ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4910/2022

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrata pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 09.07.2018, reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguratilor, a solicitat anularea, în parte a deciziei FGA nr. 15246/14.06.2018 și obligarea pârâtului FGA la plata penalităților solicitate în temeiul deciziei civile nr. 2262/a/07.12.2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2015, definitivă, în sensul achitării "'penalităților de întârziere de 0,2% pe zi calculate la suma de 100.000 RON pentru perioada 13.12.2014 - 03.12.2015, în categoria creanțelor de asigurări, sub condiția rezolutorie a plății de către Fondul de Garantare a Asiguraților", precum și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Soluția instanței de fond Prin sentința nr. 743 din data de 27 februarie 2019, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu FGA, ca neîntemeiată.

Calea de atac exercitată Împotriva sentinței nr. 743 din data de 27 februarie 2019, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamantul A., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., solicitând casarea sentinței recurate și rejudecarea cauzei, cu consecința admiterii acțiunii introductive. În dezvoltarea motivelor de recurs, reclamantul a arătat că instanța de fond a apreciat în mod eronat că, în prezenta cauză, există raporturi juridice diferite între vătămat și asigurătorul RCA -B. (guvernat de Legea nr. 136/1995 și Ordinul C.S.A. nr. 14/2011) respectiv între vătămat și F.G.A. acestea din urma fiind guvernate de dispozițiile Legii nr. 213/2015 și Norma A.S.F. nr. 23/2015. În opinia reclamantului, instanța de fond a făcut o confuzie gravă între legea aplicabilă fondului și legea aplicabilă procesului (respectiv procedurii de soluționare a cererii de plată formulată de reclamant), din moment ce consideră că raportul juridic de garantare s-a născut nu la data nașterii raportului de asigurare contractuală, ci la data publicării Deciziei ASF nr. 2034/27.08.2015 privind închiderea procedurii de redresare financiară prin administrare specială, revocarea administratorului special, stabilirea stării de insolvență, declanșarea procedurii de faliment și retragerea autorizației de funcționare a B. S.A., adică la 31.08.2015. Instanța de fond trebuia să aprecieze doar data când garanția legală se activează, iar nu și când aceasta se naște, ca obligație subsidiară propriu-zisă, ce se naște ipso iure, la data nașterii raportului de asigurare. Analizând noțiunile de creanță de asigurări și creditor de asigurare, astfel cum acestea sunt definite și reglementate de prevederile Legii nr. 213/2015, se constată că au fost determinate legislativ prin raportare la un singur element esențial, ce constituie izvorul primar al despăgubirii, și anume contractul de asigurare. Prin urmare, elementul esențial de care trebuia să țină cont instanța de fond este acela că la baza despăgubirilor achitate de F.G.A. este contractul de asigurare de răspundere civilă delictuală în care asigurătorul în faliment figurează ca debitor. Ori de câte ori, în baza unui contract de asigurare, o persoană (asiguratul, beneficiarul asigurării, persoana păgubită prin producerea riscului asigurat) este îndreptățită la plata unor sume de bani (indemnizație sau despăgubiri morale, materiale sau penalități), persoana respectivă este creditor de asigurare, iar creanța sa reprezintă creanță de asigurare și va fi satisfăcută de Fond în limita unui plafon de 450.000 RON. Natura juridică a protecției oferită prin intermediul acestui Fond, este o garanție legală subsidiară, în favoarea creditorilor de asigurare. Această garanție se naște la data nașterii obligației principale, și nu la data constatării insolvabilității, deoarece această dată interesează doar momentul în care obligația de garanție devine actuală, căci, până atunci era doar condițională. În principiu, dreptul la garanția legală a asiguraților pentru creanțele născute contra asigurătorului insolvabil este supus legii în vigoare la data nașterii obligației principale, adică pentru asigurările contractuale, la data încheierii poliței de asigurare. Or, în speță, drepturile principale și accesorii aferente poliței de asigurare RCA sunt cele prevăzute de legea în vigoare la data când această poliță a fost contractată, iar nu de la data producerii evenimentului rutier sau de la data constatării insolvabilității asigurătorului. Așadar, în prezenta cauză legea aplicabilă garantării drepturilor asiguraților este Legea nr. 136/1995, iar nu Legea nr. 213/2015 așa cum în mod eronat a apreciat instanța de fond. Instanța de fond era obligată să identifice drepturile principale și accesorii (inclusiv garanția legală de plată a asiguraților, în cazul insolvenței asigurătorului) ale asiguratului și să constate că acestea sunt supuse legii în vigoare Ia data semnării poliței de asigurare RCA, respectiv dispozițiilor Legii nr. 136/1995. Cererea de plată a părții vătămate către F.G.A este însă condiționată de insolvabilitatea/insolvența asigurătorului, deoarece acesta este un garant subsidiar, iar nu debitor principal. Făcând trimitere la disp. art. 266 alin. (1) și (2) din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență, a susținut că acest text de lege nu trebuie interpretat că la această dată se naște însuși dreptul de plată, deoarece dreptul la plată al asiguratului este unic și este născut deja - desigur, nu ca drept pur și simplu, ci ca drept afectat de o dublă condiție suspensivă (producerea evenimentului asiguratului, pe de-o parte, și falimentul asigurătorului, pe de altă parte) încă de la data emiterii poliței de asigurare, însă el devine actual și, deci, eficace, abia în momentul producerii evenimentului asigurat, și este valorificabil contra pârâtului F.G.A. dacă și numai dacă asigurătorul (debitorul principal) este în insolvență. A mai susținut că interpretarea dată de instanța de fond dispozițiilor art. 2 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, contravine și dispozițiilor art. 1 alin. (1) din Protocolul adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului care prevăd că "Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Interpretarea și aplicarea legii într-un sens ce ar priva victima accidentului rutier de garanțiile și protecția pe care le-a avut în vedere la momentul încheierii poliței de asigurare ar face ca legea respectivă să contravină principiului constituțional al securității juridice. Față de dispozițiile art. 44 alin. (2) și art. 53 (2) din Constituție, orice limitare adusă dreptului de proprietate (respectiv a dreptului la dezdăunare stabilit printr-o hotărâre judecătorească rămasă definitivă) trebuie să fie justificată și trebuie să fie proporțională cu situația care a determinat-o. În speță, îndepărtarea din despăgubire a unei părți din ea, fără a se ține seama legea aplicabilă, reprezintă o clară și gravă afectare a dreptului de proprietate al victimei. Face trimitere și la Decizia nr. 29/02.03.2020 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție prin care s-a statuat că noțiunile de "creanță de asigurări" și "creditor de asigurare ", au fost determinate legislativ prin raportare la un singur element esențial, ce constituie izvorul primar al despăgubirii, și anume contractul de asigurare, iar creanța de asigurare reprezintă orice sumă de bani datorată în baza unui contract de asigurare, sumă care este datorată pentru că riscul asigurat s-a produs. A mai susținut că interpretarea instanței cu privire la dispozițiile privește art. 18, alin. (2) din Legea nr. 213/2015, invocate de reclamant, este în contradicție cu trei principii de interpretare a normei juridice: 1. "cine poate mai mult, poate și mai puțin" 2. "unde este aceeași rațiune se impune aceeași soluție" 3. "unde legea nu distinge nici interpretul nu trebuie să distingă". Primul principiu de interpretare a normei juridice a fost încălcat deoarece instanța a acceptat faptul că F.G.A. poate plăti sume în plus peste indemnizația de asigurare (dobânzi, chetuieli) generate de fapta sa proprie, pe care ulterior le poate recupera de la debitorul insolvent, dar nu poate plăti penalități sau dobânzi ce provin din contractul de asigurare RCA generate de fapta asiguratului, și stabilite conform une sentințe definitive. Refuzul instanței de obligare a FGA la plata penalităților datorate de B. s-a realizat în mod discriminatoriu, contrar art. 53 din Constituția României, "Măsura trebuie să fie proporțională cu situația care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu", realizând o discriminare între două categorii de terți vătămați, respectiv între cei vătămați direct de către FGA și cei vătămați de societatea în insolvență. Totodată, instanța de fond a făcut o distincție între cele două categorii lipsită de orice temei legal, restrângând un drept de creanță deținut de către reclamant în baza unei hotărâri judecătorești. Al doilea pricipiu de interpretare a normei juridice a fost încălcat deoarece instanța de fond, trebuia să aplice aceeași soluție, pentru că dacă "în viziunea legiuitorului, asigurătorul în faliment fiind cel care, finalmente, trebuie să suporte consecințele erorilor de apreciere ale FGA, căci în cele din urma preia o sarcina care ii revenea asigurătorului", cu atât mai mult ar trebui ca asigurătorul în faliment era cel care, finalmente, trebuie să suporte consecințele propriei sale culpe. Al treilea principiu de interpretare a normei juridice a fost încălcat deoarece instanța a a realizat o distincție a textului legal pe care nici legea nu a realizat-o, limitând scopul de "protejarea creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător" doar la creanța principală, iar nu și la creanța accesorie creanței principale. Nu în ultimul rând, recurentul-reclamant a susținut că, prin sentința pronunțată, instanța de fond a încălcat principiu de drept conform căruia "accesoriul urmează principalul", refuzul instanței de a cenzura decizia F.G.A. prin care a dispus achitarea creanței principale de asigurare, dar a refuzat creanța accesorie de asigurare, reprezentând o nelegalitate, fiind contrară art. 21 din cadrul Normei A.S.F 16/2015 (ce reglementează constituirea, destinația și scopul înființării Fondului de Garantare a Asiguraților) publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 667 din 2 septembrie 2015 se dispun următoarele: " Art. 9. - (1) Fondul are ca destinație plata indemnizațiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii încheiate, în condițiile legți. cu societatea de asigurare față de care s-a dispus deschiderea procedurii de faliment, potrivit condițiilor de asigurare și în limita plafonului de garantare stabilit de Legea nr. 213/2015." Instanța de fond a nesocotit paragraful 62 din considerentele Deciziei nr. 86 din 20 noiembrie 2017 a I.C.C.J., prin care s-a statuat că dreptul de a solicita daune-interese moratorii reprezintă un accesoriu al creanței. Atât timp cât F.G.A. a achitat creanța principală avea obligația de a achita și penalitățile de întârziere stabilite de instanța de judecată în baza aceleiași polițe RCA, având în vedere că acestea reprezintă accesorii ale despăgubirii stabilite de instanța de judecată, fiind o creanță din asigurări certă, lichidă și exigibilă. Recurentul-reclamant a mai arătat că instanța de fond nu s-a pronunțat pe critica formulată prin cererea de chemare în judecată privind motivarea deciziei F.G.A. potrivit căreia "penalitățile de întârziere nu fac parte din contract". În ceea ce privește încălcarea art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la CEDO, instanța de fond, în analiza acestei critici, a omis faptul că F.G.A a respectat parțial decizia instanței judecătorești, respectiv a înțeles să plătească doar "suma de 149.721 RON reprezentând despăeubiri materiale si suma de 100.000 RON reprezentând despăgubiri morale" din această hotărâre, nu însă și "suma reprezentând penalități de întârziere de 0,2% pe zi calculate la suma de 100.000 RON pentru perioada 18.12.2014 - 03.12.2015, în categoria creanțelor de asigurări, sub condiția rezolutorie a plății de către Fondul de Garantare a Asiguraților." Nu în ultimul rând, este de observat că înscrierea în tabloul creditorilor s-a dispus "In categoria creanțelor de asigurări, sub condiția rezolutorie a plății de către Fondul de Garantare a Asiguraților", iar F.G.A, și-a asumat plata creanțelor de asigurări în limita unui plafon maxim de 450.000 RON pe creditor, cu condiția ca, respectiva creanță să aibă izvorul în polița R.C.A.

Apărările formulate în cauză Intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat. II. Soluția Înaltei Curți de Casație și Justiție asupra recursului Analizând sentința recurată prin raportare la motivele de recurs invocate de către reclamantul A., în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., și la apărările formulate prin întâmpinare, de intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților, prin prisma dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul reclamantului este nefondat și îl va respinge, pentru considerentele ce succed: Primul motiv de recurs invocat - art. 488 pct. 6 C. proc. civ. vizează situația în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei. Recurentul-reclamant critică sentința recurată prin prisma faptului că instanța de fond a omis, în opinia sa, să se pronunțe pe aspectul invocat în cuprinsul cererii de chemare în judecată referitor la motivarea deciziei FGA potrivit căreia penalitățile de întârziere nu fac parte din contractul de asigurare. Înalta Curte apreciază a fi nefondată această critică de nelegalitate, constatând că prima instanță a respectat rigorile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., sentința recurată cuprind argumente care demonstrează că judecătorul fondului a analizat în mod adecvat argumentele expuse de părți și elementele de fapt și de drept ale cauzei, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri și a explicat raționamentul pe baza căruia a reținut că cererea cu soluționarea căreia a fost învestit este neîntemeiată. Instanța de control judiciar reține că hotărârea judecătorească nu trebuie să cuprindă un răspuns exhaustiv dat fiecărei susțineri formulate de părțile în proces, fiind suficient a se răspunde argumentelor fundamentale, de natură a susține soluția pronunțată în cauză. De altfel, Înalta Curte constată că prima instanță a analizat apărările reclamantului referitoare la obligația de plată a FGA, apreciind că acestea sunt neîntemeiate, expunând detaliat argumentele care au condus la această concluzie. În realitate, recurentul-reclamant formulează critici privind caracterul neîntemeiat al considerentelor primei instanțe, or aceste critici nu pot forma obiectul unei analize circumscrise motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., urmând a fi avute în vedere din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. În privința celui de al doilea motiv de recurs formulat de recurent, Înalta Curte constată că hotărârea atacată nu este rezultatul unei aplicări și interpretări greșite a normelor de drept material și nu poate fi reformată prin prisma cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Recurentul-reclamant a supus controlului de legalitate exercitat de instanța de contencios administrativ, Decizia nr. 15246/14.06.2018 emisă de FGA prin care a fost admisă în parte cererea sa de plată cu privire la daunele materiale și morale, și a fost respinsă, în rest, cererea, în ceea ce privește solicitarea privind acordarea penalităților de întârziere, pe motiv că acestea nu reprezintă creanțe de asigurare prin raportare la art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 și având în vedere că FGA nu a fost parte în dosarul nr. x/2015 în cadrul căruia s-a dispus obligarea asigurătorului B. S.A. la plata penalităților de întârziere. În esență, chestiunea supusă analizei și asupra căreia părțile au opinii contrare, vizează penalitățile de întârziere pentru neexecutarea la timp a obligației de plată, respectiv dacă acestea reprezintă sau nu creanțe din asigurări în sensul Normei aprobate prin Ordinul CSA nr. 14/2011 și al Legii nr. 213/2015 și dacă sunt sau nu izvorâte din contractul de asigurare. În ceea ce privește legea substanțială aplicabilă litigiului de față, recurentul-reclamant a susținut încălcarea principiului neretroactivității legii civile prin aplicarea dispozițiilor Legii nr. 213/2015 unor situații juridice născute anterior intrării în vigoare a acestui act normativ, când era în ființă Legea nr. 136/1995, care nu prevedea niciun plafon de garantare. În esență, argumentația recurentului-reclamante a fost construită în jurul ideii că raportul juridic de garantare dedus judecății a luat naștere odată cu încheierea contractului de asigurare obligatorie RCA, sub imperiul Legii nr. 136/1995, fiind supus unei duble condiții suspensive (producerea evenimentului asigurat și falimentul asigurătorului B.) și că data intrării în faliment a asigurătorului nu prezintă relevanță sub aspectul nașterii obligației legale de garantare ce revine intimatului-pârât. În prim rând, Înalta Curte constată că reclamantul și-a întemeiat cererea de plată pe dispozițiile Normei ASF nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraților, care, potrivit art. 1, reglementează procedurile de constituire a Fondului de garantare a asiguraților prevăzut la art. 1 din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților. Așadar, recurentul-reclamant a înțeles să formuleze cererea de plată în condițiile Legii nr. 213/2015, solicitând a-i fi acordate despăgubirile conform procedurilor reglementate în lege, iar nu în raport de Legea nr. 136/1995. Nici în cuprinsul cererii de plată și nici pe parcursul procedurii administrative, recurentul-reclamant nu a invocat și nu a solicitat a-i fi aplicate dispozițiile Legii nr. 136/1995, astfel încât intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a soluționat cererea de plată în raport de voința manifestă a reclamantului și de actul normativ în vigoare la data formulării cererii. În al doilea rând, Înalta Curte reține că cererea de plată nu poate fi analizată în raport de dispozițiile Legii nr. 136/1995, acest act normativ nemaifiind în vigoare la data depunerii cererii, iar argumentele prezentate de reclamant, cu referire la momentul nașterii raportului de garantare, nu susțin o altă ipoteză. Potrivit art. 22 din Legea nr. 503/2004, dreptul creditorilor de a solicita plata despăgubirilor din resursele Fondului se naște la data publicării deciziei privind închiderea procedurii de redresare financiară și constatarea stării de insolvență a societății de asigurare/reasigurare, de la acel moment putând fi depusă cererea de plată, conform art. 20 din Norma ASF nr. 16/2015. Totodată, potrivit art. 266 din Legea nr. 85/2014: "(1) La data publicării deciziei prin care Autoritatea de Supraveghere Financiară constată existența indiciilor stării de insolvență a societății de asigurare/reasigurare și imposibilitatea redresării se naște dreptul creditorilor de asigurări de a solicita plata sumelor cuvenite de la Fondul de garantare. (2) De la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, potrivit prevederilor prezentului titlu, Fondul de garantare este în drept să efectueze plăți din disponibilitățile acestui fond, în vederea achitării sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, conform procedurii administrative reglementate de Legea nr. 213/2015." Aceste texte de lege stabilesc în mod clar momentul la care se naște dreptul creditorilor de asigurări de a fi plătiți din disponibilitățile Fondului, corelativ cu obligația intimatului de a achita sumele solicitate, fiind neîntemeiate susținerile recurentului referitoare la nașterea acestui drept la momentul încheierii poliței RCA. Înalta Curte constată că între FGA și recurent-reclamant există un raport de drept administrativ, ivit ca urmare a falimentului asigurătorului, în temeiul căruia Fondului îi revine obligația de a primi cererea de plată și de a o soluționa în raport de dispozițiile legale în vigoare și de actele depuse în probațiune de solicitant. Anterior falimentului asigurătorului, între Fond și reclamant nu a existat niciun raport juridic, de drept civil ori de drept administrativ, obligația legală de garantare ce revine intimatului neputând fi interpretată ca generând raporturi juridice cu asigurații sau cu asigurătorii. Nicio prevedere legală invocată de către recurent-reclamant nu confirmă nașterea unui raport juridic cu Fondul la data emiterii poliței RCA, deoarece Fondul garantează plata de indemnizații/despăgubiri ce rezultă din contractele de asigurare numai în cazul falimentului asigurătorului. În concluzie, există două raporturi juridice distincte, primul de drept civil, născut prin încheierea poliței de asigurare, iar cel de-al doilea de drept administrativ, născut ca urmare a falimentului asigurătorului. Raportul de drept civil existent între recurentul-reclamant și asigurătorul B. produce efecte numai între aceste părți, conform art. 1280 C. civ. și este guvernat de legea în vigoare la data contractării (în cauză, Legea nr. 136/1995), iar raportul de drept administrativ este rezultatul îndeplinirii condițiilor cerute de legea specială în vigoare la data falimentului asigurătorului, și anume, Legea nr. 213/2015. Concluzionând, legea aplicabilă este Legea nr. 213/2015, intrată în vigoare la 27.07.2015, sub imperiul căreia s-a publicat Decizia ASF nr. 2034/27.08.2015 privind închiderea procedurii de redresare financiară a B. S.A. (31.08.2015), a rămas definitivă sentința de deschidere a procedurii falimentului asigurătorului (28.01.2016). Odată stabilit cadrul legislativ incident în cauză, Înalta Curte, procedând la examinarea celorlalte critici de nelegalitate, constată, în acord cu instanța de fond că, sumele solicitate de către reclamant cu titlu de penalități de întârziere nu se înscriu în categoria creanțelor de asigurări și nu reprezintă o obligație legală de plată în sarcina Fondului de Garantare a Asiguraților, astfel încât criticile de nelegalitate formulate sunt nefondate. Dispozițiile art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 și art. 21 alin. (2) Normele ASF nr. 16/2015 prevăd că, în vederea efectuării plății sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, Fondul procedează la verificarea dosarelor de daună si a creanțelor de asigurări înregistrate în evidentele sale, ținând seama de normele aplicabile în materie și de condițiile de asigurare generale și specifice prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu asigurătorul față de care s-a dispus intrarea în faliment. Înalta Curte reține incidența art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 potrivit căruia creanțele de asigurări sunt definite ca fiind "creanțele creditorilor de asigurări, care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări creanțele Fondului de Garantare a Asiguraților, precum și primele datorate de către societatea de asigurare/reasigurare debitoare, rezultate din încetarea ori, după caz, din anularea contractelor de asigurare sau operațiunilor efectuate, conform legii aplicabile acestora, înainte de intrarea în procedura falimentului". Potrivit art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, în categoria de creanțe de asigurări se includ "creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilitățile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizații, precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare;". Sub acest aspect sunt relevante și prevederile art. 268 pct. 1 lit. g) din Directiva 2009/138/CE conform cărora creanța de asigurare reprezintă orice sumă care este datorată de către întreprinderea de asigurare unor asigurați, deținători de polițe de asigurare, beneficiari sau oricărei părți vătămate având drept direct de acțiune împotriva întreprinderii de asigurare și care rezultă dintr-un contract de asigurare sau din orice operațiune prevăzută la art. 2 alin. (3) lit. b) și c) din activitatea de asigurare directă, inclusiv o sumă rezervată pentru persoanele respective, în cazul în care unele elemente ale datoriei nu sunt încă cunoscute. Față de aceste repere legislative, Înalta Curte reține că penalitățile de întârziere aferente daunelor materiale nu reprezintă creanțe de asigurări în înțelesul dat de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 deoarece, pe de o parte, prin hotărârea judecătorească pronunțată în dosarul nr. x/2015 nu se instituie obligația de plată în sarcina Fondului de Garantare a Asiguraților ci, în sarcina asigurătorului aflat în faliment, iar, pe de altă parte, acestea trebuie să fie achitate de Fondul de Garantare a Asiguraților doar în măsura în care constituie creanțe de asigurări. Așadar, sumele pretinse reprezintă despăgubiri pentru comportamentul culpabil al asigurătorului, cauza juridică a acordării acestor sume prin hotărâre judecătorească fiind, prin urmare, diferită, întemeiată pe dispozițiile art. 1349 și art. 1350 din C. civ. În conformitate cu prevederile art. 9 și art. 17 din Norma ASF nr. 16/2015, Fondul de Garantare a Asiguraților nu preia funcțiile unui asigurător față de care s-a dispus deschiderea procedurii de faliment, deoarece acesta a fost constituit cu un scop specific în mod clar determinat, astfel că, după data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment pronunțate împotriva unei societăți de asigurare aflate în insolvență, acesta nu preia obligațiile asigurătorului asumate în urma încheierii contractelor de asigurare de răspundere civilă. În egală măsură, Înalta Curte reține că, prin dispozițiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 este reglementat rolul Fondului, legiuitorul statuând că acesta "Garantează plata de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, încheiate, în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege și în limita resurselor financiare disponibile la momentul plății, așa cum sunt definite la art.

În cazul în care disponibilitățile Fondului nu sunt suficiente pentru acoperirea cuantumului sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, creanțele acestora vor putea fi onorate pe măsura alimentării Fondului cu resursele financiare prevăzute de prezenta lege." În acest context, trebuie subliniat că dispozițiile art. 2 alin. (3) și art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 fac referire la despăgubiri sau indemnizații, respectiv la prime datorate, corespunzătoare celor reglementate la art. 26 alin. (1) lit. a)-d) din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011, prevederi în privința cărora instanța de control judiciar reține că nu pot fi interpretate în mod extensiv. Legea specială nu a prevăzut o garanție legală și în ceea ce privește penalitățile de întârziere pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător, iar reclamantul nu poate pretinde stabilirea în sarcina pârâtului a altor obligații decât cele expres prevăzute de lege, în condițiile în care acesta nu preia drepturile și obligațiile asigurătorului din contractul de asigurare. Fondul reprezintă un mecanism de garantare a despăgubirilor datorate de asigurătorul falit, fără ca în sumele garantate să se înscrie și penalitățile de întârziere, dobânzile legale și alte creanțe care se datorează exclusiv culpei asigurătorului pentru neplata/plata cu întârziere a despăgubirii. Mai trebuie subliniat și că raportul legal de garantare are o existență de sine stătătoare și nu este accesoriu raportului juridic din contractul de asigurare, deoarece dreptul la plată se naște numai în situația în care intervine falimentul asigurătorului. Ca atare, se poate vorbi de două raporturi juridice distincte, primul de drept civil, născut prin încheierea poliței de asigurare, iar cel de-al doilea de drept administrativ, născut ca urmare a falimentului asigurătorului. În acest sens, raportul de drept civil existent între recurent-reclamant și asigurătorul B. S.A. produce efecte numai între aceste părți, conform dispozițiilor art. 1280 C. civ., iar raportul de drept administrativ este rezultatul îndeplinirii condițiilor cerute de legea specială în vigoare la data falimentului, respectiv Legea nr. 213/2015, care a abrogat Legea nr. 136/1995, fiind aplicabil astfel principiul legalității. Nu poate fi reținută o încălcare a principiului accesorium sequitur principale, acesta nefiind aplicabil în cauză întrucât este înlăturat de principiul legalității. Scopul pentru care a fost constituit Fondul de Garantare a Asiguraților este acela de a plăti despăgubirile în cazul falimentului unui asigurător, neexistând un fundament legal pentru a se considera că temeiul răspunderii Fondului îl constituie contractul de asigurare, pentru a fi incidente textele de lege aplicabile societăților de asigurare și, implicit, pentru a putea fi obligat și la plata penalităților de întârziere și a cheltuielilor de judecată. Din interpretarea Legii nr. 213/2015 rezultă că temeiul răspunderii îl constituie dispozițiile acestui act normativ, în aplicarea cărora Fondul este ținut să efectueze, în limita plafonului de garantare, plăți ale indemnizațiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, iar nu plăți ale penalităților de întârziere, întrucât acestea sunt determinate de atitudinea culpabilă a asigurătorului, care nu a înțeles să-și execute obligațiile contractuale la termenul scadent. În egală măsură, Înalta Curte reține că activitatea Fondului este prevăzută prin Legea de organizare nr. 213/2015, respectiv Norma A.S.F. 16/2015, nefiindu-i aplicabile textele de lege aplicabile societăților de asigurare, respectiv cele referitoare la penalitățile de întârziere, întrucât acestea nu se referă la modalități de determinare a întinderii despăgubirii conform art. 16 din Norma A.S.F. nr. 16/2015; or, nici Legea nr. 213/2015 și nici Norma ASF nr. 16/2015 nu prevăd posibilitatea obligării Fondului la plata penalităților de întârziere și a cheltuielilor de judecată, în situația în care asigurătorul nu și-a îndeplinit obligațiile și a fost obligat în acest sens de către o instanță de judecată. În speță, în analiza sumei solicitate la plată, intimatul-pârât a reținut în mod corect că nu este întemeiată cererea de acordare a sumelor reprezentând penalități de întârziere, câtă vreme acestea nu reprezintă creanțe de asigurare, ci au o altă cauză juridică decât contractul de asigurare (care presupune asigurarea contra cost a riscului asigurat), fiind obligații civile ce rezultă din comportamentul culpabil al societății de asigurare ce pot fi valorificate de recurent-reclamant în procedura de faliment, potrivit dispozițiilor Legii nr. 85/2014. Aceasta deoarece art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 face trimitere la dobânzile și/sau cheltuielile la care însuși Fondul de Garantare a Asiguraților poate fi obligat ca urmare a constatării și reținerii propriei sale culpe, iar nu la penalitățile de întârziere și la cheltuielile de judecată stabilite în sarcina asigurătorului falit. Așadar, art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 nu se interpretează în sensul că recunoaște caracterul de creanțe de asigurări, penalităților de întârziere și cheltuielilor de judecată, deoarece această noțiune se determină prin raportare la normele legale cuprinse la art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 și art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, care o reglementează în mod expres. Mai mult decât atât, Înalta Curte observă că art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 face trimitere la dobânzile și/sau cheltuielile la care însuși Fondul de Garantare a Asiguraților poate fi obligat ca urmare a constatării și reținerii propriei sale culpe, iar nu la dobânzile stabilite în sarcina asigurătorului falit. Cum Fondul de Garantare a Asiguraților nu este succesorul B. S.A., nu i se poate imputa culpa asigurătorului pentru plata cu întârziere a despăgubirilor. În ceea ce privește invocarea în cauză a considerentelor Deciziei nr. 29/2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție-Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, instanța de control judiciar reține că decizia menționată nu este incidentă în speță. Din considerentele deciziei evocate nu rezultă că instanța supremă a stabilit natura de creanțe de asigurări, în sensul dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, a penalităților de întârziere sau a cheltuielilor de judecată datorate de asigurătorul RCA asigurătorului care exercită dreptul de regres, ci a fost chemată să dezlege chestiunea "dacă prin creanța de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment". De asemenea, nu este pertinentă nici trimiterea la paragr. 62 din Decizia nr. 86/2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, caracterul accesoriu al daunelor-interese moratorii nefiind de natură a conduce la interpretarea susținută de recurentul-reclamant, a includerii acestora în sfera obligațiilor Fondului de Garantare a Asiguraților. În concluzie, recunoașterea calității de creanțe de asigurări este condiționată de împrejurarea ca despăgubirile solicitate de asigurător și achitate de Fondul de Garantare a Asiguraților să aibă drept izvor contractul de asigurare. Or, în cazul penalităților de întârziere solicitate, nu este îndeplinită condiția prevăzută de art. 4 din Legea nr. 213/2015, fiind vorba despre un drept de creanță izvorât din comportamentul ilicit al asigurătorului, respectiv din nerespectarea obligației de plată și din litigiul generat de o astfel de conduită, ambele născând drepturi și obligații extrinseci contractului de asigurare și numai între părțile raportului juridic generat de fapta culpabilă a asigurătorului aflat în faliment. Referitor la criticile referitoare la încălcarea prevederilor art. 1 din Protocolul 1 la CEDO, Înalta Curte reține, în acord cu prima instanță, că pretinsa privare de proprietate nu poate fi invocată în contextul în care hotărârea judecătorească stabilește un drept de creanță în raport cu asigurătorul și nu cu FGA. Pentru aceste considerente, constatând că nu este incident cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamantul A., ca nefondat.