ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1200/2024

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă la data de 08.09.2021, Ministerul Finanțelor în nume propriu și în reprezentarea Statului Român, în contradictoriu pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, a solicitat instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 1.474.827 RON reprezentând diferența dintre valoarea stabilită cu respectarea standardelor internaționale de evaluare a imobilului în suprafață de 2,36 ha, situat în localitatea Alba Iulia, jud. Alba, și valoarea de 1.932.200 RON reprezentând prețul imobilului stabilit prin raportul de evaluare nr. x/18.12.2009, actualizată cu indicele de inflație de la data achitării titlurilor de plată în ceea ce privește suma de 425.000 RON, iar în ceea ce privește diferența de 1.049.827 RON de la data emiterii titlurilor de conversie și până la data plății efective. Totodată, a solicitat obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calculate de la data achitării titlurilor de plată în ceea ce privește suma de 425.000 RON și până la data plății efective, iar în ceea ce privește diferența de 1.049.827 RON de la data emiterii titlului de conversie și până la data plății.

Sentința pronunțată de Tribunalul București Prin sentința nr. 462/05.04.2022, Tribunalul București, secția a III-a civilă a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de către pârâtă; a respins, ca prescrisă, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională Pentru Restituirea Proprietăților; a respins cererea de chemare în garanție formulată de către pârâta ANRP, ca inadmisibilă, față de chemata în garanție A. - decedată, prin moștenitor B. și ca rămasă fără obiect, cu privire la chemata în garanție C. S.R.L.; a luat act că pârâta ANRP nu a solicitat cheltuieli de judecată în speță și că intervenienta C. S.R.L. și-a rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată; a obligat pârâta ANRP la plata către numitul B., în calitate de moștenitor al defunctei chemate în garanție A., a sumei de 1000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat redus.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel București Prin decizia nr. 1495 A din 22 noiembrie 2023, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanții-reclamanți Ministerul Finanțelor, în nume propriu și în reprezentarea Statului Român împotriva sentinței civile nr. 462/05.04.2022, pronunțate de Tribunalul București, secția a III-a civilă în dosarul nr. x/2021, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților.

Calea de atac a recursului exercitată în cauză Împotriva deciziei nr. 1495 A din 22 noiembrie 2023 au declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamanții Ministerul Finanțelor și Ministerul Finanțelor în reprezentarea Statului Român. Subsumat motivului de casare invocat -art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.-, recurenții susțin că decizia recurată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a prevederilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă. Invocând Decizia nr. 513/07.03.2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, recurenții învederează că instanța de apel a reținut eronat că momentul de la care aceștia ar fi avut posibilitatea să cunoască atât paguba (stabilită cu certitudine) cât și pe cei responsabili de producerea acesteia, este momentul emiterii deciziei de despăgubire nr. 13794/FF/26.08.2010. Arată recurenții că o condiție esențială pentru a putea fi angajată răspunderea civilă delictuală, o reprezintă existența unui prejudiciu. Pentru a se putea repara prejudiciul cauzat victimei, acesta trebuie să îndeplinească următoarele condiții: să fie cert, să nu fi fost reparat încă, să fie direct, să fie personal și să rezulte din încălcarea sau atingerea unui interes legitim. Cât timp instanța de fond a calificat cererea reclamanților în despăgubiri ca fiind una de drept comun, întemeiată pe dispozițiile art. 1000 C. civ., față de prevederile art. 25 alin. (2), art. 35 și art. 37 din Decretul nr. 31/1954, transferul răspunderii pentru producerea prejudiciului nu se poate face în persoana Statului Român și/sau Ministerului Finanțelor pentru fapte care aparțin instituțiilor acestuia, și nu lui însuși. Referitor la răspunderea statului, în materie sunt aplicabile normele dreptului public, în concepția cărora el are răspundere directă, dar numai pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârșite în procesele penale. Statul nu poate fi ținut responsabil pentru delictele sau cvasidelictele civile comise de agenții săi, deoarece aceștia, cât privește modul de a le îndeplini, nu se află într-un raport de dependență față de autoritatea statului. Pe de altă parte, chiar dacă atât pârâta din prezenta cauză cât și organul emitent al deciziei de despăgubire și a titlurilor de conversie, s-au aflat, la momentul derulării procedurii administrative în subordinea Ministerului Economiei și Finanțelor, aceasta nu înseamnă că existau pârghiile legale necesare identificării și cuantificării prejudiciului ce se tinde a fi recuperat prin prezenta acțiune, având în vedere, pe de o parte, că ne aflăm în prezența unor persoane juridice de sine stătătoare, cu atribuții diferite. Nici la data întocmirii raportului inițial de evaluare și nici ulterior nu a existat niciun indiciu care să vizeze nelegala întocmire a rapoartelor de evaluare, astfel încât să justifice exercitare unui eventual control ce ar fi avut temei în relația de subordonare dintre minister și pârâtă. Mai mult, chiar dacă ministerul ar fi auditat activitatea autorității pârâte, control similar cu cel efectuat de Curtea de Conturi și finalizat prin Decizia nr. 10/10.10.2013, acesta nu ar fi dus la stabilirea, cu certitudine, a pagubei, deoarece, întinderea prejudiciului nu putea fi cuantificată decât prin parcurgerea următoarelor operațiuni: (i) verificarea, prin intermediul unui expert evaluator autorizat ANEVAR a tuturor rapoartelor de evaluare care au stat la baza deciziilor emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor și, ca urmare a acestei activități, identificarea rapoartelor de evaluare întocmite cu nerespectarea Standardelor Internaționale de Evaluare; și (ii) reevaluarea, de către un expert evalutor autorizat ANEVAR, a rapoartelor de evaluare identificate în etapa descrisă la punctul anterior, în vederea stabilirii prejudiciului produs. Din analiza circumstanțelor cauzei se disting următoarele raporturi de prepușenie: (i) raportul de prepușenie născut între ANRP și experții evaluatori în temeiul contractelor de prestări servicii de expertiză și (ii) raportul de prepușenie născut în temeiul raporturilor de muncă între ANRP și consilierii care au avizat rapoartele de expertiză pentru a intra în ședință, aceștia din urmă având studii de specialitate în evaluarea bunurilor imobiliare. Învederează recurenții că selectarea și contractarea experților evaluatori autorizați și acreditați ANEVAR s-au efectuat de către ANRP și nu de către Comisia Centrală Pentru Stabilirea Despăgubirilor, iar cei doi reprezentanții ai Ministerului Economiei și Finanțelor în Comisia Centrală Pentru Stabilirea Despăgubirilor nu puteau avea alte atribuții principale, decât cele prevăzute de art. 13 alin. (1) din Legea nr. 247/2005. Prin normele de reglementare nu s-a stabilit, ca o condiție esențială, ca membrii Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor să fie și experți evaluatori autorizați și acreditați ANEVAR și, în această calitate, să supervizeze rapoartele de expertiză întocmite pentru acordarea despăgubirilor. În componența Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor s-au regăsit reprezentanți ai ANRP, ai Secretariatului General al Guvernului, ai Ministerului Economiei și Finanțelor și ai Ministerului Justiției, iar aceștia nu puteau avea alte atribuții și competențe în cadrul Comisiei decât cele prevăzute de lege. Recurenții arată că este absurd a se pretinde că aceștia aveau obligația de a face o evaluare critică pe fond a unor rapoarte de expertiză întocmite de experți evaluatori autorizați și acreditați ANEVAR, în condițiile în care aceștia nu aveau această specializare iar legiuitorul nu a prevăzut-o ca pe o condiție esențială pentru desemnarea acestora în componența Comisiei. Prin urmare, întrucât prin lege membrii Comisiei nu sunt obligați să aibă și specializarea de evaluatori autorizați și acreditați ANEVAR, nu pot fi culpabilizați pentru că experții evaluatori acreditați nu au respectat în cadrul activității de evaluare standardele specifice acestei profesii iar membrii Comisiei nu au identificat existența unui prejudiciul la momentul omologării raportului de expertiză. Pe cale de consecință, nu exista posibilitatea obiectivă ca Ministerul Economiei și Finanțelor, prin cei doi reprezentanți, să cunoască paguba sau să fi putut identifica existența acesteia de la data emiterii deciziei de despăgubire, așa cum în mod eronat a reținut instanța de apel. Așadar, până la momentul comunicării adresei nr. x/18.01.2021, recurenții nu au putut cunoaște nici existența, nici întinderea prejudiciului.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea înregistrată la dosar la 20 martie 2024, formulată în termen legal, intimata-pârâtă a solicitat respingerea recursului, ca nefondat și a arătat că înțelege să invoce excepția inadmisibilității căii de atac, raportat la faptul că reclamantul se prevalează de un argument deja statuat definitiv într-o speță similară, prin decizia nr. 501/15.03.2023 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosar nr. x/2021. Arată că în respectiva cauză instanța de recurs a menținut hotărârea instanței de fond prin care s-a respins, ca prescrisă, cererea de chemare în judecată, sens în care învederează că au fost soluționate mai multe spețe similare. Intimata invocă și dispozițiile art. 431 alin. (2) C. proc. civ. ce reglementează prezumția legală a lucrului judecat. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Analizând criticile deduse judecății, Înalta Curte urmează să constate că acestea sunt încadrabile în motivul de nelegalitate invocat și, astfel, că excepția nulității (impropriu indicată de intimată ca fiind a inadmisibilității) nu poate fi primită. Critica de nelegalitate dedusă judecății prin intermediul căii extraordinare de atac este aceea că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit normele de drept material privind prescripția extinctivă, argumentele recurenților fiind subsumate motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Prin recursul formulat, recurenții arată că s-au aflat în imposibilitate de a cunoaște paguba la momentul obiectiv reținut de către instanța de apel, formulând în acest sens considerații ce țin de inexistența unor pârghii prin care ar fi putut reclamanții să cunoască paguba anterior primirii adresei nr. x/18.01.2021 din partea pârâtei. Criticile sunt nefondate. Dreptul subiectiv dedus judecății este un drept de creanță născut din pretinsa săvârșire a unei fapte ilicite de către pârâta ANRP, constând în aceea că la nivelul anului 2009, în procesul de acordare a despăgubirilor pe temeiul Legii nr. 10/2001, a întocmit, prin evaluatori autorizați, un raport de evaluare cu nerespectarea standardelor internaționale (supraevaluat), raport care a fost apoi avizat de către consilierii pârâtei. În baza acestui raport a fost emisă, de către ANRP, Decizia de despăgubiri nr. 13794/26.08.2010 (conținând titluri de despăgubiri) în temeiul căreia au fost apoi eliberate titluri de conversie în acțiuni, conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005 și opțiunii exprimate de către beneficiari. Astfel, având în vedere dreptul de creanță pretins (corespunzător unei pagube provenite dintr-un raport supraevaluat, întocmit la nivelul anului 2009 și pe baza căruia s-ar fi plătit despăgubiri mai mari decât cele datorate), în cauză sunt incidente dispozițiile art. 6 alin. (4) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ. ("prescripțiile, decăderile și uzucapiunile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispozițiilor legale care le-au instituit"), coroborate cu cele ale art. 8 din Decretul nr. 167/1958, referitoare la prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită. În aplicarea prevederilor legale menționate, momentul de la care trebuie considerat că începe cursul prescripției este cel al emiterii deciziei de despăgubire nr. 13794/26.08.2010. Potrivit dispozițiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 "prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea". Textul legal stabilește două momente, alternative, care pot marca începutul prescripției - unul subiectiv (al cunoașterii efective a pagubei și a celui care răspunde de ea) și unul obiectiv, legat de data la care păgubitul trebuie să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea. Instituirea celor două momente alternative urmărește să armonizeze dezideratul ocrotirii efective a victimei faptei ilicite (căreia nu i s-ar putea opune prescripția înainte de a avea posibilitatea de a acționa întrucât nu a cunoscut paguba și pe cel care răspunde de ea) și pe cel al asigurării finalității, scopului reglementării acestei instituții, aceea de lămurire a situațiilor juridice neclare în termene scurte, de natură să garanteze securitatea și stabilitatea circuitului civil. În cauză, prevalându-se de momentul subiectiv (reprezentat de data comunicării de către ANRP a adresei nr. x/18.01.2021), recurenții învederează că nu au putut acționa înaintea datei respective întrucât nu cunoșteau existența pagubei întrucât nici la data întocmirii raportului inițial de evaluare și nici ulterior nu au existat indicii care să vizeze nelegala întocmire a rapoartelor de evaluare. Recurenții ignoră faptul că scopul reglementării, atunci când a instituit un moment obiectiv de la care începe să curgă prescripția extinctivă, a fost tocmai ca titularul dreptului să depună diligențe pentru aflarea tuturor elementelor care să-i permită intentarea acțiunii și valorificarea dreptului, altminteri opunându-i-se culpa prezumată a victimei care nu a efectuat toate demersurile pentru descoperirea pagubei și a celui care răspunde de ea. Acest moment obiectiv, constând în chiar data emiterii Deciziei nr. 13794/26.08.2010 de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor pentru emiterea titlului de despăgubire în favoarea beneficiarului A., se opune recurenților, date fiind prerogativele acestora în procesul de stabilire și acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv de către stat. Recurenții trebuiau să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea la data emiterii Deciziei nr. 13794/26.08.2010, din moment ce acest act juridic a fost emis, conform dispozițiilor art. 16 alin. (7) din Titlul VII din Legea nr. 247/2005 (forma în vigoare la acea dată), în baza raportului de evaluare nr. x/18.12.2009, întocmit în dosarul de despăgubire nr. x/2009. Totodată, se impune a se menționa că din componența Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor, care a emis Decizia nr. 13794/26.08.2010, făceau parte, conform cadrul normativ existent la acel moment (art. 13 alin. (1) din Titlul VII a Legii nr. 247/2005), președintele ANRP și un reprezentant al Ministerului Finanțelor Publice. De asemenea, titlurile de despăgubiri emise, în numele și pe seama Statului Român, încorporau drepturile de creanță împotriva statului și erau valorificate prin conversia lor în acțiuni la Fondul Proprietatea (art. 3 lit. a). Acest Fond a funcționat sub forma unei societăți de investiții, deținută inițial în întregime de Statul Român, în calitate de acționar unic, până la transmiterea acțiunilor din proprietatea statului către persoanele fizice despăgubite (art. 7 din Titlul VII). În ce privește ANRP, aceasta este tot o instituție a statului, înființată prin H.G. nr. 361/2005 ca organ de specialitate cu atribuții în legătură cu aplicarea legilor reparatorii și trecută, în baza art. 6 din O.U.G. nr. 25/2007, în subordinea Ministerului Economiei și Finanțelor (finanțată de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Economiei și Finanțelor), situație confirmată prin H.G. nr. 34/2009 (art. 13 alin. (4) și menținută ca atare până la adoptarea H.G. nr. 572/30.07.2013, când a trecut în subordinea Guvernului și în coordonarea prim-ministrului. Ca atare, față de atribuțiile ce reveneau deopotrivă recurenților și pârâtei în procesul de evaluare și acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv de către stat, față de relația de subordonare a instituției pârâte față de reclamanți, existentă la data săvârșirii faptei ilicite imputate, rezultă că recurenții aveau toate elementele necesare pentru a cunoaște atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, încă din momentul emiterii Deciziei nr. 13794/26.08.2010 de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, reprezentând titlu de despăgubire. Astfel fiind, recurenții puteau și trebuiau să acționeze pentru recuperarea pagubei încă de la data emiterii Deciziei nr. 13794/26.08.2010, care marchează și momentul de început al curgerii prescripției extinctive înăuntrul unui termen de trei ani, din moment ce, prin acest titlu, a fost stabilită valoarea despăgubirilor cuvenite persoanelor îndreptățite, pe baza raportului de evaluare inițial, neregular întocmit, raport care, ca urmare a emiterii titlului de despăgubire, a fost validat, producând efecte juridice depline în contra statului, ca debitor al raportului juridic obligațional constituit astfel. Atitudinea pasivă în recuperarea prejudiciului nu-i îndreptățește pe recurenți să se prevaleze de incidența unui moment subiectiv (data la care, în 2021, debitorul împotriva căruia își îndreaptă acțiunea îi încunoștințează că ar avea o creanță) întrucât, pentru argumentele arătate anterior, în speță este aplicabil momentul obiectiv al începutului cursului prescripției, plasat în timp cu mult anterior datei la care afirmă recurenții că au cunoscut toate elementele care i-ar fi îndreptățit să acționeze. Demersul, în acești termeni, al recurenților este unul care pe de o parte, nesocotește reglementarea momentului de început al cursului prescripției (data la care titularul dreptului subiectiv a cunoscut paguba și pe cel care răspunde de ea, neputându-se situa ulterior celei la care trebuia să cunoască aceste elemente), iar pe de altă parte, înseși funcția și finalitatea prescripției extinctive, de a sancționa pasivitatea, lipsa de diligență, pentru lămurirea situațiilor juridice neclare, în vederea asigurării stabilității circuitului civil. Relativ la criticile ce vizează aplicarea și interpretarea dispozițiilor art. 25 alin. (2), art. 35 și art. 37 din Decretul nr. 31/1954, Înalta Curte constată că sunt eronate. Sub acest aspect, se constată că Statul este reprezentat în procedura administrativă de restituire de ANRP, că își exercită drepturile și obligațiile prin instituții și autorități publice cărora le deleagă o parte din atribuțiile sale și că, în temeiul acestui raport, instituția sau autoritatea publică respectivă are obligația de a acționa în reprezentarea statului pentru îndeplinirea atribuțiilor conferite de acesta, iar statul, la rândul lui, trebuie să exercite supravegherea și controlul modului în care aceste atribuții sunt îndeplinite de instituțiile sale. Prin urmare, nu este vorba de fapte aparținând instituțiilor statului, iar nu lui însuși, cum greșit afirmă recurenții, ci de fapte săvârșite de către instituțiile statului, în exercitarea unor atribuții ce le revin prin delegare de la acesta și de ale căror consecințe statul răspunde. Totodată, în cuprinsul memoriului de recurs, recurenții invocă aspectele dezlegate prin Decizia nr. 513/7.03.2019. Or, în prezenta cauză, Înalta Curte nu poate fi ținută de hotărârea invocată de recurenți cu titlu de practică judiciară, în care se dă prevalență momentului subiectiv al începutului cursului prescripției, de vreme ce considerentele sunt determinate de situația de fapt particulară a cauzei analizate, iar pe de altă parte, a da relevanță unei chestiuni de drept dezlegate de o altă instanță, într-o altă cauză ce nu privește părțile, ar echivala cu introducerea pe cale judiciară a sistemului precedentului judiciar, aspect inadmisibil de vreme ce acesta nu se regăsește în izvoarele dreptului civil, reglementate de art. 1 din C. civ. Privitor la apărările intimatei-pârâte, referitoare la incidența dispozițiilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ., prin prisma deciziei nr. 501/15.03.2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, se constată că acestea nu pot fi primite, din moment ce hotărârea pronunțată în respectiva cauză nu îndeplinește cerința existenței unei strânse legături cu prezentul dosar, dat fiind obiectului diferit al pricinilor. Din aceste considerente, decizia invocată va putea fi valorificată, cel mult, cu titlu de practică judecătorească, iar nu ca opunând efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, cum, în mod greșit, susține intimata-pârâtă. Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții Ministerul Finanțelor și Ministerul Finanțelor în reprezentarea Statului Român împotriva deciziei nr. 1495 A din 22 noiembrie 2023 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.