări, trebuie exercitat. Or, în speța pendinte, dreptul subiectiv dedus judecății este un drept de creanță ce corespunde unei pretinse pagube provenite dintr-un raport supraevaluat și în baza căruia s-ar fi plătit despăgubiri mai mari decât cele datorate. În cazul acțiunii în răspundere pentru paguba cauzată prin fapta ilicită, cum este cazul de față, prescripția începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba și pe cel care răspunde de ea. Această regulă specială este instituită în art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, care prevede că prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea. Această regulă specială de determinare a începutului prescripției extinctive se distinge prin stabilirea a două momente alternative de la care prescripția poate începe să curgă: fie de la momentul subiectiv al cunoașterii pagubei și pe cel care răspunde de ea (nu cel care a cauzat-o), fie de la momentul obiectiv, judecătorește determinat, al datei la care trebuia, după împrejurări, să se cunoască aceste elemente. Prescripția dreptului la acțiunea în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită nu începe deci să curgă de la data când s-a produs paguba, deși în mod obiectiv dreptul la acțiune trebuie considerat că a luat naștere de la acea dată, ca și dreptul subiectiv la reparațiune. Pentru a ocroti drepturile victimei, legiuitorul a detașat momentul începerii curgerii prescripției de momentul nașterii dreptului subiectiv la repararea prejudiciului cauzat printr-o faptă ilicită și, implicit, al nașterii dreptului la acțiune, luând în considerare momentul subiectiv al cunoașterii pagubei și a celui răspunzător de repararea ei, stabilind că prescripția începe să curgă numai de la data când victima a cunoscut atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea. Prin instituirea și a unui moment obiectiv (data când păgubitul trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea) de la care începe să curgă prescripția, se asigură armonizarea necesității ocrotirii efective a victimei faptei ilicite cu necesitatea asigurării finalității practice a prescripției extinctive. Stabilirea acestui moment se întemeiază și pe ideea culpei prezumate a victimei de a nu fi depus toate diligențele necesare pentru descoperirea pagubei și a celui chemat să răspundă de ea. Grefat pe toate aceste considerente cu caracter teoretic, Înalta Curte observă în speță că, prevalându-se de momentul subiectiv, respectiv data la care intimata-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a comunicat Ministerului Finanțelor adresa nr. x/18.01.2021, prin care i-a adus la cunoștință diferențele dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii și valoarea de piață a acestor imobile, recurentul-reclamant a susținut că nu a putut acționa mai devreme de 19 ianuarie 2021, întrucât nu ar fi avut posibilitatea de a cunoaște cuantumul prejudiciului. Or, această susținere a recurentului-reclamant nu poate fi primită, întrucât, așa cum s-a reținut anterior, dispozițiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 condiționează exercițiul dreptului la acțiune doar de cunoașterea existenței pagubei și a celui care răspunde de ea, iar nu de cunoașterea întinderii acesteia, care reprezintă un aspect ce ține de probațiune, iar nu un aspect care să influențeze sau să determine începutul cursului prescripției. Înalta Curte constată de altfel, că recursul reprezintă potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ. și art. 488 C. proc. civ., o cale de atac exclusiv de legalitate, care se grefează pe situația de fapt a cauzei, astfel cum a fost stabilită ea în mod definitiv de instanțele devolutive ale fondului. Or, momentul obiectiv de la care o persoană - fizică sau juridică - putea și trebuia să cunoască atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea, reprezintă un element care se stabilește pe bază de probe administrate, fiind un element al situației de fapt a unei cauze. Atât timp cât instanța de apel a stabilit în urma evaluării materialului probator administrat în cauză, că acest moment obiectiv este data la care s-a emis decizia de despăgubire sau cel mai târziu data emiterii titlului de conversie, rezultă că instanța de recurs este ținută de situația de fapt reținută definitiv de instanța de apel, neavând îndrituirea de a mai reevalua probele administrate cauzei pentru a stabili un alt moment de la care recurentul reclamant ar fi putut și ar fi trebuit să își dea seama de prejudiciu și de persoana responsabilă de producerea sa. Date fiind limitele exclusiv de legalitate ale controlului instanței de recurs, potrivit art. 488 C. proc. civ. și art. 483 alin. (3) C. proc. civ., raportat la această situație de fapt reținută, Înalta Curte conchide în sensul că prevederile legale invocate de recurent au fost corect aplicate în cauză. De asemenea, instanța de recurs nu poate primi nici aserțiunile recurentului-reclamant în sensul că nu se poate face în persoana Statului Român transferul răspunderii pentru producerea prejudiciului pentru fapte care aparțin instituțiilor acestuia, iar nu lui însuși, atât timp cât instanța de fond a calificat cererea reclamantului în despăgubiri ca fiind una de drept comun, întemeiată pe dispozițiile art. 1000 C. civ., față de prevederile art. 25 alin. (2), art. 35 și art. 37 din Decretul nr. 31/1954. În acest sens, se constată că faptele la care face referire recurentul-reclamant sunt săvârșite de instituțiile statului în exercitarea atribuțiilor delegate chiar de către Stat, întrucât acesta își exercită drepturile și obligațiile prin instituții și autorități publice, de consecințele acestor fapte răspunzând însuși Statul. De asemenea, instanța de recurs mai reține și faptul că în procedura administrativă de restituire a proprietăților preluate în mod abuziv de către regimul comunist, Statul este reprezentat de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, adică își exercită drepturile și obligațiile cu privire la procedura de restituire prin această autoritate publică. Deci, Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților are obligația de a acționa în reprezentarea Statului pentru îndeplinirea atribuțiilor pe care acesta i le-a conferit, iar Statul are obligația să controleze modul în care sunt aduse la îndeplinire aceste atribuții. Prin urmare, instanța de recurs apreciază că susținerile recurentului-reclamant cu privire la inexistența răspunderii statului sunt eronate. Referitor la aserțiunea că nu existau pârghiile legale necesare identificării și cuantificării prejudiciului ce se tinde a fi recuperat, precum și că nu a existat niciun indiciu, nici la data întocmirii raportului inițial de evaluare și nici ulterior, care să vizeze nelegala întocmire a rapoartelor de evaluare, astfel încât să justifice exercitarea unui eventual control ce ar fi avut temei în relația de subordonare dintre minister și ANRP, Înalta Curte constată că nu pot fi primite. Astfel, așa cum a reținut și instanța de apel, Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor, emitenta deciziei de despăgubire, era constituită în subordinea Cancelariei Primului Ministru (Titlul VII, Cap. III, art. 13 alin. (1) din Legea nr. 247/2005, forma în vigoare la momentul emiterii deciziei de despăgubire), iar din componența sa făceau parte, printre alții, președintele Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților și doi reprezentanți ai Ministerului Economiei și Finanțelor (Titlul VII, Cap. III, art. 13 alin. (2) lit. a) și lit. e) din Legea nr. 247/2005, forma în vigoare la momentul emiterii deciziei de despăgubire). Totodată, potrivit dispozițiilor art. 3 lit. a) din același act normativ, titlurile de despăgubire sunt certificate emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în numele și pe seama statului român, care încorporează drepturile de creanță ale deținătorilor asupra statului român, corespunzător despăgubirilor acordate și care urmează a fi valorificate prin conversia lor în acțiuni emise de Fondul Proprietatea care, potrivit art. 7 din același act normativ, funcționa sub forma unei societăți de investiții de tip închis, deținute inițial în întregime de statul român, în calitate de acționar unic, până la transmiterea acțiunilor din proprietatea statului către persoane fizice sau juridice. Referitor la Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, se reține că aceasta este tot o instituție a statului, înființată prin H.G. nr. 361/2005 ca organ de specialitate cu atribuții în legătură cu aplicarea legilor reparatorii și trecută, în baza art. 6 din O.U.G. nr. 25/2007, în subordinea Ministerului Economiei și Finanțelor (finanțată de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Economiei și Finanțelor), situație confirmată prin H.G. nr. 34/2009 (art. 13 alin. (4) și menținută ca atare până la adoptarea H.G. nr. 572/30.07.2013, când a trecut în subordinea Guvernului și în coordonarea prim-ministrului. În consecință, având în vedere aspectele mai sus reliefate, instanța de recurs constată că din punct de vedere al legalității, față de atribuțiile ce reveneau deopotrivă recurentului-reclamant și intimatei-pârâte în procesul de evaluare și acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv de către stat, față de relația de subordonare a instituției pârâte față de reclamant, existentă la data săvârșirii faptei ilicite imputate, statuarea curții de apel în sensul că rezultă că recurentul-reclamant avea toate elementele necesare pentru a cunoaște atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, încă din momentul emiterii deciziei de despăgubire, sau cel mai târziu de la momentul emiterii titlului de conversie nu este contrară normelor juridice incidente. Astfel, contrar criticilor recurentului-reclamant, se constată din punct de vedere al legalității că în mod judicios a reținut instanța de apel că acesta beneficia de pârghii legale pentru a acționa în vederea evitării sancțiunii prescripției, având, prin intermediul structurii sale executive, posibilitatea să acționeze pentru identificarea pagubei; în acest sens putea declanșa mecanisme interne cu privire la controlul activității intimatei-pârâte și Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor. De asemenea, nu poate fi primită nici susținerea potrivit căreia, chiar dacă ministerul ar fi auditat activitatea autorității pârâte, control similar cu cel efectuat de Curtea de Conturi și finalizat prin decizia nr. 10/10.10.2013, acesta nu ar fi dus la stabilirea cu certitudine, a pagubei, deoarece întinderea prejudiciului nu putea fi cuantificată decât prin verificarea și reevaluarea de către un expert evaluator autorizat ANEVAR a raportului de evaluare care a stat la baza emiterii deciziei de despăgubire. Cu privire la această susținere, instanța de recurs precizează că prin Decizia nr. 19/2019 pronunțată în recurs în interesul legii, instanța supremă a dezlegat cu valoare de principiu că, sub aspectul curgerii prescripției extinctive, nu are relevanță constatarea făcută și adusă la cunoștință de organul de control al Curții de Conturi sau de alt organ de control, deoarece acest control constată doar abaterile sau neregularitățile cu privire la aplicarea legii, ce au generat paguba, în baza datelor puse la dispoziție de către instituția supusă controlului. S-a apreciat că paguba constatată, preexistentă raportului Curții de Conturi sau al unui alt organ cu atribuții de control, trebuia să fie cunoscută independent de constatările organului de control, cu atât mai mult cu cât raportul a fost efectuat în baza actelor aflate în posesia entității controlate. Prin urmare, paguba este rezultatul exclusiv al propriei culpe, cu privire la modalitatea de gestionare a resurselor financiare ale entității controlate care, potrivit legii, trebuia să declanșeze mecanisme interne în ceea ce privește controlul de gestiune financiară, precum controlul de legalitate, controlul financiar preventiv, controlul financiar intern sau auditul. S-a mai statuat prin decizia sus-menționată și faptul că izvorul obligației debitorului nu îl reprezintă actul de control al Curții de Conturi sau al unui alt organ cu atribuții de control, ci actul sau faptul juridic ce a generat paguba invocată. Invocarea actului de control al Curții de Conturi sau al unui alt organ cu atribuții de control este irelevantă în ceea ce privește punctul de plecare al cursului prescripției extinctive, având în vedere că prescripția extinctivă se raportează la dreptul de recuperare a pagubei și la faptul sau actul generator al acestui drept, neexistând, de altfel, nicio dispoziție legală care să stabilească că actul de control poate reprezenta act întrerupător al cursului prescripției. Așadar, în mod corect a stabilit curtea de apel că statuările instanței supreme mai sus evocate sunt incidente mutatis mutandis în cauza pendinte. În aceste coordonate, instanța de recurs constată că, în realitate, recurentul-reclamant se prevalează de faptul că ar fi fost în imposibilitate să cunoască existența și întinderea pagubei la momentul indicat de instanță și identifică un singur moment de început al curgerii prescripției, respectiv momentul subiectiv, reprezentat de data la care Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietății i-a adus la cunoștință că ar avea un drept de creanță - prin adresa nr. x/18.01.2021, înregistrată în evidențele Ministerului de Finanțe la data de 19.01.2021 - decurgând din diferențele de valoare constatate în privința rapoartelor de evaluare întocmite. Or, prin indicarea acestui moment, se tinde a se deplasa data de început a curgerii prescripției tocmai pentru a situa demersul înăuntrul termenului de prescripție. Înalta Curte apreciază că recurentul-reclamant ignoră faptul că prin stabilirea momentului obiectiv de la care începe să curgă prescripția s-a urmărit îndemnarea titularului dreptului la acțiune, căruia i s-a cauzat un prejudiciu, să stăruie în aflarea elementelor care să-i permită să intenteze acțiunea în răspundere civilă și valorificarea dreptului său. În caz contrar, i se opune culpa prezumată a victimei de a nu fi depus toate diligențele necesare pentru descoperirea pagubei și a celui chemat să răspundă pentru ea. Or, în cazul de față, paguba invocată constă în diminuarea patrimoniului reclamantului cu despăgubirile acordate prin decizia de despăgubire emisă ca urmare a raportului de evaluare întocmit. Totodată, Înalta Curte constată că instanța de apel a reținut în cadrul situației de fapt a cauzei, de care prezenta instanță de recurs este ținută, ca urmare a limitelor controlului său jurisdicțional, că încă de la momentul la care a fost emisă decizia de despăgubire sau cel mai târziu de la momentul emiterii titlului de conversie reclamantul avea la dispoziție elementele pe baza cărora putea avea reprezentarea producerii unei pagube, cu atât mai mult cu cât era titularul obligației de plată. În concluzie, aprecierea curții de apel în sensul că recurentul-reclamant trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea la data emiterii deciziei de despăgubire nr. 14454/FF/28.10.2010, pentru imobilul teren în suprafață de 1,88 ha situat în comuna Șelimbăr, județul Sibiu sau cel mai târziu la data emiterii titlului de conversie nr. 2566/30.11.2010, nu este de natură a înfrânge prevederile legale incidente. Înalta Curte mai constată că nu poate fi primită nici critica referitoare la cei doi membri ai recurentului-reclamant, care făceau parte din componența Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor și care nu ar fi putut avea alte atribuții decât cele prevăzute de art. 13 alin. (1) din Legea nr. 247/2005 și că nu se poate pretinde că aceștia aveau sau trebuiau să aibă o competență similară unui expert evaluator autorizat și acreditat ANEVAR pentru a face o analiză critică pe fondul raportului de expertiză în vederea identificării unui eventual prejudiciu, întrucât aceștia din urmă nu ar fi avut competența profesională similară unui expert autorizat și acreditat ANEVAR pentru a face o astfel de analiză a raportului de expertiză. Astfel, instanța de recurs reține că din punct de vedere al legalității, pentru identificarea prejudiciului nu era necesar ca acei doi membri pe care recurentul-reclamant îi avea în cadrul Comisiei Centrale pentru stabilirea Despăgubirilor să se substituie unor experți evaluatori acreditați ANEVAR, întrucât, prin prisma atribuțiilor pe care le aveau în conformitate cu prevederile legale incidente, aceștia procedau la examinarea și analizarea rapoartelor de evaluare, pentru că numai în acest mod puteau decide dacă emit decizia de despăgubiri sau dacă trimit dosarul spre reevaluare. Prin urmare, statuarea curții de apel în sensul că exista posibilitatea concretă a exercitării unui control riguros care să determine dacă au fost respectate criteriile de evaluare, nu este în neconformitate cu prevederile legale incidente. În cuprinsul memoriului de recurs, recurentul-reclamant invocă aspectele dezlegate prin Decizia nr. 513/7.03.2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă. Or, considerentele evocate ale acestei decizii nu contrazic cu nimic raționamentul instanței de apel, confirmat prin prezenta decizie, ele corespunzând argumentelor teoretice anterior expuse referitor la cele două momente reglementate alternativ pentru determinarea începerii cursului prescripției și la scopul legiuitorului la momentul edictării lor. În ceea ce privește critica referitoare la faptul că instanța de apel a apreciat că în speță ar fi incidente considerentele Deciziei nr. 19/2019 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, deși concluziile reținute în respectiva decizie se raportează la o reglementare specială în materia dreptului muncii (derogatorie de la dreptul comun), precum și că, în ceea ce privește calculul termenului de prescripție, atât instanța de fond, cât și cea de apel au aplicat prevederile art. 211 lit. c) din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social, Înalta Curte apreciază că se impun următoarele precizări: Pentru a se elimina posibilele erori în calificarea juridică a unor situații de fapt și pentru a se asigura aplicarea unitară a legii în practica tuturor instanțelor de judecată, a fost creată de legiuitor instituția recursului în interesul legii. În doctrină, recursul în interesul legii este definit ca fiind acel mijloc procesual ce poate fi exercitat în scopul asigurării interpretării și aplicării unitare a legii de către toate instanțele judecătorești, atunci când se constată că prin hotărâri judecătorești definitive au fost date soluții diferite aceleiași probleme de drept. Din această definiție se desprinde concluzia că rolul și funcția recursului în interesul legii sunt acelea de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii în privința acelor probleme de drept ce au primit o dezlegare diferită prin hotărâri judecătorești definitive. Prin instituția recursului în interesul legii se atinge dezideratul legiuitorului constituant evocat în cuprinsul art. 126 alin. (3) din Constituția României, potrivit căruia "Înalta Curte de Casație și Justiție asigură interpretarea și aplicarea unitară a legii de către celelalte instanțe judecătorești, potrivit competenței sale". Potrivit ultimului alineat al art. 517 C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanțe. Astfel, decizia pronunțată de instanța supremă în interesul legii, fiind obligatorie pentru instanțe, se impune cu aceeași forță ca legea în ceea ce privește problemele de drept dezlegate. Pe de altă parte, instituirea caracterului obligatoriu al dezlegărilor date problemelor de drept judecate pe calea recursului în interesul legii nu face decât să dea eficiență rolului constituțional al Înaltei Curți de Casație și Justiție, contribuind la consolidarea statului de drept. Problema de drept supusă analizei și dezlegată prin Decizia nr. 19/2019 a fost aceea de a se stabili dacă actul de control al Curții de Conturi sau al unui alt organ cu atribuții de control marchează sau nu momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție extinctivă în acțiunile inițiate de angajatori pentru recuperarea prejudiciului cauzat de salariați. Chiar dacă în speța pendinte specificul raportului juridic concret este altul, totuși există identitate de rațiune în ceea ce privește modul de calcul al termenului de prescripție atunci când se pune problema emiterii unui raport al Curții de Conturi și a efectelor acestuia. Astfel, statuările instanței supreme (aplicabile mutatis mutandis în cauza de față) cu privire la momentul de început al termenului de prescripție pentru antrenarea răspunderii patrimoniale au valoare de principiu și sunt obligatorii pentru instanțe, astfel cum prevăd dispozițiile art. 517 alin. (4) C. proc. civ. Pe de altă parte, Înalta Curte constată că în speța pendinte, instanțele devolutive ale fondului cauzei au decelat momentul obiectiv al începutului curgerii termenului de prescripție extinctivă a dreptului material la acțiune, ceea ce corespunde regimului juridic al prescripției configurat de Decretul nr. 167/1958 și ulterior noul C. civ. și nu Legii nr. 62/2011 privind dialogul social la care face trimitere recurentul în mod neîntemeiat. Instanța de apel nu a făcut cu privire la calculul termenului de prescripție, aplicarea prevederilor art. 211 lit. c) din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social, cum eronat a susținut recurentul-reclamant, ci s-a raportat la dispozițiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958 astfel cum au fost tranșate de instanța supremă prin Decizia nr. 19/2019. Pe cale de consecință, critica recurentului-reclamant în această direcție este nefondată, instanța de apel făcând o aplicare corectă a Deciziei nr. 19/2019 pronunțate în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție din perspectiva limitelor cauzei juridice a cererii prezente de chemare în judecată, statuările instanței supreme mai sus evocate fiind incidente mutatis mutandis în cauza pendinte. În ceea ce privește excepția inadmisibilității, invocată de intimata-pârâtă, prin întâmpinare, în ședința publică de astăzi, Înalta Curte, față de conținutul concret al argumentelor invocate în susținerea acestei excepții, a apreciat că aceasta reprezintă un aspect subsumat fondului. Astfel, se constată că, într-adevăr, prin decizia nr. 501/15.03.2023 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, în dosarul nr. x/2021, invocată de intimata-pârâtă în întâmpinare, a fost soluționată aceeași problemă de drept cu cea invocată și prin motivele prezentului recurs. Chiar dacă această susținere este adevărată, în speță însă nu sunt îndeplinite condițiile autorității de lucru judecat, neexistând tripla identitate de părți, obiect și cauză, după cum nu poate fi reținut nici efectul pozitiv al lucrului judecat, chiar dacă există o oarecare similaritate între împrejurările relevante ale cauzelor, împrejurări care privesc însă pretinse fapte ilicite distincte. Nefiind aplicabile prevederile art. 430 și art. 431 C. proc. civ., invocarea respectivei hotărâri judecătorești nu poate fundamenta inadmisibilitatea recursului ori a apărărilor formulate prin cererea de recurs; ea nu poate avea drept fundament decât imperativul unei practici uniforme a instanțelor, necesar pentru garantarea dreptului părților la un proces echitabil; or, acesta este respectat prin pronunțarea deciziei de față. Referitor la criticile aduse de către intimata-pârâtă prin întâmpinare cu privire la cheltuielile de judecată stabilite de instanța de apel în sarcina sa, Înalta Curte constată că prin acestea se tinde la o reformare a deciziei instanței de apel. În acest sens, intimata-pârâtă ar fi trebuit să formuleze, în temeiul art. 491 C. proc. civ. raportat la art. 474 din același cod, recurs incident, pe care să-l depună la dosar o dată cu întâmpinarea. Însă, în temeiul principiului disponibilități, aceasta a înțeles să formuleze doar întâmpinare. Prin urmare, în lipsa unui recurs incident, prin intermediul căruia să se critice soluția instanței de apel cu privire la stabilirea în sarcina sa a cheltuielilor de judecată solicitate de chemata în garanție A. S.A., Înalta Curte apreciază că aceste critici sunt inadmisibile și le respinge ca atare. Din perspectiva tuturor considerentelor expuse care se contrapun argumentelor invocate de recurentul-reclamant în cererea de recurs, Înalta Curte apreciază că în cauză nu este incident motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., astfel că, pentru ansamblul acestor considerente, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul promovat, reținând că instanța de apel a pronunțat o hotărâre judecătorească legală.