ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1310/2024

Cererea de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalul București, secția a IV-a civilă la 09.09.2021, sub nr. x/2021, reclamantul Ministerul Finanțelor, în reprezentarea Statului Român, a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, obligarea acesteia la plata sumei de 2.924.016 RON, reprezentând diferența dintre valoarea de 3.355.729 RON constând în prețul imobilului teren în suprafață de 122.474 mp, situat în comuna Teasc, jud. Dolj, stabilit prin raportul de evaluare nr. x/12.02.2009 și valoarea de 431.713 RON, stabilită cu respectarea standardelor internaționale de evaluare, sumă actualizată cu indicele de inflație de la data emiterii titlului de conversie și până la data plății efective, precum și la plata dobânzii legale calculate de la data emiterii titlurilor de conversie, până la data plății. Pârâta a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune. În subsidiar, a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiate. De asemenea, a formulat cerere de chemare în garanție a numiților S.C. A. S.R.L. și B., cu privire la care, la termenul din 10.01.2022, tribunalul a admis excepția tardivității.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința nr. 621 din 21 aprilie 2022, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată prin întâmpinare, și a respins cererea de chemare în judecată, ca prescrisă, luând act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.

Hotărârea instanței de apel Prin decizia nr. 68A din 19 ianuarie 2023, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a admis apelul declarat de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, împotriva sentinței nr. 621 din 21 aprilie 2022 pronunțate de Tribunalul București, secția a IV-a civilă în contradictoriu cu intimata-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților. A anulat sentința apelată și, evocând fondul, a respins acțiunea ca neîntemeiată.

Recursul Împotriva deciziei nr. 68A din 19 ianuarie 2023 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a declarat recurs reclamantul Ministerul Finanțelor, în reprezentarea Statului Român, invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ. În dezvoltarea motivului de recurs întemeiat în drept pe art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul a susținut că hotărârea recurată a fost pronunțată cu interpretarea și aplicarea eronată a dispozițiilor art. 9 și art. 269 - 271 C. proc. civ., precum și a prevederilor art. 1171 și art. 1173 din C. civ. de la 1864 (art. 1241 C. civ.). A menționat că a învederat instanțelor de fond și apel că înțelege să depună în cadrul probei cu înscrisuri anumite documente în privința cărora a apreciat că sunt incidente prevederile art. 269-270 C. proc. civ., față de faptul că au fost înaintate Ministerului Finanțelor de către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților. Făcând referire la dispozițiile art. 1170 C. civ., a susținut că în drept, termenul "probă" are mai multe accepțiuni, iar în speță interesează sensul de mijloc de probă prevăzut de lege prin care se poate dovedi un raport juridic. A menționat că prin "înscris" se înțeleg adresele despre actele sau faptele juridice, imprimate pe hârtie de către intimată și transmise recurentului, care cuprind informații necontestate, anterioare litigiului, oferind garanții de exactitate. Potrivit art. 1171 și art. 1173 din C. civ. de la 1864 (art. 1241 C. civ.), înscrisul autentic, din punctul de vedere al forței probante, se bucură de prezumția de autenticitate și de validitate, revenindu-i celui care îl contestă sarcina probei contrare (în speță, intimatei). Recurentul a susținut că înscrisurile pe care le-a depus la dosar sunt înscrisuri autentice, în sensul art. 269 C. proc. civ., pe care intimata le-ar fi putut contesta în procedura înscrierii în fals. A menționat că a depus în cadrul probei cu înscrisuri, scripte autentice, respectiv raportul de evaluare inițial și cel de verificare al acestuia, titlurile de conversie, decizia nr. 4514/23.04.2009 emisă de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, precum și corespondența prin care intimata a înaintat documentele în care se face referire expresă la dosarul nr. x C. civ. și la cuantumul sumei de recuperat, reprezentând diferența dintre evaluarea inițială și cea finală. Recurentul a susținut că aceste înscrisuri nu au fost contestate de către intimată, iar prin intermediul lor i s-a adus la cunoștință diferența dintre valoarea stabilită de primul raport de expertiză, precum și suma stabilită prin raportul de expertiză întocmit de S.C. C. S.R.L.. Având în vedere că instanța de apel a ignorat înscrisurile enumerate, precum și valoarea prejudiciului ce reiese din conținutul lor, recurentul a apreciat că decizia recurată este rezultatul încălcării dispozițiilor art. 269-271 C. proc. civ., precum și a principiului disponibilității, reglementat la art. 9 din același act normativ. În dezvoltarea motivului de recurs întemeiat în drept pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a arătat că nu poate fi menținută interpretarea instanței de apel, potrivit căreia nu există raport de prepușenie între expert și pârâtă, întrucât acesta reiese din raportul lor contractual. A susținut că selectarea și contractarea experților evaluatori autorizați și acreditați ANEVAR s-a efectuat de către pârâtă în baza H.G. nr. 527 din 19 aprilie 2006 privind aprobarea contractului-cadru și a onorariilor maximale acordate evaluatorilor autorizați, persoane fizice sau juridice, în vederea efectuării raportului de evaluare a imobilelor conform titlului VII "Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv" din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente. A invocat dispozițiile art. 1000 din C. civ. de la 1864 și a arătat că, deși între pârâtă și expertul evaluator există un contract de prestări servicii, în baza căruia acesta din urmă are o răspundere contractuală, între recurent și evaluator nu există un asemenea raport juridic născut în baza acelui contract, astfel că prejudiciul creat Statului Român de către evaluator prin expertiza defectuoasă efectuată nu poate fi recuperat decât prin tragerea la răspundere civilă delictuală a comitentei pârâte pentru faptele prepusului său (expertul evaluator). A menționat că selectarea experților evaluatori autorizați și acreditați ANEVAR s-a făcut de pârâtă, iar nu de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, iar reprezentanții Ministerului Economiei și Finanțelor în Comisia Centrală Pentru Stabilirea Despăgubirilor nu puteau avea alte atribuții principale decât cele prevăzute la art. 13 alin. (1) din Legea nr. 247/2005. Totodată, a apreciat că aspectul reținut de instanță, în sensul că reclamantul nu a dovedit prejudiciul invocat nu este întemeiat, de vreme ce intimata, baza dispozițiilor Curții de Conturi, a cuantificat prejudiciul, solicitând repararea acestuia.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea depusă la 21 aprilie 2023, intimata a invocat inadmisibilitatea recursului, arătând că acesta nu este temeinic motivat, întrucât partea adversă înțelege să folosească un argument deja statuat în mod definitiv, într-o speță similară, prin decizia nr. 501 din 15 martie 2023 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă în dosarul nr. x/2021. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând recursul prin prisma criticilor invocate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele: 6.1 În susținerea nelegalității deciziei recurate, invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul a susținut încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 9 și a prevederilor art. 269-271 C. proc. civ., ce rezidă în refuzul de a da valența probatorie cuvenită unor înscrisuri ce i-au fost comunicate de către pârâtă, respectiv aceea de înscrisuri autentice, față de care nu s-a formulat o cerere de înscriere în fals și care relevau existența prejudiciului ce s-a solicitat a fi reparat prin inițierea litigiului pendinte. Aceste critici, examinate din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., care sancționează cu nulitatea nerespectarea regulilor de procedură ce atrag sancțiunea nulității, nu sunt fondate. Pentru a se reține incidența motivului de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. este necesar ca părții să îi fie produsă o vătămare care să nu poată fi înlăturată decât prin desființarea actului de procedură lovit de nulitate. Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. evocă prevederile art. 175 și art. 176 din acest act normativ cu privire la nulitatea condiționată sau necondiționată a actelor de procedură, precum și pe cele ale art. 178, referitoare la regimul juridic al nulității, și ale art. 179 din cod, care vizează efectele acesteia. Astfel, nulitatea, ca sancțiune procedurală, se impune a fi analizată corelativ actelor de procedură pe care instanța, părțile sau alți participanți le-au îndeplinit pe parcursul activității judiciare. Raportând susținerile din recurs la dispozițiile legale enunțate, precum și la considerentele deciziei recurate, Înalta Curte notează că, principiul disponibilității, specific procesului civil, se caracterizează prin dreptul părții de a dispune de obiectul procesului, dar și de mijloacele procesuale acordate de lege, în acest sens statuând prevederile art. 9 C. proc. civ. Dispozițiile art. 22 C. proc. civ. consacră expres rolul activ al judecătorului în procesul civil, care, potrivit alin. (2) al acestui articol, are obligația să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, în scopul pronunțării unei hotărâri judecătorești temeinice și legale. Alin. 7 al articolului menționat obligă instanța de judecată, în situațiile în care legea îi rezervă judecătorului putere de apreciere, să țină seama de toate circumstanțele cauzei, de principiile generale ale dreptului, urmând să soluționeze litigiul conform regulilor de drept aplicabile. În cauză, recurentul a dedus judecății o cerere de chemare în judecată, prin care a solicitat obligarea pârâtei Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților la plata sumei de 2.924.016 RON, reprezentând diferența dintre valoarea de 3.355.729 RON, constând în prețul imobilului teren în suprafață de 122.474 mp, situat în comuna Teasc, jud. Dolj, stabilit prin raportul de evaluare nr. x/12.02.2009, și valoarea de 431.713 RON, stabilită cu respectarea standardelor internaționale de evaluare, sumă actualizată cu indicele de inflație de la data emiterii titlului de conversie și până la data plății efective, precum și la plata dobânzii legale calculate de la data emiterii titlurilor de conversie, până la data plății. Pentru a dovedi motivele cererii, recurentul a depus la dosar înscrisuri (despre care a pretins în recurs că se circumscriu dispozițiilor art. 269-270 C. proc. civ.), arătând că i-au fost înaintate de către pârâtă (raportul de evaluare nr. x/12.02.2009 întocmit de S.C. A. S.R.L., raportul de verificare nr. x a raportului menționat; raportul de evaluare întocmit de S.C. C. S.R.L. la 13.12.2019, titlurile de conversie nr. 1077/12.10.2009 și nr. 3248/23.08.2011 și decizia de despăgubire emisă de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor nr. 4514/23.04.2009). Invalidând soluția instanței de fond asupra excepției prescripției dreptului material la acțiune și evocând fondul după anularea sentinței, curtea de apel a considerat că este necesar să verifice, în raport de susținerile apelantului (care a contestat prescripția dreptului material la acțiune) și pe baza probatoriului administrat, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru atragerea răspunderii civile delictuale a pârâtei în legătură cu faptele prepușilor (membrii Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor). Examinând, în aceste condiții cauza, curtea a concluzionat că prepușii pârâtei aveau obligația de a verifica dacă raportul inițial întocmit corespunde standardelor internaționale de evaluare și respectă cerințele Legii nr. 247/2005. Analizând comparativ cele două rapoarte de expertiză, curtea a reținut că ambele prezintă deficiențe în ceea ce privește determinarea valorii despăgubirii imobilului expertizat, fiind întocmite cu nerespectarea standardelor internaționale de evaluare și cu nesocotirea dispozițiilor Legii nr. 247/2005, și apreciind că niciuna dintre aceste lucrări de specialitate nu este aptă să ateste prejudiciul invocat. Curtea a constatat că, deși există o faptă ilicită săvârșită de către expert și de prepușii pârâtei, care nu au accesat bazele de date care cuprindeau vânzări efective a unor imobile similare în anii 2008-2010, prejudiciul reclamat nu a fost dovedit, deși recurentului îi revenea sarcina probei. Potrivit art. 249 C. proc. civ., sarcina probei revine celui care face o susținere în cursul procesului, proba reprezentând mijlocul juridic prin care se stabilește existența unui act sau fapt juridic, precum și a dreptului subiectiv și obligației civile aferente. Or, în cauză, titularul acțiunii prin care se solicită recunoașterea hotărârii străine este recurentul, în sarcina sa subzistând obligația de a proba temeinicia cererii sale, anume îndeplinirea condițiilor prevăzute de lege pentru admiterea acesteia, iar nu a pârâtei, care nu poate fi obligată să facă dovada unui fapt negativ. În ceea privește valoarea probatorie a înscrisurilor administrate în cauză, instanța de apel a reținut, în considerentele deciziei recurate, că este vorba despre două rapoarte de expertiză, întocmite în ani diferiți de experți evaluatori distincți. Se pune astfel problema existenței a două înscrisuri cu aceeași valoare probatorie, care au fost comunicate recurenților cu ocazia corespondenței purtate cu pârâta, ulterior efectuării verificării modalității de expertizare a imobilului din dispoziția Curții de Conturi și anterior declanșării prezentului litigiu în vederea recuperării diferenței dintre valoarea stabilită prin raportul de evaluare nr. x/12.02.2009 întocmit de S.C. A. S.R.L. și raportul de evaluare întocmit de S.C. C. S.R.L. la 13.12.2019. Contrar susținerilor recurentului, aceste scripte nu sunt autentice, în sensul art. 269 C. proc. civ., fiind lucrări de specialitate ce cuprind opiniile unor specialiști, exprimate în afara cadrului procesual, cu privire la o chestiune de interes în dezlegarea problemei litigioase deduse judecății. În accepțiunea art. 249 C. proc. civ., autenticitatea înscrisului și efectele pe care aceasta le atrage în planul probațiunii judiciare se referă la stabilirea identității părților, luarea sau exprimarea consimțământului acestora cu privire la conținutul înscrisului, semnătura părților și data înscrisului. Intră, așadar, în domeniul autenticității constatările referitoare la prezența părților, identificarea lor, consemnarea declarațiilor făcute și mențiunea semnării actului sau constatarea oricărui fapt petrecut în fața celui care aplică procedura autentificării, precum și data menționată în formula de autentificare a actului, fiind autentice actele întocmite sau, după caz, primite și autentificate de o autoritate publică, notarul public sau o altă persoană învestită de stat cu exercițiul unei autorități sau puteri publice, în forma și condițiile cerute de lege. Însă, prin susținerile recurentului s-a solicitat instanței să se dea valoare absolută atât adresei de informare prin care a fost adusă la cunoștința sa existența unui prejudiciu și valoarea acestuia, cât și celorlalte înscrisuri comunicate de pârâtă, afirmându-se că, prin neînscrierea în fals împotriva acestora ar rezulta consimțământul său cu privire la conținutul înscrisurilor. Înalta Curte reține că a se proceda în acest sens în ceea ce privește înscrisurile depuse de către recurent (care în opinia sa probează atât caracterul întemeiat al cererii de chemare în judecată, cât și cuantumul prejudiciului), fără a se examina condițiile specifice acțiunii civile întemeiate pe răspunderea civilă delictuală, ar echivala cu reducerea rolului instanțelor la o simplă formalitate de consfințire a celor cuprinse în cel de-al doilea raport de expertiză, ceea nu poate fi primit. În plus, susținerile recurentului privind forța obligatorie cu care se impun concluziile celui de-al doilea raport de expertiză, în baza pretinsului caracter de înscris autentic, nu au în vedere împrejurarea că suma stabilită și achitată persoanelor îndreptățite a fost determinată în baza unei expertize ce nu a fost anulată, având așadar o valoare probatorie egală. Înalta Curte observă că instanța de apel a realizat o analiză proprie a celor două înscrisuri reprezentând rapoarte de expertiză întocmite în etapa ce a precedat litigiului, înlăturând motivat ambele concluzii și reținând că acestea nu respectă dispozițiile Legii nr. 247/2005 și nu oferă valori valide din perspectiva standardelor internaționale de evaluare. În plus, a arătat că nu poate fi reținută susținerea recurentului în sensul că însușirea de către pârâtă a concluziilor raportului de verificare și a concluziilor raportului de evaluare din 2019 este suficientă pentru admiterea acțiunii, în condițiile în care părțile nu au încheiat o tranzacție. Criticile vizând înlăturarea de către instanța de apel a înscrisurilor autentice fără a se fi procedat la înscrierea în fals de către pârâtă sunt nefondate, întrucât aprecierea probelor este apanajul instanței de judecată (de apel, în speță), conform art. 264 alin. (2) C. proc. civ. (în vederea stabilii existenței sau inexistenței faptelor pentru a căror dovedire probele au fost încuviințate, judecătorul le apreciază în mod liber, potrivit convingerii sale, în afară de cazul când legea stabilește puterea lor doveditoare). Prin urmare, Înalta Curte reține că nu se verifică incidența motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., neputându-se constata o încălcare a normelor de procedură, în sensul celor susținute de către recurentul-reclamant, atât din perspectiva art. 9 C. proc. civ., cât și a art. 269-271 din același act normativ. 6.2 Pentru identitate de rațiune, din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu poate fi reținută încălcarea dispozițiilor art. 1171 și art. 1173 din C. civ. de la 1864 (act normativa incident în cauză, curtea stabilind că este vorba despre un drept subiectiv născut anterior intrării în vigoare a C. civ. aprobat prin Legea nr. 287/2009), de vreme, prin considerentele expuse cu prilejul examinării motivului de recurs anterior, ce nu se impun a fi reiterate, s-au arătat care sunt argumentele pentru care înscrisurile de care s-a prevalat recurentul în susținerea cererii de chemare nu pot fi apreciate ca fiind înscrisuri autentice. Nici celelalte criticile circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu sunt fondate. În cauză, prin acțiunea civilă dedusă judecății, reclamantul a solicitat, pe temeiul răspunderii civile delictuale, obligarea pârâtei Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților la repararea prejudiciului rezultat pentru săvârșirea faptei ilicite de către prepușii săi, pentru diferența dintre valoarea stabilită cu respectarea standardelor internaționale de evaluare a imobilului situat în comuna Teasc, jud. Dolj, și valoarea reprezentând prețul imobilului stabilit prin raportul de evaluare nr. x/12.02.2009, actualizată cu indicele de inflație de la data emiterii titlului de conversie și până la data plății efective. Faptele ilicite indicate în cererea de chemare în judecată introductivă sunt cele reprezentate de întocmirea de către expert a raportului de evaluare cu nerespectarea normelor edictate pentru evaluare și avizarea de către membrii Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor a raportului întocmit în acest fel. Solicitarea recurentului s-a întemeiat pe răspunderea civilă a comitentului pentru fapta ilicită a prepusului. Înalta Curte notează că ceea ce definește noțiunile de comitent și prepus este existența unui raport de subordonare care își are temeiul în împrejurarea că, pe baza acordului dintre ele, o persoană fizică sau juridică a încredințat unei persoane fizice o anumită însărcinare. Din această încredințare decurge posibilitatea comitentului de a da instrucțiuni, de a direcționa, îndruma și controla activitatea prepusului, acesta din urmă având obligația de a urma îndrumările și directivele primite. Cadrul normativ în vigoare la data emiterii deciziei de despăgubire era Legea nr. 247/2005 (art. 13, Titlul VII), titlurile de despăgubire fiind emise prin decizie a Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor, din a cărei componență făceau parte și membri ai Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților. Sub acest aspect, Înalta Curte constată că instanța de apel a reținut că sunt raporturi juridice de tip comitent-prepus între pârâtă și membrii Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, acest raport rezultând din dispozițiile Legii nr. 247/2005. Raportul dintre pârâtă și expert a fost apreciat că este de natură contractuală, neexistând o bază legală care să permită existența unui raport de prepușenie, expertul prestând un serviciu prin întocmirea raportului de expertiză contra unui preț. Această concluzie a instanței este corectă de vreme ce raportul juridic dintre expert și pârâtă derivă dintr-un contract, fiind lipsită de relevanță împrejurarea că selecția evaluatorilor s-a efectuat de către aceasta în baza prevederilor H.G. nr. 527/2006. Deși recurentul a arătat că evaluatorul are o răspundere contractuală față de pârâtă, iar argumentul pe care l-a adus în susținerea criticii formulate a fost acela că, neexistând un raport juridic, născut în baza contractului, între Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, și evaluator, nu poate recupera prejudiciul care i-a fost cauzat prin expertiza defectuoasă, decât prin atragerea răspunderii civile delictuale a comitentului (pârâta), pentru faptele prepusului său (expertul evaluator). Ca atare, ceea ce susține recurentul este atragerea răspunderii civile delictuală a pârâtei în calitatea sa de comitent pentru fapta prepusului său. Or, instanța de apel a analizat dacă se poate reține această formă de răspundere civilă, respectiv săvârșirea unei fapte ilicite de către membrii Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor, apreciați ca fiind prepușii pârâtei, și a concluzionat că o atare faptă poate fi constatată, întrucât aceștia erau obligați să observe că expertul nu a accesat bazele de date prevăzute de lege pentru identificarea unor tranzacții efective și să sesizeze membrii Comisiei Centrale în vederea trimiterii dosarului spre reevaluare. Curtea a reținut însă că recurentul nu a făcut dovada existenței prejudiciului, raportul de evaluare întocmit în anul 2020 neavând aptitudinea de a atesta producerea acestuia, de vreme ce a fost realizat prin utilizarea unor metode similare cu cel inițial, prin utilizarea datelor din aceeași piață, raportate la aceeași perioadă de timp, rezultând o diferență de valoare care nu putea fi explicată logic, decât prin deficiențe ale rapoartelor de evaluare generate de comparabilele folosite și de nerespectarea principiilor metodologice asumate. În lipsa dovezii prejudiciului reclamat, instanța de apel a apreciat corect că nu sunt îndeplinite condițiile cumulative privind angajarea răspunderii civile delictuale. Deși recurentul a făcut referire la dispozițiile art. 1000 din C. civ. de la 1864, pe care le-a enunțat în cuprinsul cererii de recurs, tinzând a susține, în raport de motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., o încălcare a acestora, nu a adus critici concrete și nu a arătat în ce mod instanța de apel a nesocotit aceste prevederi legale. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, împotriva deciziei nr. 136A din 2 februarie 2023 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.