ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 148/2024

Obiectul cererii Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă la data de 15 iulie 2021, sub nr. x/2021, reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, a solicitat obligarea pârâtei Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților la plata sumei de 28.416.537 RON reprezentând diferența dintre valoarea stabilită cu respectarea standardelor internaționale de evaluare a imobilului teren în suprafață de 25.574 mp, situat în Municipiul Timișoara, județul Timiș, și valoarea de 31.384.552 RON reprezentând prețul imobilului stabilit prin raportul de evaluare nr. x/23.09.2009 întocmit de S.C. A. S.R.L. în dosarul de despăgubire nr. x, actualizată cu indicele de inflație de la data încasării și până la data plății efective. Totodată, reclamantul a solicitat obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calculate de la data emiterii titlului de conversie și până la data plății. La data de 10.03.2022, ANRP a formulat cerere de chemare în garanție în contradictoriu cu S.C. A. S.R.L. și B.. În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile C. civ. din 1864 care reglementează răspunderea civilă delictuală a comitentului pentru fapta prepusului.

Hotărârea pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă Prin sentința civilă nr. 1006/21.06.2022, Tribunalul București, secția a V-a civilă a respins cererea de chemare în garanție ca inadmisibilă; a admis excepția prescripției extinctive a dreptului material la acțiune, a respins cererea principală ca prescrisă și a obligat ANRP la plata sumei de 500 RON către chematul în garanție S.C. A. S.R.L. și la plata sumei de 2500 RON către chematul în garanție B., cu titlu de cheltuieli de judecată constând în onorariu avocat, respectiv onorariu avocat redus. Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanțelor și pârâta Autoritatea Naționala pentru Restituirea Proprietăților.

Hotărârea pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă Prin decizia civilă nr. 122A din 01 februarie 2023, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins ambele apeluri formulate de apelantul-reclamant Statul Român prin Ministerul Finanțelor și de apelanta-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților împotriva sentinței civile nr. 1006/21.06.2022, pronunțate de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în dosarul nr. x/2021, ca nefondate.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva acestei hotărâri, reclamantul Ministerul Finanțelor în reprezentarea Statului Român a declarat recurs la data de 16 mai 2023, acesta fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă la data de 25 mai 2023 sub nr. x/2021. Invocând incidența motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel. În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul-reclamant a susținut că instanța de apel, deși a modificat concluziile și considerentele primei instanțe, a menținut ca legală și temeinică sentința civilă nr. 1006 din 21 iunie 2022 și a respins ca nefondat apelul. A mai susținut că prima instanță a respins acțiunea ca fiind prescrisă, reținând că momentul obiectiv al cunoașterii pagubei și a celui care răspunde de ea este data emiterii deciziei de despăgubire. Instanța de apel a reținut că momentul obiectiv de început al termenului de prescripție se raportează, cel mai târziu, la momentul pronunțării sentinței civile nr. 2767/17.10.2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal prin care a fost validat raportul Curții de Conturi, moment de la care reclamantul trebuia să știe că au rămas definitive măsurile dispuse de reevaluare și că aceste reevaluări presupuneau demararea unor proceduri de achiziție publică pentru servicii de evaluare și de verificare a rapoartelor de evaluare în baza cărora au fost stabilite despăgubirile și s-au făcut plățile. În acest context, urmează a se constata contradictorialitatea vădită între considerentele deciziei civile recurate, menținerea ca legală și temeinică a sentinței primei instanțe și soluția de respingere ca nefondat a apelului. În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a învederat că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material cuprinse în art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă și în art. 2528 C. civ. Astfel, a învederat că în aplicarea acestor dispoziții legale, instanța de apel în mod greșit a reținut că momentul obiectiv al începutului curgerii termenului de prescripție se raportează, cel mai târziu, la momentul pronunțării sentinței civile nr. 2767/17.10.2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal prin care a fost validat raportul Curții de Conturi, moment de la care reclamantul trebuia să știe că au rămas definitive măsurile dispuse de reevaluare și că aceste reevaluări presupuneau demararea unor proceduri de achiziție publică pentru servicii de evaluare și de verificare a rapoartelor de evaluare în baza cărora au fost stabilite despăgubirile și s-au făcut plățile. Totodată, recurentul-reclamant a indicat statuările Înaltei Curți de Casație și Justiție dintr-o decizie de speță (decizia nr. 513/07.03.2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă), susținând că, prin prisma interpretării date de Înalta Curte dispozițiilor legale aplicabile în materia prescripției dreptului la acțiune, instanța de apel în mod eronat a apreciat că momentul de la care recurentul-reclamant ar fi avut posibilitatea să cunoască atât paguba (stabilită cu certitudine), cât și pe cei responsabili de producerea acesteia, este acela al rămânerii definitive a sentinței civile nr. 2767/17.10.2014 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. O condiție esențială pentru a putea fi angajată răspunderea civilă delictuală o reprezintă existența unui prejudiciu. Pentru a se putea repara prejudiciul cauzat victimei, acesta trebuie să îndeplinească următoarele condiții: să fie cert, să nu fi fost reparat încă, să fie direct, să fie personal și să rezulte din încălcarea sau atingerea unui interes legitim. S-a mai învederat că atât timp cât instanța de fond a calificat cererea reclamantului în despăgubiri ca fiind una de drept comun, întemeiată pe dispozițiile art. 1000 C. civ., față de prevederile art. 25 alin. (2), art. 35 și art. 37 din Decretul nr. 31/1954, transferul răspunderii pentru producerea prejudiciului nu se poate face în persoana Statului român pentru fapte care aparțin instituțiilor acestuia și nu lui însuși. Referitor la răspunderea statului, în materie sunt aplicabile normele dreptului public, în concepția cărora el are răspundere directă, dar numai pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârșite în procesele penale. Statul nu poate fi ținut responsabil pentru delictele sau cvasidelictele civile comise de agenții săi, deoarece aceștia, cât privește modul de a le îndeplini, nu se află într-un raport de dependență față de autoritatea statului. Pe de altă parte, chiar dacă atât pârâta din prezenta cauză, cât și organul emitent al deciziei de despăgubire și al titlurilor de conversie s-au aflat la momentul derulării procedurii administrative în subordinea Ministerului Economiei și Finanțelor, aceasta nu înseamnă că existau pârghiile legale necesare identificării și cuantificării prejudiciului ce se tinde a fi recuperat prin prezenta acțiune, având în vedere că este vorba de persoane juridice de sine stătătoare, cu atribuții diferite. În al doilea rând, nici la data întocmirii raportului inițial de evaluare și nici ulterior nu a existat vreun indiciu care să vizeze nelegala întocmire a rapoartelor de evaluare, astfel încât să justifice exercitarea unui eventual control ce ar fi avut temei în relația de subordonare dintre minister și pârâtă. Mai mult, chiar dacă ministerul ar fi auditat activitatea autorității pârâte, control similar cu cel efectuat de Curtea de Conturi și finalizat prin Decizia nr. 10/10.10.2013, acesta nu ar fi dus la stabilirea cu certitudine a pagubei, deoarece întinderea prejudiciului nu putea fi cuantificată decât prin parcurgerea următoarelor operațiuni: verificarea, prin intermediul unui expert evaluator autorizat ANEVAR a tuturor rapoartelor de evaluare care au stat la baza deciziilor emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor și, ca urmare a acestei activități, identificarea rapoartelor de evaluare întocmite cu nerespectarea standardelor internaționale de evaluare; reevaluarea, de către un expert evaluator autorizat ANEVAR, a rapoartelor de evaluare identificate în etapa descrisă la punctul anterior, în vederea stabilirii prejudiciului produs. Deci, recurentul-reclamant din prezenta cauză era în imposibilitate de a cunoaște "paguba" la momentul indicat de instanța de control judiciar în apel. Din analiza circumstanțelor cauzei se disting următoarele raporturi de prepușenie: raportul de prepușenie născut între Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și experții evaluatori în temeiul contractelor de prestări servicii de expertiză; raportul de prepușenie născut în temeiul raporturilor de muncă între Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și consilierii care au avizat rapoartele de expertiză pentru a intra în ședință, aceștia din urmă având studii de specialitate în evaluarea bunurilor imobiliare. În consecință, prin prisma considerentelor dezvoltate inclusiv în recurs, rezultă că instanța de apel în mod eronat a apreciat că reclamantul ar fi avut posibilitatea de a cunoaște prejudiciul, mai devreme de data înregistrării în evidențele Ministerului Finanțelor a adresei nr. x/18.02.2020 emise de autoritatea pârâtă prin care reclamantul a fost încunoștințat despre diferențele dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii și valoarea de piață a acestor imobile a căror reevaluare s-a realizat cu respectarea criteriilor de rigoare impuse de standardele internaționale de evaluare. În drept au fost invocate toate actele normative menționate în cuprinsul recursului.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea formulată, intimata-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a înțeles să invoce excepția inadmisibilității formulării recursului. În susținerea acestei excepții, intimata-pârâtă a învederat că partea adversă a înțeles să se folosească de un argument deja statuat în mod definitiv într-o speță similară, prin decizia civilă nr. 501/15.03.2022 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2021, în care instanța a menținut hotărârea instanței de fond prin care s-a respins cererea de chemare în judecată ca prescrisă prin admiterea excepției dreptului material la acțiune. Pentru motivele arătate, intimata-pârâtă a solicitat respingerea recursului ca inadmisibil. În drept a invocat dispozițiile art. 205-208, art. 483 și urm. C. proc. civ. și actele normative menționate în cuprinsul întâmpinării. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse: Prin cererea de recurs dedusă judecății, recurentul-reclamant critică decizia recurată pe motiv că există o contradictorialitate vădită între considerentele acesteia, menținerea ca legală și temeinică a hotărârii primei instanțe și soluția de respingere a apelului ca nefondat, precum și că această decizie a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material cuprinse în dispozițiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă și art. 2528 C. civ. Aceste critici de nelegalitate sunt subsumate motivelor de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., însă nu pot fi primite pentru motivele ce vor fi înfățișate. 1. În ceea ce privește motivul de recurs circumscris dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele: Recurentul-reclamant a criticat hotărârea instanței de apel pe motiv că există o contradictorialitate vădită între considerentele deciziei recurate, menținerea ca legală și temeinică a hotărârii primei instanțe și soluția de respingere a apelului ca nefondat, susținând că, deși a modificat concluziile și considerentele primei instanțe, instanța de apel a menținut ca legală și temeinică hotărârea acesteia prin respingerea apelului ca nefondat. Astfel, instanța de fond a respins acțiunea ca fiind prescrisă, reținând că momentul obiectiv al cunoașterii pagubei și a celui care răspunde de ea este data emiterii deciziei de despăgubire, iar instanța de apel a reținut că momentul obiectiv de început al termenului de prescripție se raportează, cel mai târziu, la momentul pronunțării sentinței civile nr. 2767/17.10.2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal prin care a fost validat raportul Curții de Conturi, moment de la care reclamantul trebuia să știe că au rămas definitive măsurile dispuse de reevaluare și că aceste reevaluări presupuneau demararea unor proceduri de achiziție publică pentru servicii de evaluare și de verificare a rapoartelor de evaluare în baza cărora au fost stabilite despăgubirile și s-au făcut plățile. Înalta Curte observă că aserțiunile recurentului-reclamant, subsumate motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., sunt nefondate, astfel că nu le poate primi. Dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. prevăd că hotărârea poate fi casată atunci când nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei. Acest motiv de casare sancționează neîndeplinirea obligației legale și convenționale de motivare a hotărârii judecătorești. Motivarea constituie pentru părți o garanție puternică împotriva arbitrariului judecătorilor, iar pentru instanțele superioare un element necesar în exercitarea controlului declanșat prin căile de atac. Acest caz de casare conține diferite ipoteze care constituie temei pentru casarea unei hotărâri judecătorești atunci când lipsește motivarea soluției sau instanța de control judiciar a preluat tale quale argumentele hotărârii atacate, fără să răspundă criticilor, când utilizează argumente fără legătură cu situația dedusă judecății, precum și atunci când există contradicție între considerente și dispozitiv sau există contradicție între considerente, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acțiunii, iar din altele faptul că acțiunea este întemeiată. Potrivit efectului său devolutiv consacrat expres în dispozițiile art. 476 C. proc. civ., apelul translatează litigiul în toate aspectele cauzei, de fapt și de drept, instanța de apel procedând la rejudecarea fondului în limitele stabilite de apelant. În speța pendinte, se observă că instanța de apel, ținând seama de limitele efectului devolutiv al apelului, a schimbat considerentele reținute de prima instanță, în ceea ce privește momentul obiectiv de la care începe să curgă termenul de prescripție al dreptului material la acțiune și a expus motivarea proprie care justifică soluția pronunțată de prima instanță, respectiv aceea de respingere a acțiunii ca fiind prescrisă. Astfel, spre deosebire de prima instanță care a apreciat că momentul obiectiv al cunoașterii pagubei și a celui care răspunde de ea este data emiterii deciziei de despăgubire, instanța de apel a reținut că momentul obiectiv de început al termenului de prescripție se raportează, cel mai târziu, la momentul pronunțării sentinței civile nr. 2767/17.10.2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal prin care a fost validat raportul Curții de Conturi. De asemenea, instanța de recurs mai observă faptul că, deși diferite de considerentele primei instanțe, în cuprinsul deciziei recurate instanța de apel și-a expus considerentele pentru care a apreciat că termenul de prescripție a dreptului material la acțiune începe să curgă cel mai târziu de la momentul pronunțării sentinței civile nr. 2767/17.10.2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal prin care a fost validat raportul Curții de Conturi. Or, aprecierea instanței de apel cu privire la momentul obiectiv al începutului curgerii termenului de prescripție nu era de natură a determina o soluție diferită de cea pe care a pronunțat-o, respectiv de respingere a apelului și de menținere a soluției date excepției prescripției extinctive de către prima instanță, termenul de prescripție fiind considerat împlinit și în raport de aceste momente. Prin urmare, pretinsa contradicție invocată de către recurentul-reclamant în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu este cea vizată de acest text de lege, întrucât considerentele deciziei recurate, care cuprind motivele de fapt și de drept, conduc la soluția la care s-a oprit instanța de apel, au legătură directă cu aceasta, astfel că nu se poate susține că este vorba de contradictorialitate între considerente și dispozitiv, atâta vreme cât acestea sprijină soluția pronunțată. Astfel, în acest context nu suntem în prezența unei contradicții între considerente și soluția de respingere a apelului ca nefondat, aprecierea instanței de apel cu privire la momentul începutului curgerii prescripției nefiind în măsură să atragă casarea deciziei atacate. Ca atare, criticile recurentului-reclamant subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. urmează a fi apreciate ca fiind nefondate, dezlegarea tranșată prin hotărârea atacată fiind legală sub aspectul prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. 2. În ceea ce privește motivul de recurs circumscris dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele: Recurentul-reclamant critică decizia recurată și pe motiv că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit normele de drept material cuprinse în art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 și art. 2528 C. civ. Însă și acest motiv de nelegalitate, subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., are caracter nefondat și, ca atare, nu poate fi primit pentru argumentele ce urmează a fi înfățișate. Astfel, Înalta Curte reține că prin acțiunea cu care a învestit instanța, reclamantul a solicitat angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtei Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților motivat de faptul că aceasta a săvârșit fapta ilicită constând atât în întocmirea raportului de expertiză de către experți autorizați în calitate de prepuși ai pârâtei, cât și în omologarea de către aceasta a raportului de evaluare nr. x/23.09.2009 întocmit de S.C. A. S.R.L. în dosarul de despăgubire nr. x, ceea ce a condus la prejudicierea bugetului de stat prin plata contravalorii unor despăgubiri mult peste valoarea reală de piață a proprietăților imobiliare evaluate, respectiv 28.416.537 RON. De asemenea, se reține că în baza raportului de evaluare nr. x/23.09.2009 a fost emisă de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor decizia de despăgubire nr. 7630/2010 în favoarea B., în cuantum de 31.345.732,79 RON. În acest context, au fost emise titlurile de conversie nr. 653/31.05.2010 în cuantum de 31.345.732,79 RON reprezentând un număr de 31.345.733 acțiuni. Prima instanță a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins cererea de chemare în judecată ca fiind prescrisă, reținând în considerentele sentinței, în esență, că momentul obiectiv al cunoașterii pagubei și a celui care răspunde de ea este data emiterii deciziei de despăgubire. Soluționând apelul declarat de reclamant împotriva sentinței primei instanțe, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă l-a respins ca nefondat, reținând că momentul obiectiv de început al termenului de prescripție se raportează, cel mai târziu, la momentul pronunțării sentinței civile nr. 2767/17.10.2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal prin care a fost validat raportul Curții de Conturi, moment de la care reclamantul trebuia să știe că au rămas definitive măsurile dispuse de reevaluare și că aceste reevaluări presupuneau demararea unor proceduri de achiziție publică pentru servicii de evaluare și de verificare a rapoartelor de evaluare în baza cărora au fost stabilite despăgubirile și s-au făcut plățile. Sub un prim aspect, Înalta Curte reține că regula generală privind începutul prescripției extinctive având ca obiect dreptul material la acțiune este instituită de prevederile art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 și este aceea că prescripția începe să curgă de la data nașterii dreptului material la acțiune. Data nașterii dreptului material la acțiune este data la care dreptul subiectiv (ori interesul legitim) este încălcat, negat ori contestat ori data la care dreptul la acțiune, chiar în lipsa unei contestări sau încălcări, trebuie exercitat. Or, în speța pendinte, dreptul subiectiv dedus judecății este un drept de creanță ce corespunde unei pretinse pagube provenite dintr-un raport supraevaluat și în baza căruia s-ar fi plătit despăgubiri mai mari decât cele datorate. În cazul acțiunii în răspundere pentru paguba cauzată prin fapta ilicită, cum este cazul de față, prescripția începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba și pe cel care răspunde de ea. Această regulă specială este instituită în art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, care prevede că prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea. Această regulă specială de determinare a începutului prescripției extinctive se distinge prin stabilirea a două momente alternative de la care prescripția poate începe să curgă: fie de la momentul subiectiv al cunoașterii pagubei și pe cel care răspunde de ea (nu cel care a cauzat-o), fie de la momentul obiectiv, judecătorește determinat, al datei la care trebuia, după împrejurări, să se cunoască aceste elemente. Prescripția dreptului la acțiunea în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită nu începe deci să curgă de la data când s-a produs paguba, deși în mod obiectiv dreptul la acțiune trebuie considerat că a luat naștere de la acea dată, ca și dreptul subiectiv la reparațiune. Pentru a ocroti drepturile victimei, legiuitorul a detașat momentul începerii curgerii prescripției de momentul nașterii dreptului subiectiv la repararea prejudiciului cauzat printr-o faptă ilicită și, implicit, al nașterii dreptului la acțiune, luând în considerare momentul subiectiv al cunoașterii pagubei și a celui răspunzător de repararea ei, stabilind că prescripția începe să curgă numai de la data când victima a cunoscut atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea. Prin instituirea și a unui moment obiectiv (data când păgubitul trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea) de la care începe să curgă prescripția, se asigură armonizarea necesității ocrotirii efective a victimei faptei ilicite cu necesitatea asigurării finalității practice a prescripției extinctive. Stabilirea acestui moment se întemeiază și pe ideea culpei prezumate a victimei de a nu fi depus toate diligențele necesare pentru descoperirea pagubei și a celui chemat să răspundă de ea. Grefat pe toate aceste considerente cu caracter teoretic, Înalta Curte observă în speță că, prevalându-se de momentul subiectiv, respectiv data la care intimata-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a comunicat Ministerului Finanțelor adresa nr. x/18.02.2020, prin care i-a adus la cunoștință diferențele dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii și valoarea de piață a acestor imobile, recurentul-reclamant a susținut că nu a putut acționa mai devreme de data înregistrării acestei adrese în evidențele Ministerului Finanțelor, întrucât nu a avut posibilitatea de a cunoaște cuantumul prejudiciului. Or, această susținere a recurentului-reclamant nu poate fi primită, întrucât, așa cum s-a reținut anterior, dispozițiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 condiționează exercițiul dreptului la acțiune doar de cunoașterea existenței pagubei și a celui care răspunde de ea, iar nu de cunoașterea întinderii acesteia, care reprezintă un aspect ce ține de probațiune, iar nu un aspect care să influențeze sau să determine începutul cursului prescripției. Înalta Curte constată de altfel, că recursul reprezintă potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ. și art. 488 C. proc. civ., o cale de atac exclusiv de legalitate, care se grefează pe situația de fapt a cauzei, astfel cum a fost stabilită ea în mod definitiv de instanțele devolutive ale fondului. Or, momentul obiectiv de la care o persoană - fizică sau juridică - putea și trebuia să cunoască atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea, reprezintă un element care se stabilește pe bază de probe administrate, fiind un element al situației de fapt a unei cauze. Atât timp cât instanța de apel a stabilit în urma evaluării materialului probator administrat în cauză, că acest moment obiectiv este data emiterii sentinței judecătorești de confirmare a actului de control al Curții de Conturi, rezultă că instanța de recurs este ținută de situația de fapt reținută definitiv de instanța de apel, instanța de recurs neavând îndrituirea de a mai reevalua probele administrate cauzei pentru a stabili un alt moment de la care recurentul reclamant ar fi putut și trebuit să își dea seama de prejudiciu și de persoana responsabilă de producerea sa. Date fiind limitele exclusiv de legalitate ale controlului instanței de recurs, potrivit art. 488 C. proc. civ. și art. 483 alin. (3) C. proc. civ., raportat la această situație de fapt reținută, Înalta Curte conchide în sensul că prevederile legale invocate de recurent au fost corect aplicate în cauză. De asemenea, instanța de recurs nu poate primi nici aserțiunile recurentului-reclamant în sensul că nu se poate face în persoana Statului Român transferul răspunderii pentru producerea prejudiciului pentru fapte care aparțin instituțiilor acestuia, iar nu lui însuși, atât timp cât instanța de fond a calificat cererea reclamanților în despăgubiri ca fiind una de drept comun, întemeiată pe dispozițiile art. 1000 C. civ., față de prevederile art. 25 alin. (2), art. 35 și art. 37 din Decretul nr. 31/1954. În acest sens, se constată că faptele la care face referire recurentul-reclamant sunt săvârșite de instituțiile statului în exercitarea atribuțiilor delegate chiar de către Stat, întrucât acesta își exercită drepturile și obligațiile prin instituții și autorități publice, de consecințele acestor fapte răspunzând însuși Statul. De asemenea, instanța de recurs mai reține și faptul că în procedura administrativă de restituire a proprietăților preluate în mod abuziv de către regimul comunist, Statul este reprezentat de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, adică își exercită drepturile și obligațiile cu privire la procedura de restituire prin această autoritate publică. Deci, Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților are obligația de a acționa în reprezentarea Statului pentru îndeplinirea atribuțiilor pe care acesta i le-a conferit, iar Statul are obligația să controleze modul în care sunt aduse la îndeplinire aceste atribuții. Prin urmare, instanța de recurs apreciază că susținerile recurentului-reclamant cu privire la inexistența răspunderii statului sunt eronate. Referitor la aserțiunea din punct de vedere al legalității, că nu existau pârghiile legale necesare identificării și cuantificării prejudiciului ce se tinde a fi recuperat, precum și că nu a existat niciun indiciu, nici la data întocmirii raportului inițial de evaluare și nici ulterior, care să vizeze nelegala întocmire a rapoartelor de evaluare, astfel încât să justifice exercitarea unui eventual control ce ar fi avut temei în relația de subordonare dintre minister și ANRP, Înalta Curte constată că nu poate fi primită. Astfel, Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor, emitenta titlului de despăgubire, era constituită în subordinea Cancelariei Primului Ministru (Titlul VII, Cap. III, art. 13 alin. (1) din Legea nr. 247/2005, forma în vigoare la momentul emiterii deciziei de despăgubire), iar din componența sa făceau parte, printre alții, președintele Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților și doi reprezentanți ai Ministerului Economiei și Finanțelor (Titlul VII, Cap. III, art. 13 alin. (2) lit. a) și lit. e) din Legea nr. 247/2005, forma în vigoare la momentul emiterii titlului de despăgubire). Totodată, potrivit dispozițiilor art. 3 lit. a) din același act normativ, titlurile de despăgubire sunt certificate emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în numele și pe seama statului român, care încorporează drepturile de creanță ale deținătorilor asupra statului român, corespunzător despăgubirilor acordate și care urmează a fi valorificate prin conversia lor în acțiuni emise de Fondul Proprietatea care, potrivit art. 7 din același act normativ, funcționa sub forma unei societăți de investiții de tip închis, deținute inițial în întregime de statul român, în calitate de acționar unic, până la transmiterea acțiunilor din proprietatea statului către persoane fizice sau juridice. Referitor la Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, se reține că aceasta este tot o instituție a statului, înființată prin H.G. nr. 361/2005 ca organ de specialitate cu atribuții în legătură cu aplicarea legilor reparatorii și trecută, în baza art. 6 din O.U.G. nr. 25/2007, în subordinea Ministerului Economiei și Finanțelor (finanțată de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Economiei și Finanțelor), situație confirmată prin H.G. nr. 34/2009 (art. 13 alin. (4) și menținută ca atare până la adoptarea H.G. nr. 572/30.07.2013, când a trecut în subordinea Guvernului și în coordonarea primului-ministru. În consecință, având în vedere aspectele mai sus reliefate, instanța de recurs constată că din punct de vedere al prevederilor legale incidente, față de atribuțiile ce reveneau deopotrivă recurentului-reclamant și intimatei-pârâte în procesul de evaluare și acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv de către stat, față de relația de subordonare a instituției pârâte față de reclamant, existentă la data săvârșirii faptei ilicite imputate, rezultă că statuarea curții de apel în sensul că recurentul-reclamant avea toate elementele necesare pentru a cunoaște atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, încă din momentul emiterii sentinței de confirmare a actului de control al Curții de Conturi, nu este una contrară dispozițiilor juridice relevante. Astfel, contrar criticilor recurentului-reclamant, se constată că în raport de normele juridice enunțate, în mod judicios a reținut instanța de apel că acesta beneficia de pârghiile legale pentru a acționa în vederea evitării sancțiunii prescripției, având, prin intermediul structurii sale executive, posibilitatea să acționeze pentru identificarea pagubei; în acest sens putea declanșa mecanisme care să îi permită depistarea existenței unor eventuale pagube. Nu poate fi primită nici susținerea recurentului-reclamant potrivit căreia chiar dacă ministerul ar fi auditat activitatea autorității pârâte, control similar cu cel efectuat de Curtea de Conturi și finalizat prin decizia nr. 10/10.10.2013, acesta nu ar fi dus la stabilirea cu certitudine a pagubei, deoarece întinderea prejudiciului nu ar fi putut fi cuantificată decât prin verificarea și reevaluarea de către un expert evaluator autorizat ANEVAR a raportului de evaluare care a stat la baza emiterii deciziei de despăgubire. Referitor la această susținere, instanța de recurs reține că instanța supremă a dezlegat cu valoare de principiu în Decizia nr. 19/2019 pronunțată în interesul legii, că sub aspectul curgerii prescripției extinctive, nu are relevanță constatarea făcută și adusă la cunoștință de organul de control al Curții de Conturi sau de alt organ de control, deoarece acest control constată doar abaterile sau nereguralitățile cu privire la aplicarea legii, ce au generat paguba, în baza datelor puse la dispoziție de către instituția supusă controlului. S-a apreciat că paguba constatată, preexistentă raportului Curții de Conturi sau al unui alt organ cu atribuții de control, trebuia să fie cunoscută independent de constatările organului de control, cu atât mai mult cu cât raportul a fost efectuat în baza actelor aflate în posesia entității controlate. Prin urmare, s-a considerat că paguba este rezultatul exclusiv al propriei culpe, cu privire la modalitatea de gestionare a resurselor financiare ale entității controlate care, potrivit legii, trebuia să declanșeze mecanisme interne în ceea ce privește controlul de gestiune financiară, precum controlul de legalitate, controlul financiar preventiv, controlul financiar intern sau auditul. S-a mai statuat prin decizia sus-menționată și faptul că izvorul obligației debitorului nu îl reprezintă actul de control al Curții de Conturi sau al unui alt organ cu atribuții de control, ci actul sau faptul juridic ce a generat paguba invocată. Or, aceste statuări relative instituției juridice a prescripției extinctive au caracter general, necircumstanțiat de subdomeniul pe care respectiva problemă de drept tranșată prin decizia în interesul legii s-a grefat. Așadar, în mod corect s-a apreciat de curtea de apel că statuările instanței supreme mai sus evocate sunt incidente mutatis mutandis în cauza pendinte. Este lipsit de relevanță juridică și aspectul că recurentul-reclamant nu a fost parte în dosarul în care a fost pronunțată sentința nr. 2767/17.10.2014 de către Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, prin care a fost respinsă contestația pârâtei Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților împotriva deciziei nr. 10/10.10.2013 a Curții de Conturi. Acest aspect nu este de natură să lipsească de temei legal soluția pronunțată în apel, întrucât, chiar dacă recurentul-reclamant nu a figurat ca parte în respectiva cauză, în considerarea calității sale speciale, acesta dispunea de pârghiile legale de control al activității instituțiilor din subordine, intimata-pârâtă aflându-se în sfera puterii executive. Or, a invoca lipsa supravegherii și controlului activității instituțiilor publice care își îndeplinesc atribuțiile ce le-au fost delegate în cadrul puterii executive, s-ar traduce în invocarea propriei culpe de către recurentul-reclamant. În aceste coordonate, instanța de recurs constată că, în realitate, recurentul-reclamant se prevalează de faptul că a fost în imposibilitate să cunoască existența și întinderea pagubei la momentul indicat de instanță și identifică un singur moment de început al curgerii prescripției, respectiv momentul subiectiv, reprezentat de data la care Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietății i-a adus la cunoștință că ar avea un drept de creanță - prin adresa nr. x/18.02.2020, înregistrată în evidențele Ministerului de Finanțe - decurgând din diferențele de valoare constatate în privința rapoartelor de evaluare întocmite. Or, prin indicarea acestui moment, se tinde a se deplasa data de început a curgerii prescripției tocmai pentru a situa demersul înăuntrul termenului de prescripție. Înalta Curte apreciază că recurentul-reclamant ignoră faptul că prin stabilirea momentului obiectiv de la care începe să curgă prescripția s-a urmărit îndemnarea titularului dreptului la acțiune, căruia i s-a cauzat un prejudiciu, să stăruie în aflarea elementelor care să-i permită să intenteze acțiunea în răspundere civilă și valorificarea dreptului său. În caz contrar, i se opune culpa prezumată a victimei de a nu fi depus toate diligențele necesare pentru descoperirea pagubei și a celui chemat să răspundă pentru ea. Or, în cazul de față, paguba invocată constă în diminuarea patrimoniului reclamantului cu despăgubirile acordate prin titlul de despăgubire emis ca urmare a raportului de evaluare întocmit, fiind emis ulterior titlul de conversie. Totodată, se observă din punct de vedere al legalității, că instanța de apel a reținut în cadrul situației de fapt de care instanța de recurs este ținută, date fiind limitele exclusiv de legalitate ale controlului jurisdicțional prezent, că încă de la momentul pronunțării sentinței civile nr. 2767/17.10.2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal prin care a fost validat raportul Curții de Conturi, reclamantul avea obligația ca, în cadrul termenului de prescripție extinctivă, să declanșeze mecanisme care să îi permită depistarea existenței unor eventuale pagube. În concluzie, aprecierea curții de apel în sensul că recurentul-reclamant trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, cel mai târziu, la momentul pronunțării sentinței civile nr. 2767/17.10.2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal prin care a fost validat raportul Curții de Conturi, moment de la care reclamantul trebuia să știe că au rămas definitive măsurile dispuse de reevaluare și că aceste reevaluări presupuneau demararea unor proceduri de achiziție publică pentru servicii de evaluare și de verificare a rapoartelor de evaluare în baza cărora au fost stabilite despăgubirile și s-au făcut plățile, nu încalcă dispozițiile juridice aplicabile. Reținând totodată, că deciziile de speță nu reprezintă izvor de drept în sistemul juridic român, instanța de recurs, din perspectiva tuturor acestor elemente enunțate care se contrapun argumentelor invocate de recurent în cererea de recurs, apreciază că în cauză nu sunt incidente motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ. invocate de către recurentul-reclamant, astfel că, pentru ansamblul acestor considerente, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul promovat, reținând că instanța de apel a pronunțat o hotărâre judecătorească legală, motivele de recurs invocate nefiind fondate.