ÎCCJ, decizie (scj.ro #219244)

Contract de transport internațional de mărfuri executat de mai mulți transportatori succesivi. Acțiune în despăgubiri. Competența internațională a instanței române. Condiții de admisibilitate

Cuprins pe materii: Drept comercial. Codul civil. Obligații. Diferite contracte speciale. Contractul de transport/Drept procesual civil. Procedura contencioasă. Căile extraordinare de atac. Recursul

Index alfabetic: Acțiune în regres

Contract de transport international de mărfuri

Clauză atributivă de competență

Convenția referitoare la contractul de transport internațional de mărfuri pe șosele

Excepția necompetenței internaționale a instanței române

Limitele efectului devolutiv determinate de ceea ce s-a supus judecății la prima instanță

Excepția lipsei calității procesuale active

Răspunderea transportatorului

Convenția CMR, art. 17 alin. (1), art. 31 alin. (2), art. 34, art. 37 alin. (1) lit. a),

art. 39 alin. (1)

C. civ., art. 2224

C. proc. civ., art. 22, art. 36, art. 152, art. 435, art. 478 alin. (2) teza I, art. 488 alin. (1) pct. 3

Regulamentul Roma I, nr. 593/17.06.2008, art. 5

Regulamentul (UE) nr. 1215/2012, art. 4, art. 71

A.

Potrivit art. 31 din Convenție din 19 mai 1956 referitoare la contractul de transport internațional de mărfuri pe șosele (CMR), „Pentru toate litigiile decurgând din transporturile supuse prezentei convenții, reclamantul poate să sesizeze, în afara organelor de jurisdicție ale țărilor contractante, desemnate de comun acord de către părți, organele de jurisdicție din țara pe teritoriul căreia: a) se află reședința obișnuită a pârâtului, sediul sau principal sau sucursala ori agenția prin intermediul căreia contractul de transport a fost încheiat;...”

Astfel, în condițiile în care sediul pârâtei, parte a contractului de transport internațional pe care se fundamentează pretențiile deduse judecății, se află în circumscripția teritorială a Tribunalului Maramureș, în mod corect s-a reținut competența sa de soluționare a cauzei în primă instanță, susținerea pârâtei, în sensul că dreptul de opțiune al reclamantului pentru una din instanțele prevăzute la lit. a) și b) ale art. 31 din Convenția CMR ar fi înlăturat de clauza atributivă de competență inclusă în contract, fiind contrazisă de această normă legală, al cărei conținut este clar și neîndoielnic.

B.

Conform prevederilor art. 39 alin. (1) teza a II-a din Convenția CMR, „Transportatorul împotriva căruia se exercită un regres potrivit prevederilor art. 37 și 38 nu poate contesta valabilitatea plății efectuate de către transportatorul care exercită regresul, dacă despăgubirea a fost stabilită prin hotărâre judecătorească, cu condiția să fi fost informat legal asupra procesului și să fi avut posibilitatea să intervină ”.

În cazul unui transport internațional de mărfuri, executat în mod succesiv de mai mulți transportatori rutieri, în derularea căruia marfa predată pentru transport s-a pierdut în timp ce se afla în custodia pârâtei, în condițiile în care reclamanta a invocat o hotărâre judecătorească pronunțată de o instanță străină într-un litigiu despre a cărui existență pârâta avea cunoștință, iar aceasta nu a dovedit că posibilitatea sa de intervenție în litigiul respectiv ar fi fost exclusă sau limitată în vreun fel, în mod corect instanța de apel, în analiza excepției inopozabilității hotărârii străine, a aplicat prevederile art. 31 alin. (2) și art. 39 alin. (1) teza a din Convenția CMR.

I.C.C.J., Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2605 din 7 decembrie 2023

reclamanta A. GmbH a solicitat obligarea în solidar a pârâților B. S.R.L. și C. S.A. la plata sumei de 85.327,20 euro, cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul cauzat în executarea comenzii de transport nr. FT18122134 din 9.03.2018.

În drept, reclamanta a invocat dispozițiile art. 17 par. 1 din Convenția C.M.R. la care România a aderat în baza Decretului nr. 451/1972, precum și art. 2224 alin. (2) și art. 2208 C. civ.

Prin sentința nr. 449 din 20.05.2019, pronunțată de Tribunalul Timiș, Secția a II-a civilă a fost declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Maramureș.

La termenul de judecată din data de 24.09.2020, instanța a pus în discuția părților excepția lipsei calității procesuale active și excepția prematurității, ambele excepții fiind respinse.

Prin sentința civilă nr. 28 din 19.01.2022, pronunțată de Tribunalul Maramureș, Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/30/2019

, s-a respins acțiunea civilă formulată de reclamantă.

De asemenea, împotriva aceleiași sentințe și a încheierilor din 26.03.2020 și 24.09.2020, pârâta B. S.R.L. a declarat  apel incident

și a formulat întâmpinare, prin care a solicitat:

- să se constate refuzul recunoașterii sentinței civile nr. 1716/2022, pronunțate în dosarul nr. y/2019 al Tribunalului din Bologna.

- respingerea apelului formulat de reclamantă în temeiul art. 480 alin. (2) C. proc. civ., schimbarea în parte a încheierilor din 26.03.2020 și 24.09.2020, în sensul admiterii excepției de necompetență generală a instanțelor din România și, pe cale de consecință, respingerea acțiunii de chemare în judecată, iar, în subsidiar, admiterea excepției lipsei calității procesuale active a reclamantei.

De asemenea, pârâta a invocat încălcarea limitelor efectului devolutiv prevăzute de art. 478 alin. (2) și (3) C. proc. civ., raportat la art. 9 alin. (2) din același cod și inopozabilitatea sentinței nr. 1716/2022, pronunțate în dosarul nr. y/2019 al Tribunalului din Bologna, în temeiul prevederilor art. 435 alin. (2) C. proc. civ.

Prin încheierea de la 06 februarie 2023, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, Secția a II-a civilă a fost respinsă excepția invocată de apelanta-pârâtă, referitoare la depășirea limitelor efectului devolutiv, raportat la dispozițiile art. 478 alin. (2) și (3) C. proc. civ.

Prin decizia civilă nr. 189/2023 din 3 aprilie 2023, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, Secția a II-a civilă a fost respins apelul incident declarat de pârâta B. S.R.L, a fost admis apelul principal declarat de reclamanta A. GmbH și s-a schimbat sentința atacată, în sensul că a fost admisă în parte cererea de chemare în judecată și obligată pârâta să achite reclamantei suma de 76.740,3 euro, în echivalent lei la data plății, cu titlu de despăgubire, precum și cheltuielile de judecată efectuate în prima instanță și în apel, fiind menținută soluția cu privire la pârâta C. S.A.

pârâta B.

S.R.L. a formulat recurs,

solicitând casarea deciziei și, în principal, admiterea apelului incident declarat de pârâtă împotriva încheierilor din 26.03.2020 și 24.09.2020, pronunțate de Tribunalul Maramureș, în sensul admiterii excepției necompetenței internaționale a instanțelor din România în soluționarea cauzei ori al admiterii excepției lipsei calității procesuale active a reclamantei, iar, în subsidiar, admiterea excepțiilor invocate în apel, referitoare la încălcarea limitelor efectului devolutiv prin apelul principal și la inopozabilitatea sentinței nr. 1716/2022, publicate la 30.06.2022, pronunțate în dosarul nr. y/2019 al Tribunalului din Bologna ori trimiterea cauzei spre rejudecare Curții de Apel Cluj, cu cheltuieli de judecată.

Prin motivele de recurs, recurenta a invocat cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 3, 5 și 8 C. proc. civ.

În acest sens, recurenta a susținut că excepția de necompetență generală a instanțelor din România a fost nelegal respinsă prin decizia recurată, cu încălcarea dispozițiilor art. 31 din Convenția C.M.R., care se impunea a fi coroborate cu prevederile art. 4 și art. 28 alin. (2) C. proc. civ., respectiv art. 5 din Regulamentul nr. 593/17 iunie 2008 privind Legea aplicabilă obligațiilor contractuale (Roma I).

Astfel, întrucât locul de livrare sau reședința obișnuită a expeditorului nu sunt situate pe teritoriul României, nefiind îndeplinite condițiile impuse de art. 5 din Regulamentul Roma I, recurenta consideră că litigiul nu putea fi soluționat de instanțele din România, ci doar de cele din Italia.

În același timp, în prezența consensului părților asupra instanțelor de pe teritoriul Austriei, fiind activată clauza atributivă de competență cuprinsă în scrisoarea internațională de trăsură, recurenta susține că nu mai exista un drept de opțiune pentru una dintre instanțele prevăzute de art. 31 alin. (1) lit. a), b) din Convenția C.M.R., în favoarea reclamantei.

În plus, recurenta afirmă că prin soluționarea greșită a excepției de necompetență există o contradicție cu privire la răspunderea pentru efectuarea transportului, între hotărârea pronunțată de instanțele din Italia și cea din prezentul litigiu.

Un alt motiv de recurs invocat de recurentă privește soluționarea greșită de către instanța de apel a excepției încălcării limitelor efectului devolutiv, determinate de ceea ce s-a supus judecății la prima instanță.

Astfel, se arată că prin cererea de chemare în judecată s-a invocat ca temei de fapt al angajării răspunderii pârâtei un transport internațional rutier efectuat de un singur transportator, iar, în drept, prevederile art. 17 din Convenția C.M.R., în timp ce în apel s-a invocat existența unui transport succesiv și un nou temei de drept, respectiv art. 37 lit. a) din Convenția C.M.R.

Consideră recurenta că, pe de-o parte, prima instanță a analizat cererea de chemare în judecată în limitele în care a fost învestită, fără a schimba temeiul juridic al acțiunii în condițiile art. 22 alin. (4) C. proc. civ., motivul respingerii pretențiilor constând în inexistența culpei pârâtei în efectuarea transportului, iar, pe de altă parte, că instanța de apel a apreciat în mod greșit că prevederile aplicabile transportului efectuat de un singur transportator s-ar corobora cu cele referitoare la transportul efectuat de transportatori succesivi, în realitate fiind vorba de tipuri de răspundere distincte.

O altă critică invocată de recurentă privește soluționarea greșită a excepției lipsei calității procesuale active a reclamantei, cu argumentul că nu exista la momentul formulării acțiunii, și nici la cel al declarării ori soluționării apelului un drept de creanță propriu și actual al reclamantei, derivat din plata vreunei despăgubiri.

În ceea ce privește hotărârea instanței din Italia, depusă în apel, ce a oferit suportul teoretic al dreptului de regres, invocat pentru prima oară în calea de atac, recurenta arată că nu i-a conferit calitate procesuală activă reclamantei față de culpa proprie a acesteia.

Pe de altă parte, recurenta invocă nevalabilitatea plății efectuate de reclamantă în temeiul hotărârii menționate, raportat la prevederile art. 39 teza a II-a din Convenția C.M.R., precum și împrejurarea că plata a fost efectuată către primul transportator, D. S.p.A., și nu către asigurătorul E., cel care a suportat despăgubirea, ceea ce atestă, în opinia părții, neîndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 1384 alin. (1) C. civ. și art. 37 alin. (1) din Convenția C.M.R.

În sfârșit, recurenta critică decizia din apel, invocând greșita aplicare a prevederilor art. 31 alin. (2) și art. 39 alin. (1) teza a II-a din Convenția C.M.R. în soluționarea excepției inopozabilității hotărârii pronunțate de Tribunalul de la Bologna, arătând că nu se poate stabili dacă cele două proceduri judiciare derulate în Italia și România au vizat același contract de transport internațional, iar societatea nu a fost informată legal asupra procesului din Italia și nu a putut să intervină în acesta.

Totodată, se invocă greșita aplicare a dispozițiilor art. 17 alin. (1) și art. 34 din Convenția C.M.R., prevalându-se de argumentele expuse referitor la excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, precum și a 37 alin. (1) din Convenția C.M.R., arătându-se că hotărârea instanțelor din Italia a reținut grava neîndeplinire de către reclamantă a obligației de custodie a încărcăturii și responsabilitatea pentru pierderea mărfurilor, împrejurări în care aceasta nu poate fi  titulara unui drept de regres.

Intimata reclamantă A. GmbH a formulat întâmpinare în cauză, solicitând respingerea recursului, ca nefondat.

Recurenta reclamantă a formulat răspuns la întâmpinare, reluând susținerile din cererea de recurs.

Cauza a fost înregistrată la 26 iulie februarie 2023, pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția a II-a civilă, sub același număr, iar prin rezoluția din 18 octombrie 2023 s-a fixat termen de judecată la 07 decembrie 2023.

D. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului declarat în cauză

Înalta Curte de Casație și Justiție, analizând recursul în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., constată că acesta nu este fondat, pentru considerentele ce succed.

În prezenta cauză, instanțele au fost învestite cu soluționarea unei acțiuni întemeiate pe dispozițiile art. 17 alin. (1) din Convenția C.M.R., art. 2208 și art. 2224 C. civ., prin care reclamanta A. GmbH a solicitat obligarea pârâtelor B. S.R.L. și C. S.A. la plata sumei de 85.327,20 euro, pentru prejudiciul cauzat prin pierderea mărfii ce a făcut obiectul comenzii de transport nr. FT 18122134/09.03.2018.

Reținând îndeplinirea condițiilor angajării răspunderii contractuale a pârâtei B. S.R.L., plata de către reclamantă a despăgubirilor pentru pierderea mărfii, precum și incidența prevederilor art. 37 alin. (1) lit. a) din Convenția C.M.R. referitoare la condițiile regresului, instanța de apel a schimbat soluția primei instanțe, în sensul admiterii în parte a cererii de chemare în judecată și obligării pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 76.740,30 euro, în echivalent lei la data plății, cu titlul de despăgubire.

Prin recursul declarat, societatea reclamantă a criticat decizia curții de apel susținând, în esență, că aceasta a fost dată cu încălcarea normelor referitoare la competența internațională a instanțelor române [art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ.], cu depășirea limitelor devoluțiunii în apel în raport cu ceea ce s-a supus judecății la prima instanță, respectiv cu soluționarea greșită a excepției lipsei calității procesuale active a reclamantei [art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.], precum și cu nesocotirea unor norme de drept material [art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.], cu referire la art. 31 alin. (2), art. 39 alin. (1) teza a II-a, art. 17 alin. (1), art. 34 și art. 37 alin. (1) lit. a) din Convenția C.M.R. la care România a aderat în baza Decretului nr. 451/1972.

Relevante în analiza temeiniciei motivelor de recurs invocate, sunt următoarele împrejurări de fapt stabilite de instanța de apel în baza probatoriului administrat și care nu pot fi reevaluate, ținând cont de limitele în care se exercită controlul de legalitate în fața instanței de recurs:

Raportul juridic dedus judecății în prezentul dosar s-a născut din comanda de transport nr. FT1812134/09.03.2018, emisă de reclamanta A. GmbH, societate austriacă, în calitate de transportator, către pârâta B. S.R.L., în calitate de transportator succesiv, și din scrisoarea de transport internațional C.M.R. nr. V-2326/2018/04.

În cuprinsul comenzii de transport se regăsește mențiunea „Sediul instanței competente este în toate cazurile Kufstein”.

Părți ale contractului de transport rutier executat în mod succesiv de către mai mulți transportatori rutieri, conform scrisorii de transport internațional C.M.R. nr. V-2326/2018/04, au fost D. S.p.A. (prim transportator pe teritoriul Italiei), reclamanta A. Gmbh (transportator subcontractant) și pârâta B. S.R.L. (transportator efectiv pe ruta Italia – Marea Britanie).

Valoarea prejudiciului cauzat proprietarului mărfii, F. S.p.A., prin sustragerea acesteia în cuantum de 76.794,30 euro, a fost achitată de societatea de asigurare E.

Pe rolul Tribunalului din Bologna a fost înregistrată, ulterior sesizării instanțelor române cu prezentul dosar, cauza nr. y/2019, în cadrul căreia D. S.p.A. a chemat-o în judecată pe reclamanta A. Gmbh, pentru a acoperi prejudiciul ce i se pretindea celei dintâi de către societatea de asigurare care a plătit valoarea mărfurilor sustrase.

Prin sentința nr. 1716/2022, publicată la 30.06.2022, reclamanta a fost obligată la plata către societatea D. S.p.A. a sumei de 76.794,30 euro, cu titlul de despăgubire, iar la data de 14.10.2022 a efectuat plata sumei datorate.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., pârâta susține că instanța de apel a nesocotit dispozițiile art. 31 din Convenția C.M.R., coroborate cu cele cuprinse în art. 5 din Regulamentul nr. 593/17 iunie 2008 (Roma I).

În esență, pârâta consideră că litigiul trebuia soluționat, după caz, de instanțele din Austria, în temeiul clauzei atributive de competență incluse în comanda de transport, sau de cele din Italia, în absența îndeplinirii condițiilor impuse de art. 5 din Regulamentul Roma I, locul de încărcare/livrare ori reședința obișnuită a expeditorului nefiind situate pe teritoriul țării unde se află reședința obișnuită a transportatorului.

Motivul de recurs nu este întemeiat.

Este necontestat faptul că raportul juridic dedus judecății cade sub incidența prevederilor Convenției din 19 mai 1956 referitoare la contractul de transport internațional de mărfuri pe șosele (C.M.R.), întrucât locul primirii mărfii și cel prevăzut pentru eliberare sunt situate în două țări diferite, dintre care cel puțin una este țara contractantă.

Potrivit art. 31 din Convenție, „Pentru toate litigiile decurgând din transporturile supuse prezentei convenții, reclamantul poate să sesizeze,

în afara organelor de jurisdicție ale țărilor contractante, desemnate de comun acord de către părți

, organele de jurisdicție din țara pe teritoriul căreia:

se află reședința obișnuită a pârâtului, sediul său principal sau sucursala ori agenția prin intermediul căreia contractul de transport a fost încheiat;...”

Față de dispoziția legală enunțată, reținând că sediul pârâtei, parte a contractului de transport internațional pe care se fundamentează pretențiile deduse judecății, se află în circumscripția teritorială a Tribunalului Maramureș, în mod corect acesta a reținut competența sa de soluționare a cauzei în primă instanță, decizia în același sens a instanței de apel fiind așadar legală.

Susținerea pârâtei, în sensul că dreptul de opțiune al reclamantului pentru una dintre instanțele prevăzute la lit. a) și b) ale art. 31 din Convenția C.M.R. ar fi înlăturat de clauza atributivă de competență inclusă în contract, este contrazisă de norma legală enunțată, al cărei conținut este clar și neîndoielnic.

În ceea ce privește referirea la prevederile Regulamentului Roma I, Înalta Curte arată că nu poate fi avută în vedere, întrucât acest act nu reglementează competența în materia litigiilor cu elemente de extraneitate, ci, așa cum arată și denumirea sa, legea materială aplicabilă obligațiilor contractuale.

Actul comunitar care reglementează competența este Regulamentul nr. 1215/2012 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială, ale cărui dispoziții sunt înlăturate, în materia specială a contractului de transport internațional de mărfuri pe șosele, de prevederile Convenției C.M.R., în temeiul art. 71 din Regulament.

De altfel, chiar aplicând norma generală de competență prevăzută la art. 4 din Regulament, competența de soluționare a cauzei ar fi revenit tot instanței de la sediul pârâtei, astfel încât nu s-ar putea susține că norma specială inclusă la art. 31 din Convenția C.M.R. ar intra în conflict cu principiile pe care se întemeiază cooperarea judiciară în materie civilă și comercială în cadrul Uniunii.

Pe de altă parte, argumentul întemeiat pe o pretinsă contrarietate între hotărârea pronunțată de instanța din Italia și cea atacată prin prezentul recurs, care ar decurge din respingerea excepției necompetenței internaționale a instanțelor române, nu numai că se întemeiază pe o premisă falsă, neexistând nicio contrarietate între hotărârile menționate, ce analizează raporturi juridice distincte născute între transportatori succesivi, dar nici nu este relevant din perspectiva motivului de recurs invocat, întrucât verificarea temeiniciei acestuia se face prin raportare la normele de competență incidente în privința raportului juridic litigios, care în cazul de față au fost corect aplicate de instanța de prim control judiciar.

Un alt motiv de recurs, care va fi analizat din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât privește încălcarea unor reguli de procedură, se referă la depășirea limitelor devoluțiunii în apel, în raport cu ceea ce s-a suspus judecății la prima instanță.

Astfel, se susține de către recurenta-pârâtă că în apel a avut loc o schimbare a temeiurilor de fapt și a celui de drept invocate în cererea de chemare în judecată, cu încălcarea art. 478 C. proc. civ.

Verificând temeinicia acestui motiv de recurs, Înalta Curte constată că situația de fapt care a fundamentat solicitarea reclamantei de angajare a răspunderii contractuale a pârâtei, astfel cum a fost redată în cuprinsul cererii de chemare în judecată, a privit un transport internațional de mărfuri, executat în mod succesiv de mai mulți transportatori rutieri, în derularea căruia marfa predată pentru transport s-a pierdut în timp ce se afla în custodia pârâtei.

S-a făcut referire în cuprinsul acțiunii la reclamația privind dauna generată de furt primită de reclamantă - transportator subcontractant, de la primul transportator, D. S.p.A., și s-au arătat considerentele pentru care aceasta considera că răspunzătoare pentru acoperirea prejudiciului este pârâta, în calitatea sa de transportator efectiv pe ruta Italia – Marea Britanie.

Ulterior, prin adresa din 14.02.2020, prima instanță a fost încunoștințată cu privire la înregistrarea pe rolul Tribunalului din Bologna a cauzei nr. y/2019, în cadrul căreia D. S.p.A. a fost chemată să plătească valoarea mărfurilor sustrase de către asigurătorul E. și, la rândul său, s-a îndreptat cu acțiune în regres împotriva reclamantei din prezentul dosar.

Pe baza situației de fapt calificate juridic prin cererea de chemare în judecată, prima instanță a identificat în mod corect, în virtutea rolului conferit judecătorului de art. 22, coroborat cu art. 152 C. proc. civ.,  incidența în cauză a prevederilor art. 34 din Convenția C.M.R., referitoare la transportul executat în mod succesiv de către mai mulți transportatori, cum de altfel a și solicitat pârâta prin întâmpinare.

Motivul respingerii acțiunii a fost acela că reclamanta nu a dovedit plata despăgubirii în sensul prevăzut de art. 37 alin. (1) lit. a) din Convenția C.M.R., astfel că nu este titulara acțiunii în regres împotriva societății pârâte și, ca atare, nu poate obține obligarea acesteia la plata despăgubirilor solicitate.

Prin apelul declarat pârâta a criticat această concluzie, întemeindu-se pe înscrisul nou reprezentat de sentința nr. 1716/2022, publicată la 30.06.2022, pronunțată în dosarul nr. y/2019 al Tribunalului din Bologna, prin care a fost obligată la plata către D. S.p.A. a sumei de 76.794,30 euro plus dobânzi și cheltuieli de judecată, sumă pe care partea a achitat-o la data de 14.10.2022.

Reiese așadar că în fața instanței de apel nu a avut loc o schimbare a cauzei cererii de chemare în judecată, motivele noi arătate prin cererea de apel, în limitele permise de dispozițiile art. 478 alin. (2) teza I C. proc. civ., fiind justificate de necesitatea combaterii considerentelor care au determinat respingerea cererii de către prima instanță.

Argumentele recurentei întemeiate pe natura juridică diferită a răspunderii cărăușului, după cum este vorba de un transport executat de un singur transportator sau de unul executat de mai mulți transportatori, sunt nerelevante de vreme ce motivarea în fapt a cererii permitea decelarea atât a tipului de transport efectuat în cauză, cât și a fundamentului pretențiilor formulate chiar și în absența invocării prevederilor art. 34 sau art. 37 alin. lit. a) din Convenția C.M.R.

Motivul de recurs ce privește greșita aplicare a dispozițiilor art. 36 C. proc. civ., în soluționarea excepției lipsei calității procesuale active a reclamantei, ce va fi analizat prin prisma art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., este neîntemeiat.

Potrivit art. 36 C. proc. civ., „calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părți și subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecății. Existența sau inexistența drepturilor și a obligațiilor afirmate constituie o chestiune de fond.”

În cauza de față, ce are ca obiect o acțiune personală, reclamanta este parte în raportul juridic născut din contractul de transport internațional pe care se fundamentează pretențiile deduse judecății, astfel încât are calitate procesuală activă pentru formularea cererii de chemare în judecată.

Argumentele recurentei întemeiate pe inexistența unui drept de creanță actual al intimatei la momentul formulării cererii de chemare în judecată ori al declarării apelului, respectiv pe culpa proprie a intimatei pentru pierderea mărfii ce a făcut obiectul transportului, consfințită de instanța străină, reprezintă chestiuni care interesează fondul pretențiilor, și nu legitimarea procesuală activă, astfel cum în mod corect a stabilit instanța de apel.

Subsumat motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta invocă aplicarea greșită de către instanța de apel a prevederilor art. 31 alin. (2), art. 39 alin. (1) teza a II-a, art. 17 alin. (1), art. 34 și art. 37 alin. (1) lit. a) din Convenția C.M.R. la care România a aderat în baza Decretului nr. 451/1972.

Astfel, recurenta susține că în analiza excepției inopozabilității sentinței nr. 1716/2022, publicate la 30.06.2022 și pronunțate în dosarul nr. y/2019 al Tribunalului din Bologna, instanța de apel a aplicat greșit prevederile art. 31 alin. (2) și art. 39 alin. (1) teza a II-a din Convenția C.M.R., argumentul în acest sens fiind acela că nu a fost informată legal asupra procesului și nu a avut posibilitatea să intervină.

Lecturând considerentele deciziei recurate, Înalta Curte constată că instanța de prim control judiciar a arătat expres că nu poate da prevalență celor statuate de instanța străină, față de neparticiparea pârâtei la acea procedură, însă va lua considerare hotărârea ca înscris probator, relevant din perspectiva admiterii cererii formulate de D. S.p.A. împotriva reclamantei și a obligării acesteia din urmă la plata sumei de 76.794,30 euro, cu titlul de despăgubiri.

În același timp, instanța de apel a reținut, pe baza probelor administrate, că pârâta avea cunoștință despre existența procesului din Italia și nu a făcut dovada unor cereri adresate Tribunalului din Bologna, pentru a se putea reține că posibilitatea sa de intervenție în litigiul respectiv ar fi fost exclusă sau limitată în vreun fel.

Față de această situație, reținând că hotărârea judecătorească este opozabilă oricărei terțe persoane, atâta timp cât aceasta din urmă nu face, în condițiile legii, dovada contrară, conform art. 435 C. proc. civ., precum și faptul că statuările instanței de apel asupra situației de fapt, raportat la probele administrate, nu pot fi cenzurate în recurs, Înalta Curte apreciază că nu se poate reține o aplicare greșită de către instanța de apel a prevederilor art. 39 alin. (1) teza a II-a din Convenția C.M.R., potrivit cărora „transportatorul împotriva căruia se exercită un regres potrivit prevederilor art. 37 și 38 nu poate contesta valabilitatea plății efectuate de către transportatorul care exercită regresul, dacă despăgubirea a fost stabilită prin hotărâre judecătorească, cu condiția să fi fost informat legal asupra procesului și să fi avut posibilitatea să intervină”.

În ceea ce privește pretinsa încălcare a art. 31 alin. (2) din Convenția C.M.R., referitor la litispendență, Înalta Curte constată că nu poate fi reținută de vreme ce instanța română a fost prima sesizată, iar cele două litigii derulate în paralel au privit alte părți ale aceluiași contract de transport.

Un alt motiv de recurs pe care recurenta îl subsumează dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. se referă la greșita aplicare de către instanța de apel a prevederilor art. 17 alin. (1), art. 34 și art. 37 lit. a) din Convenția C.M.R., cu argumentul că prejudiciul cauzat prin sustragerea mărfii nu a fost acoperit de reclamantă, ci de asigurătorul proprietarului mărfii, respectiv că vinovăția pentru pierderea mărfii incumbă reclamantei înseși.

Se constată că, deși formal se invocă greșita aplicare a unor dispoziții de drept material care reglementează răspunderea transportatorului și condițiile regresului în cazul transportului executat de către mai mulți transportatori, recurenta urmărește în realitate reinterpretarea probatoriului și schimbarea situației de fapt, ceea ce nu îi este permis instanței de recurs, ținând cont de împrejurarea că instanța de apel are plenitudine de apreciere cu privire la probatoriul administrat și de limitele în care se exercită controlul de legalitate, conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Față de cele anterior expuse, reținând netemeinicia motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 3, pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte a respins, ca nefondat, recursul declarat în cauză.

Referitor la cererea intimatei-reclamante A. GmbH privind obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reține următoarele:

Conform dispozițiilor art. 452 C. proc. civ., „

partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condițiile legii, dovada existenței și întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei”

, iar potrivit art. 453 din același cod, „

partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată

”.

Prin raportare la aceste texte de lege, Înalta Curte constată că intimata-reclamantă a depus la dosarul cauzei dovezi care atestă efectuarea cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariul de avocat, respectiv factura fiscală nr. 00144115/13.11.2023 emisă de Cabinet de Avocat G. și extras de cont din 16.11.2023 emis de Banca X.

Reținând culpa procesuală a recurentei-pârâte în promovarea recursului și în raport de solicitarea intimatei-reclamante privind acordarea cheltuielilor de judecată aferente procesului, a fost admisă cererea, în sensul obligării recurentei la plata sumei de 5.500 lei, cheltuieli de judecată.