ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1421/2024

Obiectul cererii de chemare în judecată 1.1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 2 martie 2022, pe rolul Curții de Apel Galați, secția de contencios administrativ și fiscal, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Guvernul României, Secretariatul General al Guvernului (SGG) și Ministerul Afacerilor Interne (MAI, Ministerul), a solicitat: (i) anularea adresei nr. x/21.10.2021 de soluționare a plângerii prealabile, emisă de pârâtul SGG, a H.G. nr. 937/2021, a Deciziei Primului Ministru nr. 478/20.09.2021 și a Ordinului emis de Secretarul General al Guvernului nr. 1332/29.09.2021; (ii) obligarea pârâților la plata unei despăgubiri egale cu drepturile salariale pe care le-ar fi încasat în perioada 09.09.2021-18.01.2022, indexată cu dobânda de referință a B.N.R. și cu rata de inflație, de la data emiterii Hotărârii de Guvern contestată și până la data plății efective a drepturilor salariale corect calculate, și a obligațiilor privind contribuțiile către bugetul asigurărilor sociale de stat, buget sănătate, buget accidente de muncă și boli profesionale și buget șomaj; (iii) suspendarea executării H.G. nr. 937/09.09.2021, publicată în M.O. nr. 864/09.09.2021, până la soluționarea definitivă a cauzei, în temeiul art. 15 din Legea nr. 554/2004. 1.

Prin încheierea din 27 iunie 2022 a fost respinsă, ca nefondată, cererea reclamantului de suspendare a executării H.G. nr. 937/2021. 1.

La termenul de judecată din 27 septembrie 2022, reclamantul a depus o cerere precizatoare prin care a arătat că drepturile salariale de care a fost lipsit în perioada 09.09.2021 - 28.01.2022 sunt în sumă de 51.876 RON și că obligața de a achita aceste drepturi, reprezentând despăgubiri, revine pârâților Guvernul României și Secretariatul General al Guvernului, în calitate de emitenți ai actelor vătămătoare ce se solicită a fi anulate. 2. Hotărârea instanței de fond Prin "decizia civilă" nr. 173 din 19 decembrie 2022, Curtea de Apel Galați, secția contencios administrativ și fiscal a respins excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată de pârâtul Ministerul Afacerilor Interne, și a respins acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Guvernul României, Secretariatul General al Guvernului și Ministerul Afacerilor Interne, ca nefondată. 3. Calea de atac exercitată în cauză Împotriva hotărârii instanței de fond, reclamantul A. a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea deciziei atacate și, în rejudecare, admiterea acțiunii. Prealabil, recurentul-reclamant sesizează împrejurarea că instanța de fond a intitulat hotărârea pronunțată "decizie", în loc de "sentință" și consideră oportun ca instanța de recurs să îndrepte această eroare. În motivarea recursului, susține că instanța de fond a reținut în mod greșit că au fost respectate prevederile art. 251 alin. (2) din O.U.G. nr. 57/2019, raportat la nota de fundamentare a H.G. nr. 937/2021, care nu prezintă caracteristicile unei propuneri de eliberare din funcție, ci cuprinde o simplă enumerare a unor texte legale. Câtă vreme nu există un act declanșator din partea ministrului care coordonează instituția prefectului, prin care să se solicite elaborarea hotărârii de Guvern de eliberare din funcție a reclamantului, întreaga procedură de adoptare a H.G. nr. 937/2021 este viciată. Totodată, din cuprinsul notei de fundamentare nu reiese nici urgența adoptării hotărârii de Guvern. Susține că instanța de fond a reținut greșit că nu era necesară motivarea actului administrativ, din perspectiva naturii funcției de prefect de demnitate publică și că hotărârea de Guvern a fost adoptată legal prin înscrierea proiectului inițiat de MAI pe ordinea de zi, temeiul de drept justificând retragerea mandatului acordat reclamantului. În acest sens, recurentul-reclamant reiterează argumentul neîntrunirii cerințelor prevăzute de lege pentru existența unei note de fundamentare, având în vedere că, prin această notă, nu s-a solicitat o măsură concretă, ci au fost enumerate norme legale; astfel fiind, nu poate fi primit argumentul primei instanțe, care a apreciat că, prin însușirea notei de fundamentare, rezultă și motivarea H.G. nr. 937/2021. Mai arată că prima instanță a reținut greșit că, în cazul funcției de demnitate publică, nu este necesară enumerarea motivelor pentru care se dispune măsura eliberării din funcție. În ședința de Guvern din 09.09.2021 au fost eliberați din funcție toți prefecții și subprefecții susținuți de o anumită formațiune politică, procedându-se de o manieră discriminatorie și încălcându-se principiile egalității și imparțialității. În scopul garantării principiului transparenței și în considerarea rolului instituției prefectului, actul administrativ trebuia motivat în fapt și în drept, pentru a asigura dreptul la apărare al beneficiarului și eficacitatea controlului judiciar. Prefectul este reprezentantul Guvernului pe plan local, conducător al serviciilor publice deconcentrate, al comitetelor județene pentru situații de urgență, dar și organ de tutelă administrativă, prin care se asigură verificarea legalității actelor administrative ale autorităților administrației publice locale. Ca atare, dacă s-ar admite posibilitatea înlăturării din funcția de prefect fără o minimă motivare, din care să rezulte că pierderea sprijinului politic afectează implementarea la nivel local a politicilor Guvernului, ar fi ignorate toate atribuțiile conferite de legiuitor prefectului. Printr-un alt rând de critici, recurentul-reclamant invocă greșita interpretare a motivelor din acțiune privitoare la autoritatea de lucru judecat ce rezultă din sentința civilă nr. 617/09.12.2020 a Tribunalului Galați, care, în opinia sa, îi conferă dreptul subiectiv căruia îi corespunde obligația Guvernului României de a-l numi în funcția de prefect. Acestui pârât îi revenea obligația de a pune în executare hotărârea judecătorească ulterior rămânerii definitive (15.06.2021) și abia ulterior să aprecieze cu privire la menținerea ori eliberarea reclamantului din funcția de prefect. Mai susține recurentul-pârât și greșita interpretare și aplicare a H.G. nr. 561/2009, motivarea instanței de fond fiind și contradictorie. Astfel, instanța a reținut că în cazul unui act individual ce are ca obiect revocarea din funcție a unei persoane nu se aplică normele ce vizează elaborarea unor documente de politici publice, pentru ca ulterior să rețină că încălcarea art. 39 și 40 din H.G. nr. 561/2009 nu conduce la nelegalitatea hotărârii de Guvern contestate. Arată că dispozițiile art. 6 alin. (2) lit. a) din H.G. nr. 561/2009 prevăd că dispozițiile alin. (1) nu se aplică în cazul aprobării documentelor de politici publice ale Guvernului și Parlamentului. Din cuprinsul art. 39 alin. (3) și art. 40 alin. (2) din H.G. nr. 561/2009 rezultă că orice act individual de revocare din funcție trebuie ori să fie înscris pe agenda de lucru, ori să reclame o decizie urgentă într-un caz excepțional. În speță, H.G. nr. 937/2021 nu a fost înscrisă pe ordinea de zi, ceea ce presupunea existența unei situații excepționale care să reclame adoptarea ei. Or, din redactarea hotărârii de Guvern nu rezultă o astfel de situație cu caracter de excepție, astfel că adoptarea unui act normativ fără ca în prealabil să fi fost înscris pe agenda de lucru a Guvernului ori să existe un motiv excepțional, reprezintă un motiv de nelegalitate care conduce la nulitatea actului astfel adoptat. Prin cel din urmă motiv de recurs, reclamantul invocă neanalizarea de către prima instanță a tuturor criticilor vizând actele subsecvente H.G. nr. 937/2021, față de care a invocat motive de nelegalitate proprii. Învederează că prin acțiune a solicitat și anularea Deciziei Prim Ministrului nr. 478/20.09.2021 și a Ordinului emis de Secretarul General al Guvernului nr. 1332/29.09.2021, prin prisma încălcării dreptului la muncă prin neasigurarea continuității în raporturile de serviciu, în contextul în care între momentul adoptării H.G. nr. 937/2021 și momentul continuării raporturilor de serviciu ca inspector guvernamental s-au scurs 12 zile. Totodată, temeiul de drept indicat (art. 515 alin. (5) din O.U.G. nr. 57/2019) este eronat, acesta referindu-se la suspendarea raporturilor de serviciu prin acordul părților, deși era incidentă situația încetării suspendării acestor raporturi, prevăzută de art. 513 din O.U.G. nr. 57/2019. În același sens, recurentul-reclamant susține că, deși acest motiv de nelegalitate vizează doar actul subsecvent - Decizia Prim-Ministrului nr. 478/20.09.2021, totuși el constituie și un motiv de nelegalitate al H.G. nr. 937/2021, deoarece în cuprinsul acestei hotărâri nu s-a prevăzut și constatarea încetării suspendării de drept a raporturilor de serviciu, astfel cum s-a procedat anterior, când recurentul-reclamant a mai fost eliberat din funcția de prefect.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea depusă în dosarul instanței de recurs, intimații-pârâți Guvernul României și Secretariatul General al Guvernului au invocat excepția netimbrării recursului și excepția nulității recursului pentru nemotivare, iar în subsidiar au solicitat respingerea recursului, ca nefondat. Intimatul-pârât Ministerul Afacerilor Interne a invocat excepția nulității recursului pentru nemotivare, iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Alte aspecte procesuale Excepția netimbrării recursului și excepția nulității recursului pentru nemotivare, invocate de intimații-pârâți prin întâmpinări, au fost respinse, ca neîntemeiate, la termenul din 13 martie 2024, pentru motivele cuprinse în practicaua prezentei decizii. II. Soluția instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, precum și hotărârea recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamant este fondat, în următoarele limite și pentru următoarele considerente: Preliminar, în ceea ce privește solicitarea formulată de recurentul-reclamant în sensul constatării și îndreptării de către instanța de recurs a erorii materiale referitoare la denumirea hotărârii pronunțate de către instanța de fond, anume sentință, iar nu decizie, Înalta Curte constată că această cerere poate fi adresată doar instanței care a pronunțat hotărârea judecătorească, în condițiile art. 442 și art. 445 C. proc. civ.. Cererea de îndreptare a erorilor materiale din cuprinsul hotărârii judecătorești nu poate fi adresată direct instanței de control judiciar, aceasta putând fi învestită, conform art. 446 C. proc. civ., doar cu recursul declarat împotriva încheierii prin care a fost soluționată cererea de către instanța care a pronunțat hotărârea ce se pretinde că necesită îndreptări. Referitor la calea de atac formulată, Înalta Curte constată că motivele de nelegalitate prezentate de recurentul-reclamant pot fi rezumate astfel (ordine în care vor fi și analizate): a) critici privitoare la nerespectarea procedurii de adoptare a H.G. nr. 937/2021, din perspectiva încălcării art. 251 alin. (2) din O.U.G. nr. 57/2019, în referire la nota de fundamentare a hotărârii de Guvern, precum și a încălcării art. 39 și art. 40 din H.G. nr. 561/2009, referitoare la normele de elaborare a unor documente de politici publice; b) critici referitoare la cerința motivării actului administrativ de eliberare din funcție a prefectului; c) neluarea în considerare a autorității de lucru judecat ce rezultă din sentința civilă nr. 617/09.12.2020 a Tribunalului Galați; d) neanalizarea de către prima instanță a motivelor de nelegalitate invocate cu privire la Decizia Primului Ministru nr. 478/20.09.2021 și Ordinul emis de Secretarul General al Guvernului nr. 1332/29.09.2021. Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile circumscrise procedurii de adoptare a H.G. nr. 937/2021, din ambele perspective înfățișate de recurentul-reclamant. În privința modului de interpretare și aplicare a art. 251 alin. (2) din O.U.G. nr. 57/2019 privind Codul administrativ, potrivit căruia numirea și eliberarea din funcție a prefecților și a subprefecților se fac prin hotărâre a Guvernului, la propunerea ministrului care coordonează instituția prefectului, recurentul-reclamant a susținut că nota de fundamentare a H.G. nr. 937/2021 nu poate primi o astfel de valoare juridică, întrucât nu cuprinde o propunere concretă de eliberare a recurentului din funcția de prefect. Astfel cum în mod corect a reținut și instanța de fond, prevederile textului de lege anterior enunțat au fost respectate, propunerea intimatului-pârât Ministerul Afacerilor Interne fiind cuprinsă în nota de fundamentare, care a fost înaintată Guvernului împreună cu proiectul de hotărâre vizând eliberarea din funcția de prefect a reclamantului A.. În cuprinsul notei au fost indicate prevederile art. 250 alin. (1) și art. 251 alin. (2) din O.U.G. nr. 57/2009, temei de drept care justifică abilitarea legală a Guvernului de eliberare din funcția de demnitate publică, învederându-se, totodată, că dispunerea eliberării din funcția de prefect reprezintă atributul exclusiv al Guvernului și că în acest sens a fost întocmit proiectul de hotărâre de Guvern. Prin urmare, nu se poate susține că nota de fundamentare nu cuprinde nicio propunere concretă din partea ministrului afacerilor interne, chiar titlul actului prevăzând obiectul acestuia: "Notă de fundamentare la Hotărârea Guvernului privind eliberarea domnului A. din funcția de prefect al județului Galați". Cât privește dispozițiile art. 39 și art. 40 din H.G. nr. 561/2009, recurentul-reclamant a susținut, în esență, că proiectul de hotărâre de guvern nu s-a aflat pe ordinea de zi a ședinței de Guvern și nici nu a fost demonstrată o situație excepțională care să reclame adoptarea actului fără înscrierea prealabilă pe agenda ședinței, iar motivarea instanței de fond este contradictorie. Contrar susținerilor recurentului-reclamant, Înalta Curte constată că, în considerentele hotărârii recurate, nu se regăsesc motive contradictorii. Instanța de fond a reținut că actul administrativ individual adoptat nu făcea parte din proiectele de documente de politici publice aprobate de Parlament sau de Guvern care, potrivit art. 40 alin. (2) din H.G. nr. 561/2009, în cazuri excepționale, deși neînscrise pe agenda de lucru, pot fi luate în discuție dacă necesită o decizie urgentă a Guvernului, după cum nu prezenta nici specificul unui act normativ, constituind un act administrativ cu caracter individual. Cu toate acestea, a constatat că lipsa justificării pentru care adoptarea acestui proiect neînscris pe ordinea de zi ar fi reclamat o decizie urgentă din partea Guvernului nu poate determina, prin ea însăși, anularea hotărârii de Guvern contestate. Așadar, raționamentul instanței de fond este lipsit de contradicții, concluzia fiind clar exprimată și motivată. Înalta Curte mai constată că de esența reglementării din Capitolul VIII al Regulamentului aprobat prin H.G. nr. 561/2009 sunt proiectele de documente de politici publice și proiectele de acte normative, acestora putându-li-se adăuga și "alte documente", acestea din urmă fiind detaliate în Capitolul III al aceluiași Regulament și privind în esență documente de poziție națională, memorandumuri sau puncte de vedere în legătură cu proiecte sau propuneri de lege. Or, actul litigios nu se înscrie în niciuna dintre categoriile amintite, neprivind proiecte de aplicabilitate generală, ci cu efect limitat la situația individuală a recurentului-reclamant prin prisma calității deținute la momentul respectiv. Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondate, criticile din recurs vizând pretinsele vicii de adoptare a H.G. nr. 937/2021. Referitor la cel de-al doilea rând de critici, prin care recurentul-reclamant a reiterat argumentul nemotivării actului administrativ individual, Înalta Curte le constată a fi, de asemenea, nefondate. Reclamantul A. a fost numit în funcția de prefect al județului Galați prin H.G. nr. 744/2016, publicată în Monitorul Oficial nr. 812/14.10.2016, și a fost eliberat din funcție prin H.G nr. 973/2021, publicată în Monitorul Oficial nr. 864/09.09.2021, actul de eliberare din funcție fiind întemeiat pe dispozițiile art. 250 alin. (1) și art. 251 alin. (2) din O.U.G. nr. 57/2019 privind Codul administrativ, cu modificările și completările ulterioare. Potrivit art. 250 din O.U.G. nr. 57/2019 privind Codul administrativ, astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 4/2021, funcțiile de prefect și de subprefect sunt funcții de demnitate publică, normă aplicabilă de la data de 05.03.2021. Totodată, potrivit art. 251 alin. (2) din același act normativ, numirea și eliberarea din funcție a prefecților și a subprefecților se fac prin hotărâre a Guvernului, la propunerea ministrului care coordonează instituția prefectului. Aceste prevederi corespund dispozițiilor art. 123 din Constituție, potrivit cărora "(1) Guvernul numește un prefect în fiecare județ și în municipiul București. (2) Prefectul este reprezentantul Guvernului pe plan local și conduce serviciile publice deconcentrate ale ministerelor și ale celorlalte organe ale administrației publice centrale din unitățile administrativ-teritoriale." Din perspectiva cerinței motivării actului administrativ, Înalta Curte reține că numirea și eliberarea din funcția de prefect intră în competența exclusivă acordată de lege Guvernului, care asigură astfel conducerea serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor și ale celorlalte organe ale administrației publice centrale din unitățile administrativ-teritoriale. Legea nu prevede nicio condiție pentru numirea în funcția de prefect, cum ar fi parcurgerea unor proceduri de selecție, prin susținerea unui concurs/examen ori îndeplinirea anumitor condiții de studii ori experiență profesională, numirea fiind dispusă, fără necesitatea unei motivări în fapt, în baza prerogativelor Guvernului și în considerarea unor calități personale, pe baza încrederii politice acordate persoanei beneficiare. Conform principiului simetriei actelor juridice, organul care numește o persoană într-o funcție publică, având putere discreționară în acest sens, are dreptul de a o elibera din acea funcție, bucurându-se de aceeași marjă largă de apreciere. Atât timp cât numirea în funcția de prefect se dispune printr-un act administrativ care nu cuprinde motivele de fapt care sprijină această decizie, eliberarea din funcție nu se poate dispune în condiții diferite, mai stricte decât cele avute în vedere la ocuparea funcției. Înalta Curte are în vedere și împrejurarea că, deși hotărârea Guvernului de numire în funcție a unui prefect, în calitate de demnitar, are natura unui act administrativ, această numire are în vedere criterii de oportunitate și politice, care se înscriu în marja de apreciere a organului emitent. În mod similar, și decizia de revocare din funcție îmbracă aceeași formă a hotărârii de Guvern și se înscrie în atributul exclusiv al Guvernului de eliberare a prefectului din funcția de demnitar, atunci când consideră oportun și necesar, ca o consecință a manifestării voinței politice. Acest motiv factual al eliberării din funcție nu trebuie să fie expres evocat în cuprinsul actului, el fiind implicit decelat din temeiul de drept pe care se sprijină H.G. nr. 937/2021. Înalta Curte constată, așadar, că recurentul-reclamant a fost eliberat din funcție în aceleași condiții în care a fost numit, iar specificul procedurii de numire în funcția de demnitate publică se menține și în ceea ce privește eliberarea din funcție, neputând fi reținută o exercitare abuzivă, excesivă, a dreptului de apreciere al autorității publice ca urmare a neindicării motivelor de fapt care au condus la această decizie. În consecință, sunt nefondate criticile de nelegalitate formulate de recurentul-reclamant, vizând lipsa motivării actului administrativ individual de eliberare din funcția de prefect. În ceea ce privește argumentele recurentului-reclamant subsumate efectului autorității de lucru judecat aparținând sentinței civile nr. 617/09.12.2020 a Tribunalului Galați, secția contencios administrativ și fiscal, pronunțată în dosarul nr. x/2018, definitivă prin decizia nr. 606/R/15.06.2021 a Curții de Apel Galați, secția de contencios administrativ și fiscal, Înalta Curte reține că prin această hotărâre judecătorească a fost anulată H.G. nr. 864/2017, prin care reclamantul a fost trecut, prin aplicarea mobilității, din funcția de prefect în funcția publică de inspector guvernamental. Recurentul-reclamant a susținut că sentința Tribunalului Galați trebuia să fie pusă în executare de către Guvernul României ulterior rămânerii definitive, la 15.06.2021, prin repunerea sa formală în funcția de prefect și abia ulterior să fie emisă hotărârea de Guvern de eliberare din funcție, astfel că lipsa reintegrării formale în funcție afectează autoritatea de lucru judecat a hotărârii definitive. Or, Înalta Curte constată că recurentul-reclamant era deja repus în funcția de prefect la data rămânerii definitive a sentinței civile nr. 617/2020, reintegrarea fiind dispusă potrivit H.G. nr. 186/03.03.2021 ca urmare a unei alte dispoziții a instanței de judecată, astfel că emiterea unui nou act administrativ cuprinzând aceeași măsură nu era necesară. Împrejurarea că recurentul-reclamant a fost reintegrat în funcție pe parcursul judecării cauzei nu afectează în vreun fel autoritatea de lucru judecat a sentinței Tribunalului Galați și nici nu impune efectuarea unor noi formalități de executare a acestei hotărâri, repunerea în funcție fiind consolidată prin rămânerea definitivă a acestei hotărâri judecătorești, care a anulat actul de trecere în funcția de inspector guvernamental. Totodată, pretențiile din dosarul nr. x/2018 și cele din pricina de față nu privesc același obiect, chiar dacă ambele se referă la măsuri vizând funcția de prefect ocupată de recurentul-reclamant. În primul litigiu s-a solicitat anularea H.G. nr. 864/2017, prin care reclamantul A., la acel moment înalt funcționar public, a fost trecut, prin aplicarea mobilității, din funcția publică de prefect în funcția publică de inspector guvernamental. În prezenta cauză se solicită anularea H.G. nr. 937/2021, prin care același reclamant a fost eliberat din funcția de prefect, funcție al cărei statut a fost schimbat, potrivit dispozițiilor O.U.G. nr. 4/2021, devenind funcție de demnitate publică. Rezumativ, în timp ce în cazul primului litigiu au fost analizate condițiile de mobilitate a înaltului funcționar public, în litigiul de față sunt analizate condițiile de eliberare din funcția de demnitate publică, astfel că nu se poate reține efectul autorității de lucru judecat al sentinței civile nr. 617/2020, nici sub aspect negativ și nici sub aspect pozitiv. În consecință, vor fi respinse, ca nefondate, și criticile recurentului referitoare la neluarea în considerare a autorității de lucru judecat. În mod corespunzător, nefiind identificate vicii de legalitate cu privire la H.G. nr. 937/2021, nu exista fundamentul acordării vreunei despăgubiri în considerarea actului administrativ amintit. O cu totul altă concluzie se impune, însă, în privința criticilor vizând omisiunea analizării tuturor pretențiilor deduse judecății. Înalta Curte reține că, prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat nu doar anularea H.G. nr. 937/2021, ci și a Deciziei Prim Ministrului nr. 478/20.09.2021, prin care s-a constatat încetarea suspendării de drept a raporturilor de serviciu și a Ordinului emis de Secretarul General al Guvernului nr. 1332/29.09.2021, care a stabilit cuantumul drepturilor salariale ce urmează a fi încasate de reclamant ca inspector guvernamental, acte administrative față de care au fost invocate motive de nelegalitate proprii, distincte de cele vizând H.G. nr. 937/2021. Instanța de fond a reținut legalitatea acestor acte subsecvente doar în raport de concluzia legalității actului principal - H.G. nr. 937/2021, fără a mai analiza motivele reclamantului prin care s-a susținut că între data eliberării sale din funcție prin hotărârea de Guvern (09.09.2021), pe de-o parte, și, pe de altă parte, data constatării încetării suspendării raporturilor de serviciu prin decizia Prim Ministrului (20.09.2021) urmată de data stabilirii, prin ordinul SGG, a cuantumului drepturilor salariale aferente funcției de inspector guvernamental (29.09.2021), a trecut o perioadă de timp, nefiind asigurată continuitatea raporturilor de serviciu ale funcționarului public. La acest moment al analizei se impune observația că, deși în recurs reclamantul a susținut că motivul de nelegalitate referitor la Decizia Prim Ministrului nr. 478/20.09.2021 afectează și H.G. nr. 937/2021, în sensul că această hotărâre de Guvern nu cuprinde un articol prin care să se prevadă încetarea suspendării de drept și continuarea raporturilor de serviciu ca inspector guvernamental, totuși această critică de nelegalitate nu a fost invocată prin cererea de chemare în judecată, astfel că nu poate face obiectul controlului instanței de recurs și nici al instanței de fond în rejudecarea cauzei, în calea de atac neputând fi formulate motive de nelegalitate noi, care nu au făcut obiectul învestirii primei instanțe, în raport de dispozițiile art. 494 și art. 478 alin. (3) C. proc. civ. În continuare, Înalta Curte reține că judecătorul are obligația de a se pronunța asupra a tot ceea ce s-a cerut, în limitele învestirii, potrivit art. 22 alin. (6) C. proc. civ., iar potrivit art. 237 alin. (2) pct. 3 din același act normativ judecătorul trebuie să examineze fiecare pretenție și apărare în parte, pe baza cererii de chemare în judecată, a întâmpinării, a răspunsului la întâmpinare și a explicațiilor părților, dacă este cazul. Or, în cauza de față, sentința recurată nu respectă exigențele procedurale stabilite sub sancțiunea nulității, cauza nefiind examinată sub toate aspectele, fiind astfel încălcate norme de procedură care reglementează principii procesuale fundamentale și nefiind asigurate cerințele unui proces echitabil prevăzute de art. 6 paragraful 1 din Convenția [Europeană] pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale și art. 21 alin. (3) din Constituția României. Înalta Curte subliniază că obiectul căii de atac nu îl constituie pretenția concretă a părții, ca în cazul cererilor de învestire a primei instanțe, ci hotărârea judecătorească despre care se pretinde că nu este legală. Altfel spus, judecătorului căii de atac îi revine să verifice raționamentul judecătorului fondului, căruia îi incumbă să soluționeze procesul în primă instanță, iar spre acest rezultat premisele acestui raționament trebuie să fie accesibile din lectura hotărârii, prin prisma expunerii situației de fapt și a probelor concrete care o susțin, cu identificarea lor, respectiv prin prisma analizei în drept corespunzătoare acelei situații factuale stabilite. Înalta Curte constată că, raportat la art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 și în absența oricărei verificări efectuate prin sentința recurată asupra pretenției respective astfel cum era motivată în fapt și în drept prin cererea de chemare în judecată, neregula de ordin procedural expusă anterior nu poate fi înlăturată decât prin casarea hotărârii de fond și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe, în vederea examinării cererii de chemare în judecată sub toate aspectele de nelegalitate invocate cu privire la Decizia Prim-Ministrului nr. 478/20.09.2021 și Ordinul emis de Secretarul General al Guvernului nr. 1332/29.09.2021. Pentru aceste considerente, constatând incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamantul A., va casa în parte hotărârea recurată și va trimite cauza primei instanțe, în vederea rejudecării cererii de anulare a Deciziei Prim-Ministrului nr. 478/20.09.2021 și Ordinului emis de Secretarul General al Guvernului nr. 1332/29.09.2021, menținând celelalte dispoziții ale hotărârii. Cum criticile dezvoltate în recurs de partea recurentă-reclamantă au fost, pe de o parte, invalidate referitor la soluția privind H.G. nr. 937/2021, iar, pe de altă parte, au determinat casarea în parte a sentinței recurate și trimiterea cauzei pentru o nouă judecată în limita casării, nu există temeiul acordării la acest moment procesual a vreunei cheltuieli de judecată în beneficiul recurentului-reclamant corespunzător căii de atac a recursului în raport de dispozițiile art. 494 rap. la art. 451 și următoarele C. proc. civ.