ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5746/2023

Ședința publică din data de 5 decembrie 2023

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanțele cauzei.

Obiectul cererii de chemare în judecată. Cererea modificatoare

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Bucuresti - sectia a IX-a contencios administrativ și fiscal în data de 30.03.2021, reclamanta A. S.A. a chemat în judecată pe paratul Fondul de Garantare a Asiguraților, solicitand instantei, ca prin hotărârea pe care o va pronunța, să constate existența unui refuz nejustificat al FGA cu privire la soluționarea cererii de piață înregistrate la FGA sub nr. x/29.01.2016 și să dispună:

În motivare, reclamanta a arătat, în esenta, urmatoarele

Prin cererea de plată înregistrată la FGA sub nr. x/29.01.2016, A. a solicitat plata sumei de 1500,10 RON reprezentând despăgubiri pe care A. era îndreptățită să le recupereze de la B. S.A.., fără a primi răspuns pana în prezent.

Paratul Fondul de Garantare a Asiguratilor a depus întâmpinare prin care a invocat exceptiile lipsei de obiect/lipsei de interes vizând acțiunea, afirmând ca cererea a fost respinsa prin Decizia FGA nr. 14452/03.05.2018, deoarece era deja atins plafonul legal de 450.000 RON/creditor de asigurare.

A solicitat amendarea reclamantei pentru introducerea cu rea-credință a actiunii.

În data de 31.08.2021, reclamanta a depus o cerere modificatoare a actiunii, prin care solicită instanței, în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004, obligarea pârâtului la plata despăgubirilor pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin respingerea cererii de plată înregistrate sub nr. x/29.01.2016, constând,

- în principal, în penalități de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor, respectiv 0,1 %/zi întârziere conform Ordinului C.S.A. nr. 14/2011, respectiv suma de 3030,2 RON, calculate până la data de 8/9/2021 și în continuare, până la data plății efective și,

- în subsidiar, în dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.

În motivare, reclamanta a afirmat, în esenta, faptul ca cererea de plata trebuia solutionata în termen de 30 de zile de la depunerea ei (în lipsa unui termen special prevăzut de Legea nr. 213/2015), ceea ce nu s-a întâmplat, ea fiind respinsa, în mod nelegal, prin decizia FGA nr. 14452/03.05.2018.

Mentioneaza ca solutionarea cu intarziere a cererii, prin respingerea ei nelegala, reprezintă o fapta ilicita a paratului, care a avut drept consecinta privarea reclamantei de folosinta sumei de bani pretinse prin cererea de plata, motiv pentru care are dreptul la despagubiri constand în penalitatile prevazute de Norma ASF nr. 23/2014 sau, în subsidiar, în dobanda prevazuta de O.G. nr. 13/2011.

Paratul FGA a depus întâmpinare la cererea modificatoare, invocând:

- excepția inadmisibilitatii actiunii (deoarece reclamanta ar fi cunoscut întinderea pagubei chiar de la data emiterii deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018/de la data comunicarii deciziei/de la data introducerii formularea acțiunii în anularea deciziei, astfel încât trebuia sa solicite despagubirile încă de atunci, neputând invoca dispozitiile derogatorii ale art. 19 din Legea nr. 554/2004),

- excepția tardivitatii actiunii (dat fiind ca au expirat atat termenul de 1 an prevăzut de art. 19 din Legea nr. 554/2004, el începând sa curga cel mai târziu la data comunicarii deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018, cât și termenul de 10 zile de la data comunicarii deciziei FGA, prevăzut de art. 13, alin. (5) din Legea nr. 213/2015), precum și

- excepția prescriptiei dreptului la acțiune (dat fiind ca au trecut mai mult de 3 ani de la data depunerii cererii de plata).

Pe fond, a solicitat respingerea cererii modificate, ca neintemeiate, afirmand ca legea nu prevede un termen pentru solutionarea cererilor de plata și ca, oricum, cererea de plata a reclamantei a fost solutionata prin respingerea ei, astfel încât nu exista un refuz nejustificat de solutionare.

Hotărârea instanței de fond

Prin sentința civilă nr. 708 din 06 aprilie 2022, pronunțată în dosarul nr. x/2021, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a hotărât următoarele:

"Respinge exceptiile lipsei de obiect/lipsei de interes a actiunii initiale, ca ramase fără obiect.

Respinge cererea pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraților de amendare a reclamantei pentru introducerea cu rea-credinta a actiunii initiale, ca ramasa fara obiect.

Respinge exceptia inadmisibilitatii actiunii modificate, ca neintemeiata.

Respinge exceptia tardivitatii actiunii modificate, ca neintemeiata.

Admite în parte exceptia prescriptiei dreptului la actiunea modificata, doar in ceea ce priveste sumele pretinse cu titlu de despagubiri materiale pentru prejudiciul constand in lipsa de folosinta din perioada 28.02.2016-30.08.2020.

Respinge actiunea modificată formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, in ceea ce priveste sumele pretinse cu titlu de prejudiciu pentru lipsa de folosinta din perioada 28.02.2016-30.08.2020, ca prescrisa.

Respinge exceptia prescriptiei dreptului la actiunea modificata, în ceea ce priveste sumele pretinse cu titlu de despagubiri materiale pentru prejudiciul constand in lipsa de folosinta din perioada 31.08.2020-29.10.2021.

Admite în parte actiunea modificata formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților.

Obligă pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, la plata către reclamanta a dobanzii legale penalizatoare prevazute de art. 3, alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, aferente debitului principal de 1500,10 RON, calculate pentru perioada 31.08.2020-29.10.2021.

Obligă pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, la plata către reclamanta a sumei de 10% din dobanda de mai sus, dar nu mai mult de 300 de RON, reprezentând cheltuieli de judecată, constand în taxa de timbru.

Obligă pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, la plata către reclamanta a sumei de 500 de RON, reprezentând cheltuieli de judecată, constand în onorariu avocat redus."

Cererile de recurs formulate în cauză

Împotriva sentinței de fond ambele părți au promovat recurs.

În cadrul cererii sale de recurs, recurenta - reclamantă A. S.A., invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a solicitat casarea în parte a hotărârii recurate, respectiv cu privire la soluția de admitere a excepției prescripției și cu privire la soluția privind stabilirea cuantumului penalităților și rejudecându-se cauza în fond, solicită a se dispune admiterea acțiunii precizate și respingerea excepției prescripției pentru perioada 27.04.2016 - 30.08.2020, obligarea FGA la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin respingerea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x din 29.01.2016 constând

- în principal, penalități de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor (Ordinul CSA nr. 14/2011)

- în subsidiar, dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, calculate pentru perioada cuprinsă între împlinirea a 30 de zile de la data depunerii cererii de plată și până la data achitării despăgubirilor de către FGA.

În dezvoltarea recursului, reclamanta a invocat, după o succintă expunere a aspectelor prealabile, nelegalitatea sentinței de fond din perspectiva greșitei soluționări a excepției prescripției, apreciind că sunt îndeplinite condițiile legale în vederea angajării răspunderii FGA pentru repararea prejudiciului ce i-a fost cauzat prin plata cu întârziere a sumelor la care era îndreptățită cu titlu de despăgubiri, urmarea falimentului societății B..

În concret, a susținut că prejudiciul A. constă în lipsa de folosință a sumei de bani ce a făcut obiectul cererii de plată. Or, în contextul în care prin cererea precizată A. a solicitat angajarea răspunderii FGA tocmai pentru plata cu întârziere a despăgubirilor iar însăși instanța a reținut că FGA se face vinovat de plata cu întârziere a despăgubirilor, soluția de a obliga FGA la plata de despăgubiri doar pentru perioada 31.08.2020-29.10.2021 contravine principiului reparării integrale a prejudiciului, fiind în mod greșit admisă excepția prescripției pentru această perioadă.

Mai precis, arată că, dacă se reține că prin fapta culpabilă a FGA, A. a fost lipsit de folosința sumei de bani la care era îndreptățită cu titlu de despăgubiri, repararea integrală a prejudiciului ar fi constat în obligarea FGA la plata de daune interese pentru întreaga perioadă cuprinsă între momentul în care FGA trebuia să facă plata despăgubirilor și momentul în care a făcut efectiv plata.

A. a solicitat obligarea FGA la plata de daune interese moratorii pe zi de întârziere. Temeiul acțiunii A. îl constituie, pe de o parte, anularea Deciziei FGA 14.454/03.05.2018 în dosarul x/2018, soluție rămasă definitivă în 13.10.2021, iar pe de altă parte, întârzierea în plata despăgubirilor, întârziere care a persistat până în data de 29.10.2021 cât FGA a procedat la plata despăgubirilor. Or, întârzierea la plată este o faptă continuă, care a încetat abia în 29.10.2021. De asemenea, prejudiciul cauzat subscrisei este un prejudiciu continuu care s-a produs până în data de 29.10.2021 - data creditării contului A. cu sumele datorate de FGA.

Astfel, dacă momentul în care a fost făcută plata este incontestabil, momentul în care FGA trebuia să facă plata trebuia să fie stabilit în conformitate cu art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea 554/2004 care instituie un termen legal de 30 de zile pentru soluționarea unei cereri adresate unei autorități publice, ori de câte ori printr-o lege specială nu este stabilit un termen expres. Facem precizarea că cererea de plată a fost depusă după ce FGA avea posibilitatea de a face plăți, conform at. 13 alin. (1) din versiunea în vigoare la acel moment a Legii 213/201S. Prin urmare, în lipsa unui termen stipulat în Legea 213/2015, FGA, ca autoritatea publică, avea obligația de a soluționa cererea de plată a A. în termen de 30 de zile.

Faptul că în realitate, FGA a soluționat cererea și a făcut plata abia în data de 29.10.2021 nu poate să conducă la exonerarea FGA de la plata de daune interese moratorii, așa cum a decis în mod nelegal prima instanță, pentru perioada anterioară cererii modificatoare. Soluționarea cu o atât de mare întârziere a cererii de plată este în sine, o culpă imputabilă FGA. Astfel că, de vreme ce în cele din urmă este incontestabil că A. era îndreptățită la pata de despăgubiri, principiul reparării integrale a prejudiciului impune ca FGA să fie obligat la plata de daune interese moratorii pentru întreaga perioadă cuprinsă între expirarea termenului legal general de soluționare a cererii de plată și până la plata efectivă a despăgubirilor.

Mai susține recurenta - reclamantă că, un alt aspect extrem de relevant este acela că prin hotărârea judecătorească prin care a fost anulate decizia FGA 14.452/03.05.2018 prin care a fost respinsă cererea de plată a A., instanța nu a obligat FGA în mod direct la plata de despăgubiri ci a obligat FGA la analiza pe fond a cererii de plată, Mai precis, FGA a susținut în cadrul acțiunii împotriva Deciziei faptul că depășirea plafonului de 450.000 RON a fost singurul motiv analizat și care a stat la baza deciziei de respingere. Prin urmare, constatând nelegalitatea interpretării FGA și aplicarea legii 213/2015, instanța de judecată a obligat FGA la reanalizarea pe fond.

Or, după analizarea pe fond, FGA a redus despăgubirile solicitate, în unele cazuri sau chiar !e-a respins, în baza unor alte motive ce pot fi apreciate ca justificate chiar de A.. Așadar determinarea prejudiciului s-a putut face cu adevărat abia după analiza pe fond a cererilor de către FGA.

Față de toate aceste aspecte, consideră recurenta ca fiind în mod evident nelegală soluția primei instanțe în sensul respingerii, ca prescrise, a acțiunii A. pentru perioada 27.04.2016-30.08.2020.

În concluzie, existenta unui act administrativ ilicit sau nelegal este o condiție a acțiunii in răspunderea patrimonială a autorității, până când aceasta condiție nu e îndeplinită, A. nu avea drept la acțiune și deci nu ar fi putut interveni prescripția. Cu alte cuvinte, pentru a curge termenul de prescripție dreptul A. trebuie să fie născut, or din momentul depunerii cererii de plata la FGA, A. nu cunoștea soluția asupra acestei cereri.

Așadar, dreptul la acțiune nu s-a născut pana când nu a existat un act administrativ declarat nelegal și în al doilea rând, pentru a cunoaște prejudiciul trebuia sa existe o soluționare pe fond a cererii. Potrivit legii 213/2015 doar comisia speciala din cadru FGA este cea care poate să determine exact suma la care A. era îndreptățită, iar această determinarea s-a efectuat abia prin plata efectuată în 29 octombrie 2021.

Prin urmare, abia după reanalizarea cererilor A. a avut certitudinea prejudiciului pe care l-a suferit prin plata cu întârziere a despăgubirilor, deoarece doar după reanalizarea cererilor s-a stabilit cuantumul despăgubirilor la care A. era îndreptățit în realitate.

Așadar, susține recurenta - reclamantă că nu pot fi primite considerentele primei instanțe în sensul că până la momentul depunerii cererii modificatoare, 31.08.2021, termenul de prescripție de 1 an era deja împlinit pentru toate zilele din intervalul 27.04.2016-30.08.2020.

În continuare, recurenta - reclamantă invocă încălcarea dispozițiilor art. 12 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 și susține că aceste norme, dar și art. 64 alin. (4) din Norma privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule din 29.11.2011 aprobată prin Ordinul CSA 14/2011, dar și art. 38 din Norma ASF nr. 23/2014, reglementează conținutul contractului de asigurare de tip RCA, stabilind inclusiv penalitățile aplicabile în caz de neplată în termen a sumelor datorate cu titlu de penalități, devin incidente raportului de asigurare RCA în funcție de data încheierii contractului de asigurare.

Prin urmare, consideră că, față de prevederile art. 12 alin. (2) din Legea 213/2015 este evident că dacă FGA este obligat să soluționeze cererile de plată cu respectarea normelor legale și a prevederilor contractuale aplicabile raportului de asigurare pe care se grevează cererea de plată, apreciază că nu există nicio bază legală pentru a înlătura aplicarea față de FGA a penalităților stipulate prin acte normative, ca evaluare legală a prejudiciului cauzat prin plata cu întârziere a sumelor datorate cu titlu de despăgubiri.

Într-o ultimă critică recurenta - invocă și greșita aplicare a prevederilor art. 3 din O.G. nr. 13/2011, susținând că, FGA, deși în îndeplinirea atribuțiilor stabilite în sarcina sa prin lege, trebuia să procedeze la plata despăgubirilor într-un termen de 30 de zile de la depunerea cererii de plată, FGA a procedat la plata despăgubirilor cu o întârziere de peste 5 ani. Așadar,în speță este pe deplin aplicabilă dobânda penalizatoare.

Or, aceasta trebuie stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2), iar nu potrivit alin. (3), așa cum în mod greșit a făcut prima instanță. Aceasta, deoarece raporturile juridice din care a rezultat obligația de plată sunt raporturi specifice decurgând din contracte de asigurare și din prevederi legale incidente în materia asigurărilor. Atâta vreme cât A. este îndreptățit la încasarea despăgubirilor în temeiul dreptului de regres al asigurătorului și în calitate de creditor de asigurare, de vreme ce FGA este, la rândul său, o instituție creată tocmai pentru a asigura funcționarea pieței asigurărilor, nu se poate susține că raporturile juridice dintre A. și FGA s-ar fi stabilit în afara exploatării unei întreprinderi fără scop lucrativ.

În realitate, cel care a suferit prejudiciul cauzat prin plata cu întârziere este un asigurător, prin urmare, stabilirea dobânzii penalizatoare trebuie să se facă conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, iar nu în baza art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011. Aceasta cu atât mai mult cu cât dobânda legală reprezintă evaluarea prejudiciului suferit prin lipsa de folosință asupra unei sume de bani. Or, evaluarea prejudiciului trebuie să se facă din perspectiva patrimoniului prejudiciat, nu din perspectiva celui care este chemat să repare prejudiciul.

Față de aceste considerente recurenta - reclamantă A. S.A. a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii recurate, respectiv cu privire la soluția de admitere asupra excepției prescripției și cu privire la soluția privind stabilirea cuantumului penalităților, rejudecând pe fond să se dispună admiterea acțiunii precizate și respingerea excepției prescripției pentru perioada 27.04.2016-30.08,2020; obligarea FGA la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin respingerea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x din 29.01.2016 constând:

- în principal în penalități de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor (Ordinul CSA 14/2011),

- în subsidiar, dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, calculate pentru perioada cuprinsă între împlinirea a 30 de zile de la data depunerii cererii de plată și până la data de Ia care achitării despăgubirilor de către FGA.

De asemenea, recurenta - reclamantă își menține solicitarea privind obligarea Fondului de Garantare a Asiguraților la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

La rândul său, recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților-FGA, în cadrul cererii sale de recurs, invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței recurate și reținând cauza spre rejudecare, să se dispună admiterea excepțiilor invocate și, pe cale de consecință, să se respingă acțiunea, ca inadmisibilă/prescrisă/prematură, iar pe fond să se respingă contestația, ca nefondată, cu acordarea cheltuielilor de judecată constând în taxa judiciară de timbru.

În motivarea recursului, după prezentarea istoricului litigiului, recurentul -pârât critică soluția instanței de fond, de admitere doar în parte a excepției prescripției.

Astfel, susține că, în prezenta cauza reclamanta solicită despăgubiri constând în penalitati de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurarilor, fără a preciza cuantumul acestora, perioada pentru care solicită acordarea lor, sau daca legislația în materia asigurărilor, în ce privește cuantumul penalităților de întârziere i-ar fi aplicabil și pârâtului-instituție de drept public. Reclamanta indică totodată un temei subsidiar, respectiv solicita obligarea FGA la plata dobânzii legale conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.

Or, prin cererea înregistrată sub nr. x/29.01.2016, reclamanta nu a solicitat acordarea dobânzii legale, astfel ca aceasta nu putea privi obiectul actului administrativ emis de pârât si nici nu puteau face obiectul controlului de legalitate al instantei de judecata- aspect ignorat de instanta de fond.

Astfel, despăgubirile solicitate prin prezenta acțiune nu constituie creanțe de asigurari asa cum este definită sintagma la art. 4 alin. I lit. a) din Legea 213/2015, ci constituie despăgubiri pentru comportamentul Fondului, apreciat ca nelegal de reclamanta raportat la modalitatea de soluționare a cererii de plată, și sunt întemeiate pe prevederile art. 1, 8 si 19 din Legea 554/2004, căzând deci, sub imperiul termenelor si procedurilor prevazute de aceasta lege.

De altfel, reclamanta nu a pretins niciodată că aceste sume ar fi creanțe de asigurări rezultate dintr-un contract de asigurare, precizând că acestea sunt solicitate ca urmare a comportamentului administrativ apreciat ca nelegal al subscrisei, nu ca provenind dintr-un contract de asigurare.

Prin urmare, reclamanta cunoștea producerea prejudiciului și întinderea acestuia pentru nesolutionarea în termenul legal a cererii sale odată cu expirarea termenului de 30 de zile de la data de 29.01.2016, data depunerii cererii de despagubiri. Aceasta cunoștea atât producerea prejudiciului, cât și întinderea acestuia pentru respingerea cererii de plată începând cu data comunicării Deciziei nr. 14452/03.05.2018 de respingere a acestei cereri, și anume data de 07.05.2018, începand cu aceste doua date fiind certe atât nașterea dreptului la despagubiri, cat si cuantumul acestora, care era fix și determinat de norme administrative si legale.

Consideră recurentul - pârât ca nu putea fi primita sustinerea reclamantei ca a cunoscut nașterea dreptului la despagubiri doar la data de 13.10.2021, data solutionarii definitive a dosarului nr. x/2018 al Curtii de Apel Bucuresti, avand în vedere că reclamanta a depus prezenta acțiune înainte de aceasta dată.

De asemenea, este nereala sustinerea ca prezenta actiune instantei nu putea fi depusă înainte de soluționarea dosarului nr. x/2018 sau de identificarea practicii instanței judecătorești în materia acestui tip de cereri, sau de pronuntarea Deciziei 29/2020 a ICCJ, deoarece, pe de-o parte, acțiunea de față a fost depusă înainte de solutionarea definitiva a dosarului x/2019, si, pe de alta parte, în Decizia ICCJ data în RIL cu numarul 22/2019 se arata foarte clar ca pronuntarea unei hotarari judecatoresti avand ca obiect anularea unui act administrativ nu constituie data începerii termenului de prescriptie speciala și nu poate fi legată în mod indisolubil de acest moment, relevanta fiind data când reclamanta a cunoscut/trebuia sa cunoască prejudiciul și întinderea sa.

In speță, reclamanta cunoștea existența și intinderea prejudiciului pentru nesolutionarea în termen legal a cererii începând cu data expirării termenului de 30 de zile de la depunerea cererii de plată nr. x/29.01.2016, acesta fiind termenul la care sustine reclamanta ca FGA avea obligația de a solutiona cererea de Plata, iar cuantumul penalitatilor/dobanzilor era stabilit de lege pentru fiecare zi de întârziere in parte. In egala masură, reclamanta a cunoscut existenta și întinderea prejudiciului pentru respingerea cererii de plata la data comunicarii Deciziei nr. 14452/03.05.2018 de respingere a cererii de plata nr. x/29.01.2016, data de 07.05.2018, la acel moment având certitudinea comportamentului pârâtului apreciat nelegal de catre reclamanta, precum si a cuantumului fix stabilit de lege pentru fiecare zi de întârziere de penalitati/dobanzi la care se considera îndreptățită.

Ca urmare, consideră recurentul - pârât că termenul de prescriptie pentru cererea de acordare a despăgubirilor întemeiate pe fiecare din cele doua situatii a început să curgă conform celor stabilite mai sus și s-a implinit un an mai tarziu, la data de 19.05.2019.

Chiar daca s-ar aprecia că, întrucât despăgubirile solicitate constau in penalități/dobânzi care se calculeaza zi dupa zi, data începerii termenului de prescriptie pentru fiecare în parte este data scadentei acesteia, termenul de prescriptie este de asemenea implinit față de faptul ca data scadentei ultimei posibile despagubiri acordate este data de I an si o zi fata de data expirarii termenului de 30 de zile de la depunerea cererii de plata nr. x/29.01.2016, pentru solutionarea cu intarziere a cererii de Plata, și de I an si o zi fata de data de 07.05.2018, si, deci, data finalizarii termenului de prescriptie de I an calculat pentru ultima zi de penalitate/dobanda este de I an si o zi raportat la aceste momente. După împlinirea termenului de prescriptie de 1 an nu se mai pot calcula alte eventuale dobânzi/penalități.

Mai susține recurentul că, împrejurarea că debitul principal a fost efectiv achitat reclamantei mai târziu nu are impact asupra stabilirii datei de început a termenului de prescriptie pentru despăgubirile solicitate în conditiile art. 1, 8 si 19 din Legea 554/2004, având în vedere rationamentul expus mai sus, data achitarii debitului fiind diferită de data la care reclamanta cunoștea ăntinderea despăgubirilor sau data la care aceasta trebuia să o cunoască de la care curge acest termen de prescriptie.

Prin urmare, termenul de prescripție pentru cererea de acordare a despagubirilor întemeiate pe fiecare din cele doua situatii a început să curgă conform celor stabilite mai sus și s-a împlinit un an mai tarziu.

Or, reclamanta a depus prezenta actiune pe rolul instantei mult după împlinirea acestor termene, astfel încât solicită admiterea recursului și admiterea in intregime a exceptiei prescriptiei dreptului la acțiune în ceea ce privește capătul de cerere având ca obiect pretenții formulată de reclamantă.

Pentru a se stabili momentul de început al termenului de prescriptie trebuie cunoscut în ce constă paguba pretinsă și apoi trebuie determinat momentul în care ea a fost cunoscuta sau trebuia sa fie cunoscută de persoana vătămată.

Prin hotarârea pronunțată în dosarul nr. x/2018, instanța nu a obligat Fondul la plata unei sume de bani, ci a fost obligat Fondul la îndeplinirea obligatiei de a face, iar Fondul, în doar cateva zile de la rămânerea definitivă a hotarârii pronunțate în dosarul x/2018, a pus in executare hotararea instantei de judecată si si-a complinit obligatia de solutionare pe fond a cererii de Plată, aceasta fiind admisă în parte.

Prin urmare, susțiune recurentul - pârât că nu se poate pune problema unei lipse de folosinta pe o durata în care nu fusese instituită in sarcina Fondului obligatia de plată - 29.01.2016 (data depunerii cererii de Plata) - data solutionării pe fond a cererii de Plata.

Într-o altă critică, recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a susținut că instanța de fond în mod greșit a respins excepția inadmisibilității acțiunii, având în vedere că cererea de plată din prezenta cauză a fost solutionată prin Decizia nr. 14452/03.05.2018, care a fost contestată în dosarul nr. x/2018 și prin care decizia contestată a fost anulată, iar FGA a fost obligat să analizeze pe fond cererile de plată.

Critică respingerea exceptiei de inadmisibilitate, dat fiind faptul că prin hotărârea definitivă arătată mai sus a fost obligat la analizarea cererii de plată.

În acest sens invocă dispozițiile art. 8 din Legea 554/2004, conform cărora actiunea în anularea actului administrativ trebuie să conțină atât solicitarea de anulare a actului administrativ considerat vătămător, cât și repararea pagubei cauzate.

Arată că, având în vedere că în dosarul nr. x/2018 a fost obligat să analizeze cererile de plată pe fond și nu să plătească sumele solicitate, iar pe de altă parte că art. 19 din Legea 554/2004 permite ca cererea pentru acordarea despăgubirilor să fie depusă pe cale separată, cu condiția ca în prealabil să se fi solicitat anularea actului administrativ vătămător, consideră că la acest moment A. S.A. nu are o creanță certă, lichidă și exigibilă, pentru a putea solicita despăgubiri, nefiind întrunite condițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004.

Astfel, solicită casarea sentinței recurate și, în rejudecare, admiterea excepției inadmisibilității cererii de chemare în judecată.

Pentru aceste considerente solicită casarea sentinței recurate și rejudecând cauza, să se admită exceptia inadmisibilitätii cererii de chemare în judecată, cu consecința respingerii cererii, ca inadmisibilă.

Pe fondul cauzei, recurentul - pârât susține că prima instanță a făcut o greșită aplicare a normelor de drept material, respectiv a art. 19 din Legea nr. 554/2004, respectiv a prevederilor O.G. nr. 13/2011 și, în mod greșit au fost clasificate sumele solicitate cu titlu de despăgubiri ca fiind accesorii ale creanței de asigurări.

Intimata a denumit în mod arbitrar despăgubirile solicitate ca fiind "penalități de întârziere" pentru a induce in eroare instanța de judecată, în condițiile în care Legea nr. 213/2015 nu prevede posibilitatea obligării FGA la plata unor penalități de întârziere. În egala măsura, Legea nr. 554/200 prevede în mod expres posibilitatea obligării autorității publice la plata penalităților de întârziere, însă în condițiile prevăzute de art. 24 și, în mod evident nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 24 din legea nr. 554/2004 întrucât recursurile formulate de parti in dosarul nr. x/2018 au fost respinse la data de 13.10.2021, iar la data de 27.1 0.2021, Fondul a soluționat pe fond cererea reclamantei.

Denumirea generica a despăgubirilor solicitate de reclamanta-intimata ca fiind "penalități" sau "dobânzi" după cum retine instanța de fond, deși in realitate se solicita despăgubiri pentru presupusul comportament culpabil al subscrisei, nu transforma o suma solicitată cu titlu de debit principal, iîn presupuse accesorii, astfel încât sa fie aplicabile dispozițiile art. 2503 alin. (1) C. civ.

Astfel, susține recurentul - pârât că despăgubirile solicitate prin prezenta acțiune nu constituie creanțe de asigurări asa cum este definita sintagma la art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea 213/2015, ci reprezintă despăgubiri pentru comportamentul Fondului, apreciat ca nelegal de aceasta raportat la modalitatea de soluționare a cererii de plată, si sunt întemeiate pe prevederile art. 1, 8 si 19 din Legea 554/2004, căzând deci, sub imperiul termenelor si procedurilor prevăzute de aceasta lege.

Apreciază că o analiza completa a circumstanțelor cauzei si a cererii reclamantei presupune analiza cererii reclamantei atât cu privire la legea nr. 554/2004, cat si cu privire la dispozițiile legii nr. 213/2015 ce are caracter de lege speciala, derogatorie de la dispozițiile de drept comun.

Subliniază faptul că reclamanta-intimata nu a investit instanța de judecată cu o cerere privind penalitățile în condițiile art. 24 din legea nr. 554/2004, ci consideră că aceste penalitati/dobanzi sunt datorate de FGA conform art. 2 lit. h) din Legea nr. 554/2004, respectiv de la momentul la care FGA trebuia să procedeze la soluționarea în integralitate a cererii de despăgubire. Insa, reclamanta nu poate solicita penalități de întârziere pentru repararea unui prejudiciu cauzat exclusiv prin întârzierea soluționării unei cereri in temeiul art. 2 lit. h) din Legea nr. 554/2004 întrucât, cel puțin la momentul formulării cererii modificatoare, FGA nu stabilise daca suma integrală solicitată de reclamanta cu titlu de despăgubire din raportul de asigurare este sau nu întemeiată. In litigiul de fata reclamanta nu a solicitat obligarea FGA la penalități cu rol de constrângere pentru neexecutarea sentinței- titlu executoriu prin care a fost obligată la soluționarea pe fond a cererii reclamantei, ci direct la obligarea FGA la plata penalităților de întârziere pentru nesoluționarea cererii in cadrul raportului juridic de drept administrativ substanțial. In acest context, reclamanta a invocat aplicarea art. 19 din Legea nr. 554/2004. Acest act normativ vizează situația în care în litigiul principal, în obligare la soluționarea cererii, soluționat definitiv în anul 2021, reclamanta nu a solicitat si despăgubiri.

Mai mult, arată recurentul - pârât că reclamanta și-a întemeiat dreptul său pe prevederile art. 19 din legea nr. 554/2004 și pe acelea ale Legii nr. 213/2015, astfel ca, trebuie observat faptul ca art. 19 din Legea nr. 554/2004 vizează dreptul la despagubiri în fața instantei după ce în prealabil persoana s-a adresat instantei cu o cerere in anularea actului/obligarea la emiterea actului administrativ, în timp ce Legea nr. 213/2015 vizează o cu totul altă ipoteza privind despagubirile, anume cererea administrativa adresata in prealabil FGA, cu posibilitatea contestarii in fata instantei a deciziei FGA.

In ce priveste analiza din perspectiva aplicării legii nr. 213/2015, susține recurentul - pârât că penalitățile de întârziere/dobânzile nu reprezintă despăgubiri, în sensul art. 4 lit. a) din Legea ni 213/2015 sau art. 50 din Legea nr. 136/1995, deoarece nu sunt stabilite in legătura cu riscul asigurat, ci cu modalitatea de indeplinire de către asigurătorul RCA a propriilor obligații legale de plata despăgubirii către asigurătorul CASCO care s-a subrogat in drepturile asiguratului sau, fiind așadar în strânsă legătura cu culpa asigurătorului RCA, iar nu cu culpa asiguratului. Nu exista prevederi legale care să oblige FGA la plata aceluiași tip de penalități, pentru nesolutionarea într-un termen a cererilor de plata formulate în temeiul Legii nr. 213/2015, astfel încât acesta reprezintă un argument supliment pentru respingerea cererii de plata a acestor penalități,

Așadar, chiar și în ipoteza în care instanța de judecată învestită cu soluționarea dosarului nr. x/2018 ar fi admis in integralitate cererea de chemare in judecată și ar fi dispus în consecință obligarea directă la plata sumei constând în creanță de asigurare, solicitarea despăgubirilor constând penalități de întârziere de 0.2%/zi de întârziere conform Ordinului CSA nr. 14/201 l/Normei ASF 23/2014 apare ca fiind lipsita de temei, Ordinele antementionate fiind inaplicabile în raport cu o instituție de drept public.

Cererea formulată pe cale separata de despăgubiri, întemeiată pe art. 19 din Legea nr. 554/2004 este condiționată de existența unei hotărâri judecătorești prin care să fi fost admisă acțiunea îndreptă împotriva actului administrativ nelegal, tipic sau asimilat, pentru că repararea pagubei persoanei vătămate este o latură intrinsecă litigiului administrativ.

Reclamanta pretinde că i-a fost cauzat un prejudiciu pentru emiterea unui act nelegal - Decizia nr. 14452/03.05.2018 de respingere a cererii de plata-justifică existența prejudiciului prin aceea că cererea de plată a fost soluționată cu întârziere, pretinzând în acest sens plata de penalități de întârziere/dobânda legală.

Or, soluționarea cu întârziere a unei cereri administrative/nesoluționarea in termenul prevăzut de lege, reprezintă un act administrativ asimilat distinct de actul administrativ tipic anulat de instanța de judecata in mod definitiv.

Reclamanta nu face dovada existentei actului administrativ asimilat- nesoluționarea în termen-care să fi fost cenzurat prin hotărâre definitiva, astfel ca nu este justificata situația premisă la care face trimitere art. 19 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ si fiscal, astfel cum a fost interpretat prin Decizia nr. 22/2019 a ICCJ, pronunțată în interesul legii. Actul administrativ tipic anulat de instanțe în mod definitiv - Decizia nr. 14452/03.05.2018 a soluționat în realitate cererea de plată, în sensul respingerii acesteia, instanțele nefiind investite cu verificări asupra termenului legal/rezonabil de soluționare, ci exclusiv cu verificări asupra legalității aplicării plafonului de 450.000 RON cererilor de plata ale reclamantei.

In aceste condiții, consideră recurentul - pârât că, în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004, reclamanta poate sa pretindă despăgubiri doar pentru prejudiciul cauzat prin nelegala respingere a cererii de plată, ca urmare a aplicării plafonului, iar nu pentru prejudicii cauzate de nesoluționarea cererii de plată în termenul prevăzut de lege.

Nefiind îndeplinită condiția referitoare la săvârșirea faptei ilicite cu vinovăție, pretinsul prejudiciu invocat de reclamantă nu poate fi reparat în modalitatea solicitată în prezenta cauză dispusă de instanța de fond, din moment ce nu sunt întrunite în mod cumulativ toate condițiile răspunderii civile delictuale.

In consecință, arată că Fondul nu poate fi obligat la plata pretinselor despăgubiri constând în penalități de întârziere/dobânzi legale penalizatoare în absenta săvârșirii cu vinovăție a faptei ilicite la care s-a raportat reclamanta în susținerea acțiunii modificate.

Mai susține recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților că, în ceea ce privește solicitarea de obligare a fondului la plata dobânzii legale penalizatoare conform art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, pe de o parte trebuie avute in vedere dispozițiile art. 80 din legea nr. 85/2014 si, pe de alta parte, trebuie stabilit momentul la care creanța de asigurare- debitul principal- in raport cu care se care obligarea noastră la plata dobânzii, ar fi dobândit caracter cert, lichid si exigibil.

Raportat la art. 80 din Legea nr. 85/2014, nicio dobândă, majorare sau penalitate de orice fel ori cheltuială, numită generic accesorii, nu va putea fi adăugată creanțelor născute anterior datei deschiderii procedurii, cu excepția situațiilor prevăzute la art. 103.

Așadar, în măsura în care sumele solicitate cu titlu de "despăgubiri" ar fi clasificate drept accesorii ale unei creanțe născute anterior datei deschiderii procedurii, devin incidente prev. art. 80 din legea 85/2014, aspect pe care instanța de fond nu l-a avut în vedere.

Dobânda legala penalizatoare este datorată pentru neîndeplinirea unei obligații la scadență, fiind pretinsă în speța de intimată pentru neîndeplinirea de către FGA a obligației de soluționare în termenul legal a cererii de plată, însă, pentru a pretinde dobânda legala penalizatoare cu titlu de despăgubiri în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004, este necesar ca reclamanta sa probeze anularea, prin hotărâre definitivă, a actului administrativ asimilat - nesolutionarea cererii de plată într-un anumit termen. Or, o astfel de proba nu a fost administrată în cauză, neexistand hotărâre judecătoreasca definitiva prin care instanțele să fi constatat, în prealabil, ca Fondul avea obligația de a soluționa cererea într-un anumit termen și în mod nelegal nu a procedat in acest mod.

Așadar, solicită a se constata că nu se face dovada situației premisă pentru acodarea despăgubirilor, neexistand legătura de cauzalitate între nelegala respingere a cererii de plată pentru depășirea plafonului de 450.000 RON prevăzut de legea nr. 213/2015 și neîndeplinirea obligației de soluționare a cererii într-un anumit termen- termen care nici măcar nu este prevăzut de legea nr. 213/2015

În concluzie, apreciind ca fiind incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul - pârât Fondul de Garantare a Asiguraților solicită admiterea recursului, casarea sentinței în sensul respingerii cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată, ca prescrisă/inadmisibilă, respectiv ca neîntemeiată.

Apărările formulate în cauză

Niciuna dintre părți nu a depus întâmpinare împotriva recursului promovat de partea adversă.

Recurenta -reclamantă A. S.A. a depus la dosar Concluzii scrise, pentru termenul de judecată din data de 05 decembrie 2023, prin care a reiterat argumentele invocate în susținerea nelegalității soluției pronunțate de instanța de fond, la care a atașat dovada efectuării cheltuielilor de judecată.

Procedura de soluționare a recursurilor

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererilor de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin Rezoluția Președintelui completului învestit aleatoriu cu judecarea dosarului din data de 07.10.2022 s-a fixat primul termen pentru soluționarea celor două recursuri la data de 05.12.2023, în ședință publică, cu citarea părților, când, Înalta Curte luând act de cererea recurentei - reclamante, de judecare în lipsă, considerând că au fost lămurite toate împrejurările de fapt și temeiurile de drept ale cauzei, în baza art. 394 C. proc. civ. a declarat dezbaterile închise, reținând dosarul spre soluționare pe fondul recursurilor ce fac obiectul pricinii deduse judecății.

Soluția și considerentele instanței de recurs.

Examinând sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte va admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. și va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților, pentru următoarele considerente:

În ceea ce privește recursul declarat de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților și întemeiat pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Înalta Curte constată că, potrivit acestui motiv, casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța, deși a recurs la textele de lege aplicabile speței, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit.

Acest motiv de recurs invocat de recurentul - pârât nu este fondat.

Astfel, Înalta Curte va respinge critica referitoare la nelegalitatea soluției de respingere a excepției inadmisibilității acțiunii, întrucât cererea de reparare a prejudiciului formulată pe cale separată și întemeiată pe prevederile art. 19 și art. 8 din Legea nr. 554/2004 este condiționată de dovedirea existenței unor împrejurări obiective care au făcut imposibilă stabilirea întinderii prejudiciului.

Critica este nefondată, în condițiile în care potrivit art. 19 alin. (1) și (2) din Legea nr. 554/2004:

"(1) Când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în același timp și despăgubiri, termenul de prescripție pentru cererea de despăgubire curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.

(2) Cererile se adresează instanțelor de contencios administrativ competente, în termenul de un an prevăzut la art. 11 alin. (2)."

De asemenea, potrivit art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004:

"(2) Pentru motive temeinice, în cazul actului administrativ individual, cererea poate fi introdusă și peste termenul prevăzut la alin. (1), dar nu mai târziu de un an de la data comunicării actului, data luării la cunoștință, data introducerii cererii sau data încheierii procesului-verbal de conciliere, după caz."

Din interpretarea coroborată a textelor de lege de mai sus se constată că susținerea recurentului-pârât este nefondată, întrucât art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 prevede tocmai ipoteza din speță, respectiv aceea când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în același timp și despăgubiri, stabilind că într-o asemenea situație, termenul de prescripție pentru cererea de despăgubire curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei, însă cu respectarea termenului de un an prevăzut la art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

Din cuprinsul dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 554/2004 rezultă faptul că nu există nicio cauză de inadmisibilitate a acțiunii în daune formulată separat de acțiunea în anulare, singura condiție impusă fiind respectarea termenului de prescripție de un an de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.

Întreaga reglementare a acțiunii în contenciosul administrativ subiectiv determină concluzia conform căreia acțiunea în acordarea de despăgubiri, chiar atunci când este formulată separat, are un caracter subsecvent acțiunii în anularea actului nelegal sau împotriva refuzului de rezolvare a unei cereri referitoare la un drept sau un interes legitim.

Persoana vătămată are un drept de opțiune, iar nu o obligație de a solicita plata de despăgubiri în cadrul acțiunii în anularea actului vătămător, sau printr-o cerere separată, ultima fiind însă condiționată de respectarea termenului de prescripție, care curge de la data la care a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei, motiv pentru care nu se poate reține existența unui fine de neprimire, în ipoteza în care reclamanta ar fi cunoscut întinderea pagubei chiar de la formularea acțiunii în anulare, însă a ales să introducă cererea în despăgubiri pe cale separată, un astfel de drept de opțiune cu privire la modalitatea în care înțelege să acționeze fiind prevăzut de lege.

Așa fiind, Înalta Curte constată că respingerea unei cereri de chemare în judecată, ca inadmisibilă, intervine doar în acele ipoteze în care, prin lege, este în mod expres interzisă formularea unei acțiuni ori în acele situații în care este stabilită o anumită procedură pentru exercitarea unui drept, iar partea nu a urmat-o, formulând direct acțiunea în fața instanței de judecată.

Prin urmare, în condițiile în care din textul art. 19 din Legea nr. 554/2004 nu reiese în mod expres interdicția formulării unei cereri de acordarea a despăgubirilor pe cale separată, ci dimpotrivă, legiuitorul permite, pe cale de excepție, un asemenea demers, excepția inadmisibilității este neîntemeiată, prima instanță procedând în mod corect la respingerea acesteia.

Concluzionând, Înalta Curte va respinge motivul de recurs prin care se invocă inadmisibilitatea cererii deduse judecății, ca nefondat.

În ceea ce privește excepția prescripției, Înalta Curte constată că Decizia FGA nr. 14452/03.05.2018 (prin care au fost respinse un număr de 435 de cereri) a fost anulată prin sentința civilă nr. 4902/27.11.2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2018, definitivă prin Decizia nr. 4644/13.10.2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal de respingere a recursului (iar pârâtul a fost obligat la analiza cererilor de plată), context din care rezultă că dreptul material la acțiune nu este prescris, atât timp cât la data învestirii instanței judecătorești (30.03.2021) existența creanței este strâns legată de anularea Deciziei nr. 14452/03.05.2018 ca act administrativ unilateral, cât și de lămurirea existenței în beneficiul reclamantei a creanței principale, ce a fost achitată pe cale amiabilă de către recurentul-pârât la data de 29.10.2021.

Într-adevăr, dispozițiile art. 13 alin. (6) din Legea nr. 213/2015 menționează că "Dreptul la acțiune contra Fondului pentru plata indemnizațiilor/despăgubirilor se prescrie în termen de 5 ani calculați de la data nașterii dreptului, dar nu înainte de rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment", însă, având în vedere că data la care începe să curgă termenul de prescripție pentru introducerea acțiunii în despăgubire reprezintă momentul la care persoana vătămată printr-un act administrativ nelegal a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei, iar recurentei-reclamante i s-a recunoscut dreptul de creanță prin efectuarea plății, la data de 29.10.2021, rezultă în mod indubitabil că acest drept nu poate fi considerat ca fiind prescris.

De fapt, prin această manifestare unilaterală de voință recurentul-pârât a procedat la recunoașterea voluntară a dreptului a cărui prescripție se invocă, iar această manifestare de voință produce efecte juridice în sensul că înlătură posibilitatea recurentului-pârât de a invoca excepția prescripției dreptului la acțiune al recurentei-reclamante, context în care, Înalta Curte va respinge criticile recurentului-pârât în sensul că achitarea debitului principal nu ar avea impact asupra stabilirii prescripției.

În condițiile în care analiza cererii de plată pe fondul său a fost realizată de pârât după pronunțarea definitivă a soluției de anulare a deciziei nr. 14452/03.05.2018, iar plata despăgubirilor a fost efectuată la data de 29.10.2021 (dosarul de fond), este clar că prejudiciul recurentei-reclamante constând în lipsa de folosință cu privire la sumele la care era îndreptățită cu titlu de despăgubiri a devenit cert doar după analizarea pe fond a cererii de plată, când s-a stabilit dreptul la respectiva sumă de bani, acela fiind momentul prin raportare la care trebuie verificată prescripția dreptului de a solicita despăgubirile pentru prejudiciul cauzat prin emiterea actului administrativ considerat vătămător.

Având în vedere că data la care începe să curgă termenul de prescripție pentru introducerea acțiunii în despăgubire reprezintă momentul la care persoana vătămată printr-un act administrativ nelegal a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei, iar recurentei-reclamante i s-a recunoscut dreptul de creanță prin efectuarea plății, la data de 29.10.2021, rezultă în mod indubitabil că acest drept nu poate fi considerat ca fiind prescris.

De fapt, printr-o manifestare unilaterală de voință recurentul-pârât a procedat la recunoașterea voluntară a dreptului a cărui prescripție o invocă, iar această manifestare de voință produce efecte juridice în sensul că înlătură posibilitatea recurentului-pârât de a invoca excepția prescripției dreptului la acțiune al recurentei-reclamante.

Prin urmare, având în vedere faptul că recurenta-reclamantă a demonstrat, potrivit înscrisurilor depuse la dosar, că a cunoscut sau trebuia să cunoască prejudiciul abia la data de 29.10.2021, când contul său a fost creditat cu suma stabilită în urma analizării pe fond a cererii de plată, Înalta Curte, răspunzând deopotrivă și criticilor recurentei - reclamante, pe care le apreciază ca fiind întemeiate, constată că se impune respingerea excepției prescripției dreptului la acțiune și pentru perioada 03.05.2018-30.08.2020, criticile recurentului - pârât, în sensul că termenul de prescripție pentru cererea de acordare a despăgubirilor s-a împlinit la data de 19.05.2019, neputând fi reținute.

În acest context, Înalta Curte constată nefondate criticile recurentului-pârât în sensul că achitarea debitului principal nu ar avea impact asupra stabilirii prescripției, având în vedere că pentru formularea cererii de acordare a acest