ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4943/2023

Ședința publică din data de 1 noiembrie 2023

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1 Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal la data de 28.07.2021 sub nr. x/2021, reclamanții A. și B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară, anularea rezoluției de clasare nr. 1276/27.04.2021 în lucrarea nr. C21-1010 și a rezoluției inspectorului șef din 06.07.2021 în lucrarea C21-1094.

1.2. Totodată, prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal la data de 02.08.2021 sub nr. x/2021, reclamanții A. și B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară, anularea rezoluției de clasare nr. 1936/24.06.2021 în lucrarea nr. C21-2078 și a rezoluției inspectorului șef din 21.07.2021 în lucrarea C21-1212.

1.3. Prin încheierea din data de 19.01.2022, pronunțată în dosarul nr. x/2021, s-a admis excepția conexității și s-a dispus trimiterea dosarului nr. x/2021 spre soluționare instanței mai întâi învestite cu dosarul nr. x/2021 al Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal.

2.1. Prin sentința civilă nr. 662 din data de 29 martie 2022, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a respins cererile conexate formulate de reclamanții A. și B., ca nefondate.

2.2. Prin încheierea de ședință din data de 19 mai 2022, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a admis în parte cererea reclamanților A. și B., în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară și a dispus completarea încheierii de ședință din data de 15.03.2022, pronunțată în dosarul nr. x/2021 al secției a IX-a a Curții de Apel București în sensul că se vor trece și susținerile reclamantului B. menționate în cuprinsul încheierii din data de 19 mai 2022. Totodată, Curtea de Apel București a respins în rest ca nefondată cererea de îndreptare în ce privește sentința nr. 662/2022 pronunțată în același dosar.

Împotriva sentinței civile nr. 662 din data de 29 martie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal au declarat recurs reclamanții A. și B., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., prin care au solicitat admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, admiterea contestațiilor, astfel cum au fost formulate.

Urmare unei succinte prezentări a situației de fapt, a aspectelor sesizate Inspecției Judiciare, a chestiunilor evocate prin cererile de chemare în judecată și a soluției instanței de fond, recurenții - reclamanți au susținut, în esență, printr-un prim set de argumente subsumate prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., că hotărârea primei instanțe nu ar îndeplini rigorile unei motivări conforme prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. și art. 6 par. 1 din Convenția EDO, întrucât instanța de fond nu ar fi făcut o analiză efectivă a susținerilor și apărărilor recurenților. În opinia acestora, hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, are motive străine de natura cauzei și nu a examinat, în concret, argumentele, motivele și probele pe care reclamanții le-au invocat.

Au mai apreciat recurenții - reclamanți că instanța de fond a realizat o analiză teoretică a art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, deoarece nu a avut în vedere abaterile reclamate și încălcarea normelor de drept material și procesual invocate în mod expres în contestații și nu a răspuns corect la chestiunea abaterii comise de judecători cu privire la nerespectarea distribuirii aleatorii a cauzei, subliniind că abaterea pe care au descris-o nu se referea la faptul că cererea de contestație la executare nu a fost distribuită aleatoriu, ci la faptul că judecătorii constituiți într-o instanță de executare, au "lămurit" dispozitivul unei hotărâri judecătorești, iar această operațiune revenea, de drept, numai judecătorului care a soluționat fondul cauzei.

Totodată, subsumat motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții - reclamanți au arătat că regulile ce stabilesc răspunderea disciplinară a magistraților intra în sfera dreptului material, iar art. 99 lit. t), coroborat cu art. 99

1

din Legea nr. 304/2004 stabilesc că judecătorul care a exercitat cu rea credință sau gravă neglijență funcția prin încălcarea normelor de drept material și procesual, comite abateri disciplinare. În opinia recurenților, în raport de conținutul normativ al acestor prevederi legale, incumba instanței obligația de a stabili, într-o primă etapă, dacă încălcarea normelor de drept procesual și material invocate este reală și, apoi, să realizeze o raportare a situației de fapt la prevederile art. 99 lit. t) din Legea nr. 304/2004.

În susținerea căii de atac, recurenții - reclamanți au reiterat prevederile legale apreciate de aceștia ca fiind încălcate de judecătorii vizați de sesizările adresate Inspecției Judiciare și au făcut trimitere la jurisprudența Curții EDO, apreciind că judecătorii împotriva cărora au formulat sesizările soluționate prin rezoluțiile atacate în cauza pendinte au încălcat preeminenta dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor, care exclude posibilitatea repunerii în discuție a soluțiilor definitive precum și ordinea într-un stat de drept.

Prin întâmpinarea depusă în dosarul cauzei, intimata-pârâtă Inspecția Judiciară a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, și menținerea, ca legală, a sentinței recurate.

Prin răspunsul la întâmpinare formulat, recurenții-reclamanți A. și B. au solicitat respingerea apărărilor formulate de intimata-pârâtă Inspecția Judiciară, apreciind susținerile acesteia ca fiind neîntemeiate.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluția din data de 17 octombrie 2022 s-a fixat termen de judecată la data de 1 noiembrie 2023, în ședință publică, cu citarea părților.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, normele legale incidente și aspectele învederate în întâmpinare, Înalta Curte constată că recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. este nefondat, pentru următoarele considerente:

Recurenții-reclamanți au învestit instanța de contencios administrativ cu două cereri de chemare în judecată, având drept obiect, pe de o parte contestația formulată împotriva rezoluției de clasare nr. 1276/27.04.2021, în lucrarea nr. C21-1010 și a rezoluției inspectorului șef din 06.07.2021 în lucrarea C21-1094, ce au vizat sesizarea înregistrată la Inspecția Judiciară la data de 16.03.2021 (acțiune în contencios administrativ înregistrată sub numărul unic de dosar x/2021), iar, pe de altă parte, contestația formulată împotriva rezoluției de clasare nr. 1936/24.06.2021, în lucrarea nr. C21-2078 și a rezoluției inspectorului șef din 21.07.2021, în lucrarea C21-1212, ce au vizat sesizarea înregistrată la Inspecția Judiciară la data de 28.06.2021 (acțiune în contencios administrativ înregistrată sub numărul unic de dosar x/2021). Prin încheierea de ședință din data de 19.01.2022, pronunțată în dosarul nr. x/2021, cele două cereri de chemare în judecată au fost conexate, soluționarea lor realizându-se de către instanța mai întâi învestită, mai precis Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2021.

Sesizarea înregistrată la Inspecția Judiciară la data de 16.03.2021 a privit pe domnul judecător C., din cadrul Judecătoriei Bacău și pe doamnele judecător D. și E., din cadrul Tribunalului Bacău iar sesizarea înregistrată la Inspecția Judiciară la data de 28.06.2021 a privit pe doamnele judecător D. și E., din cadrul Tribunalului Bacău.

În ambele sesizări recurenții - reclamanți au solicitat, în esență, constatarea săvârșirii, de către antereferiții magistrați, în soluționarea dosarului civil nr. x/2019, a unor fapte apreciate de recurenți ca reprezentând abateri disciplinare încadrabile în ipoteza reglementată de art. 99 lit. t) și art. 99

1

din Legea nr. 303/2004.

Deși prin sesizarea formulată la data de 16 martie 2021 recurenții - reclamanți au invocat și prevederile art. 99 lit. o) din Legea nr. 303/2004, iar instanța de fond a analizat cauza și din această perspectivă, Înalta Curte constată că, prin recursul declarat în cauză, recurenții - reclamanți au arătat că abaterea pe care au descris-o sub titulatura de nerespectare a distribuirii aleatorii a cauzei, se referea la faptul că judecătorii constituiți într-o instanță de executare au "lămurit" dispozitivul unei hotărâri judecătorești, iar această operațiune ar fi revenit, în opinia recurenților, numai judecătorului care a soluționat fondul cauzei. Or astfel de aspecte se subsumează tot prevederilor art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004.

Prin sentința recurată, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a respins cererile conexate formulate de reclamanții A. și B., ca nefondate, iar această soluție este împărtășită și de instanța de control judiciar, fiind nefondate criticile evocate de recurenții - reclamanți.

Examinând argumentele subsumate de antereferitele părți cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte consideră că sentința atacată respectă exigențele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. în privința motivării hotărârii judecătorești. Potrivit acestui text normativ:

"hotărârea judecătorească va cuprinde considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților".

Transpunând dispozițiile acestei norme în contextul criticilor formulate de recurenți, Înalta Curte apreciază că obligația instanței de fond, de a motiva sentința pe care a pronunțat-o, privește, în esență, arătarea situației de fapt reținută și a considerentelor de fapt și de drept pentru care a fost pronunțată soluția criticată în recurs, criterii legale pe care, în raport de obiectul cererii de chemare în judecată, sentința recurată le îndeplinește. Motivarea hotărârii judecătorești nu reprezintă o chestiune de cantitate și nici nu obligă instanța să răspundă tuturor argumentelor de fapt și de drept ale părților, instanța putând să grupeze unele dintre acestea pe baza unui numitor comun și să le răspundă în cadrul unui singur considerent; totodată, potrivit exigențelor Curții Europene a Drepturilor Omului, este necesară analiza acelor motive și apărări care sunt esențiale pentru dezlegarea pricinii, care au aptitudinea de a demonstra analiza efectivă a cauzei.

Se rețin a fi incidente, în cauză, argumentele statuate în jurisprudența Curții EDO (paragraful 20 din hotărârea pronunțată în cauza Gheorghe Mocuța contra României), conform cărora:

"În continuare, Curtea reiterează că, deși articolul 6 § 1 obligă instanțele să își motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Țărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). De asemenea, Curtea nu are obligația de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanțele trebuie să răspundă la argumentele esențiale ale părților, dar măsura în care se aplică această obligație poate varia în funcție de natura hotărârii și, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanțelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B)."

În susținerea motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenții - reclamanți au formulat argumente de maximă generalitate, fără o indicare și dezvoltare a ipotezelor de casare prin critici concrete din care să reiasă cu claritate lipsa motivării ori caracterul străin al motivelor evocate de prima instanță.

Lecturând considerentele sentinței atacate, Înalta Curte apreciază că hotărârea instanței de fond este clară, precisă și argumentată juridic, conținând referiri la probele relevante în raport de obiectul cererii de chemare în judecată, soluția fiind în concordanță cu acestea. Judecătorul primei instanțe a răspuns în fapt și în drept pretențiilor și apărărilor formulate de părți, motivând în mod logic și convingător soluția cuprinsă în dispozitiv.

Contrar susținerilor recurenților, prima instanță a explicitat aspectele analizate din perspectiva dispozițiilor prevăzute de art. 45 din Legea nr. 317/2004 și de art. 99 lit. t) și art. 99

1

din Legea nr. 303/2004, îndeplinindu-și, prin considerentele sale punctuale și concise, rolul bivalent de informare cu privire la motivele de înlăturare a criticilor invocate și de mijloc prin care se dă posibilitatea exercitării controlul judiciar ulterior.

Ceea ce trebuie observat în cauză este faptul că cerința existenței unei motivări concise, care nu are elemente de contradictorialitate și sunt conforme obiectului cauzei este îndeplinită, fiind respectate garanțiile unui proces echitabil și ale dreptului la apărare, astfel cum acestea sunt ocrotite prin prisma dispozițiilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, astfel că sunt nefondate criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În continuare, examinând sentința atacată din perspectiva motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu există argumente pentru reformarea hotărârii de fond, întrucât instanța a aplicat judicios dispozițiile de drept substanțial, considerentele prezentate justificând soluția adoptată.

Instanța de control judiciar constată că nu poate primi criticile recurenților - reclamanți care, în esență, sunt centrate pe încălcarea sau aplicarea greșită de către prima instanță a dispozițiilor art. 99 lit. t) și art. 99

1

alin. (1) din Legea nr. 303/2004.

Conform art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, potrivit cărora constituie abateri disciplinare:

"t) exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență", iar potrivit art. 99

1

alin. (1) și (2) din același act normativ: "Există rea-credință atunci când judecătorul sau procurorul încalcă cu știință normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane. (2) Există gravă neglijență atunci când judecătorul sau procurorul nesocotește din culpă, în mod grav, neîndoielnic și nescuzabil, normele de drept material ori procesual".

Verificând, în raport de criticile formulate de recurenți, maniera în care judecătorul fondului a identificat limitele controlului de legalitate pe care instanța îl putea realiza în cadrul cercetării judecătorești aferente tipului de acțiune formulată de reclamanți, Înalta Curte apreciază că prima instanță a stabilit corect aceste limite.

Sub acest aspect, instanța de control judiciar observă că toate aspectele sesizate de recurenții - reclamanți vizează raționamentul logico-juridic expus în considerentele hotărârilor pronunțate de magistrații ce au soluționat, în fond și apel, cauza ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2019, în sensul că ceea ce invocă, în realitate, este o pretinsă săvârșire, de către judecătorul fondului și de către judecătorii ce au soluționat apelul sus indicatul în dosar, a unei erori de judecată.

De altfel, din structura cererilor de chemare în judecată din cele două dosare conexate, precum și din cea a memoriului de recurs rezultă că, în realitate, contrar afirmațiilor recurenților - reclamanți, ceea ce urmăresc aceștia este reformarea hotărârilor judecătorești emise în dosarul nr. x/2019, iar nu sancționarea disciplinară concretă a magistraților vizați de sesizările lor.

Or, în acord cu judecătorul fondului, instanța de control judiciar subliniază că verificarea existenței indiciilor cu privire la săvârșirea unor abateri disciplinare nu se poate realiza cu depășirea limitelor stabilite prin Constituția României, prin Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară și prin Legea nr. 303/2004 privind statutul magistraților.

Din această perspectivă, Înalta Curte observă că prin Decizia Curții Constituționale nr. 2/2012, instanța de contencios constituțional a statuat asupra limitelor verificărilor ce pot fi efectuate de Inspecția Judiciară în cadrul unei sesizări privind săvârșirea unei abateri disciplinare și, implicit, cele ale verificărilor ce pot fi efectuate de instanța de contencios învestită cu analiza temeiniciei și legalității actului emis de inspecție, în sensul că aceste verificări nu privesc instituirea unui control asupra hotărârilor judecătorești, ci conduita judecătorului.

Cu alte cuvinte, pe calea unei sesizări adresate Inspecției Judiciare nu se poate solicita acesteia să se pronunțe asupra corectei aplicări a prevederilor legale de către judecătorii ce au soluționat respectiva cauză.

Referitor la abaterile invocate de recurenți se reține că, astfel cum în mod corect a învederat și prima instanță, obiectul verificării disciplinare nu-l poate constitui raționamentul logico-juridic al magistratului chemat să instrumenteze o cauză, ci doar încălcarea, cu intenție sau gravă neglijență, a normelor de drept material ori procesual, cu scopul determinat de a vătăma o persoană sau de a accepta producerea unei asemenea consecințe.

Astfel, atributul esențial al activității de judecată îl reprezintă raționamentul pe care magistratul îl face atunci când transpune în drept situația de fapt. Interpretarea normelor de drept și coroborarea probelor administrate reprezintă elemente ale raționamentului logico-juridic, întrucât interpretarea normelor este o operațiune rațională și logică de determinare a înțelesului și conținutului acestora, iar coroborarea probelor reprezintă un proces intelectiv de evaluare a acestora, în urma căruia judecătorul stabilește situația de fapt pe care urmează să o încadreze în drept, iar operațiunile de interpretare a normelor juridice și apreciere a probelor administrate, fiind operațiuni specifice și esențiale ale activității de judecată, nu pot fi cenzurate în cadrul verificărilor administrative ce se efectuează de către Inspecția Judiciară.

Cu alte cuvinte, există abatere disciplinară în sensul art. 99 lit. t) și al art. 99

1

din Legea nr. 303/2004 doar în măsura în care judecătorul încalcă cu știință normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane sau atunci când nesocotește din culpă, în mod grav, neîndoielnic și nescuzabil, normele de drept material ori procesual.

Or, aceste elemente, caracteristice lipsei de onestitate în exercitarea profesiei, nu au fost probate în cauză, aspectele invocate de către recurenții - reclamanți constituindu-se în nemulțumiri subiective față de soluțiile pronunțate în dosarul nr. x/2019.

Prin modul de structurare a argumentației invocate, recurenții fundamentează existența abaterii disciplinare pe încălcarea prevederilor art. 6 alin. (1) din Convenția EDO, art. 1 al Protocolului adițional nr. 1 la Convenția EDO, art. 555 și art. 559 alin. (2) C. civ., art. 11 și art. 53 din Legea nr. 304/2004, coroborate cu art. 11 alin. (6) lit. b) din Regulamentul de ordine interioară a instanțelor judecătorești cu privire la distribuirea aleatorie a cauzelor, art. 9, art. 10, art. 430, art. 435, art. 622 alin. (4), art. 625 și art. 904 C. proc. civ., referitoare la autoritatea de lucru judecat, executarea unui titlu executoriu care conține obligații de a fac și soluționarea cauzei, în măsura în care instanța nu ar fi fost sesizată cu o cerere de lămurire a titlului executoriu, ce ar deriva, în opinia recurenților, din modul în care aceste prevederi au fost respectate, în instrumentarea dosarului nr. x/2019, de către judecătorii învestiți cu soluționarea acestuia (fond și apel). Astfel, recurenții invocă o identitate între demersul de aplicare a normelor și elementul material al faptei de exercitare a funcției cu rea-credință sau gravă neglijență.

În acord cu judecătorul fondului, Înalta Curte constată că argumentația prezentată de recurenți nu poate, în sine, susține concluzia unei rele credințe, întrucât reaua credință nu se prezumă și nu există niciun fel de indiciu în acest sens care să rezulte din probatoriul administrat.

Astfel, corect a învederat prima instanță că, sub aspectul laturii subiective, se reține că judecătorul care acționează cu rea-credință sau gravă neglijență realizează o distorsionare conștientă a dreptului, prin aplicarea greșită a legii, în mod voit, în scopul producerii unei vătămări sau acceptării producerii acesteia, aspecte ce nu pot fi identificate în cauză.

De asemenea, este corect și argumentul instanței de fond conform căruia, spre deosebire de buna-credință, care presupune că magistratul acționează cu grijă față de interesul public de înfăptuire a justiției, apără interesele legitime ale părților, își subordonează comportarea sa exigențelor ce decurg din îndatoririle profesionale și normele deontologice, reaua-credință presupune atât intenția de a manipula legea în mod conștient, cât și voința de a cauza o vătămare a intereselor uneia din părți, elemente care însă nu au fost probate în cauză.

Înalta Curte constată că, pe fondul acestor argumente, în mod corect, nici inspecția judiciară și nici prima instanță nu își puteau exprima punctul de vedere asupra modului de aplicare a prevederilor art. 6 alin. (1) din Convenția EDO, art. 1 al Protocolului adițional nr. 1 la Convenția EDO, art. 555 și art. 559 alin. (2) C. civ., art. 11 și art. 53 din Legea nr. 304/2004, coroborate cu art. 11 alin. (6) lit. b) din Regulamentul de ordine interioară a instanțelor judecătorești cu privire la distribuirea aleatorie a cauzelor, art. 9, art. 10, art. 430, art. 435, art. 622 alin. (4), art. 625 și art. 904 C. proc. civ., tocmai pentru a se evita transformarea acestui demers într-un veritabil control judiciar asupra soluțiilor date în dosarul nr. x/2019.

Ca urmare, ceea ce invocă recurenții ca fiind o lipsă a verificării prealabile de către Inspecția Judiciară și, ulterior, a neanalizare a cauzei de către instanța de fond se explică prin chiar natura acestui mecanism procesual, care nu este menit să îndrepte erori de judecată, ci să sancționeze o conduită necorespunzătoare a judecătorilor, conduită care nu se definește exclusiv prin încălcarea unor dispoziții legale.

Așa cum s-a arătat mai sus, actele dispuse de către instanța de judecată în cursul procesului pot fi criticate numai în măsura în care sunt încălcate în mod intenționat normele de drept material sau procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane, sau atunci când din culpă nu se aplică în mod grav, neîndoielnic și nescuzabil normele de drept material ori procesual.

În cauza ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2019, judecătorii vizați de sesizările recurenților - reclamanți au explicat argumentele care au fundamentat soluția adoptată și criticată de către recurenți, iar interpretarea normelor de drept în raport de situația de fapt reținută nu poate constitui un element al abaterii disciplinare imputate, întrucât aceasta constituie, în realitate, o modalitate de aplicare a legii, ce excedează controlului administrativ. Pe cale de consecință, în cauză nu se poate reține existența unor indicii privind săvârșirea de către magistrații vizați de sesizările recurenților - reclamanți din datele de 16.03.2021 și 28.06.2021 a abaterii disciplinare reglementate de art. 99 lit. t) și art. 99

1

din Legea nr. 303/2004, Inspecția Judiciară neîndeplinind rolul unei "suprainstanțe de control judiciar", care să analizeze, în cadrul unei verificări de natură strict administrativă, rezultatul activității instanței de judecată.

Așa fiind, examinarea sesizărilor recurenților - reclamanți s-a efectuat în concordanță cu atribuțiile și competențele în materie, neexistând din partea autorității pârâte o neîndeplinire a obligațiilor conferite de lege, iar instanța de fond a identificat corect atât limitele verificărilor pe care le putea realiza într-o cauză precum cea pendinte, precum și corecta interpretare a prevederilor art. 45 din Legea nr. 317/2004, precum și a art. 99 lit. t) și art. 99

1

din Legea nr. 303/2004.

În concluzie, constatând că hotărârea recurată este apărată de orice critică de nelegalitate ce s-ar putea subsuma cazurilor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) punctele 6 și 8 C. proc. civ., în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004, coroborat cu art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de recurenții - reclamanți A. și B., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenții - reclamanți A. și B. împotriva sentinței civile nr. 662 din data de 29 martie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 1 noiembrie 2023, prin punerea soluției la dispoziția părților prin intermediul grefei instanței.