ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3878/2023

Ședința publică din data de 15 septembrie 2023

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1.1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București la data de 20.04.2021 sub nr. x/2021, reclamanta A. S.A. a formulat contestație împotriva deciziei nr. 26109/31.03.2021, emisa de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, prin care a solicitat anularea în parte a deciziei, obligarea pârâtului FGA la plata sumei de 624,33 RON - reprezentând penalități de întârziere și la plata cheltuielilor de judecată generate de soluționarea prezentului litigiu.

1.2. Soluția instanței de fond

Prin sentința civilă nr. 45 de la data de 17.01.2022 a Curții de Apel București, secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal a fost admisă cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR.

A fost anulată decizia nr. 26109/31.03.2021 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraților și obligat pârâtul la plata despăgubirii în sumă de 624,33 RON, reprezentând penalități de întârziere.

A fost obligat pârâtul la plata cheltuielilor de judecată în prezentul litigiu în cuantum de 113 RON, reprezentând taxă judiciară de timbru.

1.3 Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentințe, în termenul legal, a declarat recurs pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR, invocând motivele de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 6 și respectiv pct. 8 C. proc. civ., cu solicitarea de admitere a recursului, casare a sentinței civile atacate și respingerea acțiunii introductive, ca neîntemeiată.

Din perspectiva punctului 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., în esență, în motivare, a susținut că, contrar celor reținute de prima instanță de judecată, Decizia nr. 29/2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție nu este aplicabilă în cauza de față deoarece prin această decizie interpretativă nu s-a lămurit chestiunea penalităților de întârziere pretinse de asigurătorul CASCO de la asigurătorul RCA pentru neplata la termen a despăgubirii pretinse ca urmare a subrogării în drepturile persoanei prejudiciate, în sensul în care acestea ar reprezenta creanțe de asigurări potrivit art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 ci, dimpotrivă, s-a condiționat recunoașterea acestei calități de aceea ca despăgubirile solicitate independent de natura lor să fie prevăzute în contractul de asigurare de răspundere civilă delictuală.

A invocat aplicabilitatea în speță a disp. art. 80 din Legea nr. 85/2014 cu mențiunea că sumele plătite creditorilor de asigurare din disponibilitățile Fondului nu reprezintă datorii ale Fondului, căci nu Fondul a fost parte in contractul de asigurare, ci reprezintă datorii ale asigurătorului in faliment.

Fondul nu este un garant al asigurătorului ci reprezintă un garant sui generis, care răspunde doar pentru îndeplinirea obligațiilor prevăzute de Legea nr. 213/2015, act normativ care nu instituie si obligația Fondului sa plătească penalitățile de întârziere datorate de asigurător sau cheltuielile de judecata.

Legea speciala nu a prevăzut o garanție legala si in ceea ce privește daunele-interese moratorii pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecințele insolventei unui asigurător, astfel încât ca instanța de fond nu putea institui in sarcina Fondului alte obligații decât cele expres prevăzute de lege, in contextul in care FGA nu preia toate drepturile si obligațiile asigurătorului, nefiind succesor universal sau cu titlu universal al acestuia.

Cu privire la penalitățile de întârziere a arătat că Fondul de Garantare a Asiguraților plătește din disponibilitățile sale in cazul falimentului unui asigurător doar creanțe de asigurări (Art. l alin. (3), art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea 213/2015) creanța de asigurări - creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilitățile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizații, precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare;)

Analizând noțiunea de creanțe de asigurări care face trimitere directa la despăgubiri sau indemnizații, este evident ca penalitățile constituie o sancțiune pentru neîndeplinirea obligațiilor-sancțiuni gândite ca daune moratorii, ce isi au izvorul in Ordinul CSA 14/2011/Norma ASF nr. 23/2014 si nicidecum in contractul de asigurare.

Ca și temei de drept a invocat prevederile art. 2214 C. civ., art. 2223 C. civ., art. 3 Legea nr. 213/2015, art. 12 din Legea nr. 213/2015, art. 18 din Ordinul CSA nr. 14/2011, art. 9 din Norma ASF nr. 16/2015 coroborat cu dispozițiile art. 16 din aceeași norma.

FGA trebuie să preia si sa plătească doar prejudiciul pentru care asiguratul si nu asigurătorul răspunde fata de terțele persoane păgubite.

Nu orice sancțiuni aplicate B. sunt opozabile Fondului, care, venind in sprijinul asiguraților trebuie sa achite doar despăgubiri, nu si orice alte datorii B. ca penalități de întârziere, onorarii experți/avocați, care deși au fost generate de litigiile purtate de B., nu cad in sarcina Fondului.

Fondul de Garantare a Asiguraților nu reprezintă continuatorul B., nu are nici calitatea de reprezentant si nici de terț garant, aceasta fiind reprezentata prin lichidator judiciar, iar debitele privind penalitățile de întârziere se recuperează doar de la B. prin înscriere la masa credala si nicidecum de la FGA, a cărui unica sarcina este sa plătească despăgubiri odată cu rămânerea definitiva a hotărârii de deschidere a falimentului.

În plus, activitatea FGA este prevăzuta prin Legea de organizare nr. 213/2015, respectiv Norma ASF 16/2015, nefiind aplicabile FGA textele de lege ce erau aplicabile societăților de asigurare, respectiv cele referitoare la penalitățile de întârziere.

Prin urmare, singurul scop pentru care a fost constituit FGA ca persoana juridica de drept public este pentru plata despăgubirilor in cazul falimentului unui asigurător, ceea ce înseamnă ca nu numai ca nu sunt datorate penalitățile de întârziere, dar plata acestora ar contraveni prevederilor legale incidente in materie.

Este evident, ca in cazul Fondului de Garantare a Asiguraților, legiuitorul a optat pentru plata despăgubirilor si nu a tuturor sumelor datorate de asigurătorul in faliment, ba chiar reglementează in mod expres ca Fondul asigură efectuarea plății indemnizațiilor/despăgubirilor din disponibilitățile sale, către creditorii de asigurări, potrivit condițiilor și plafonului de garantare stabilite de prezenta lege. (art. 11 din Legea 213/2015).

Conform art. 24 alin. (3) din Norma Autorității de Supraveghere Financiara nr. 16/2015 și art. 6 din Legea nr. 213/2015, este evident ca sumele plătite creditorilor de asigurări ai societăților aflate in faliment sunt suportate de către ceilalți asigurători din piața si resimțite de toți consumatorii finali(asigurații de RCA) care se vad nevoiți sa suporte prime mai mari, pentru a fi posibila plata acestor contribuții, e de altfel de notorietate haosul generat in piața de falimentul B. si C., unii consumatori arătând expres ca le este imposibil sa mai suporte alte majorări ale primelor RCA.

Din perspectiva punctului 6 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., a precizat că prima instanță nu a făcut nicio referire la apărările sale, astfel ca sentința pronunțata pe fond este nemotivata.

A invocat practica Înaltei Curți de Casație și Justiție care a hotărât că obligația de motivare a hotărârii judecătorești servește la realizarea controlului judecătoresc în căile de atac. Articolul 6 alin. (1) al CEDO prevede obligația instanțelor de a-si motiva hotărârile, dar nu poate fi înțeles in sensul ca acesta prevede obligația furnizării unui răspuns detaliat pentru fiecare argument.

1.4. Apărările formulate în cauză

Intimata - reclamantă A. S.A. a depus întâmpinare la recursul promovat de recurentul - pârât, prin care a solicitat respingerea cererii de recurs, cu menținerea ca legală și temeinică a sentinței civile atacate în cauza de față aceasta fiind dată cu aplicarea dispozițiilor legale incidente cauzei.

2.1. Procedura de soluționare a recursului

Examinând sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR este fondat și urmează a fi admis pentru următoarele considerente:

Cu titlu prealabil, Înalta Curte reține că pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR, prin cererea de recurs, a invocat motivul de casare de la punctul 6 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ. însă toate criticile formulate din perspectiva acestui motiv de nelegalitate sunt neîntemeiate. Prima instanță a expus în motivare, potrivit disp. art. 425 C. proc. civ., raționamentul juridic care a condus la emiterea soluției de admitere a acțiunii, hotărârea civilă atacată nu cuprinde motive contradictorii sau străine de natura cauzei care să determine instanța de control judiciar să valideze alegațiile din cererea de recurs relative la nemotivarea hotărârii de la fond.

Așadar, prin motivarea soluției de admitere a acțiunii, care a fost contrară punctului de vedere exprimat de intimatul - pârât în fața primei instanțe, nu se poate aprecia că nu au fost avute în vedere apărările acestuia la judecata de fond.

Mai mult decât atât, chiar recurentul-pârât susține că, deși articolul 6 alin. (1) al CEDO prevede obligația instanțelor de a-si motiva hotărârile, acesta nu poate fi înțeles in sensul ca stabilește obligația furnizării unui răspuns detaliat pentru fiecare argument.

În considerarea celor anterior menționate, Înalta Curte conchide că hotărârea de la fondul cauzei nu este nemotivată.

Alta este soluția la care Înalta Curte va ajunge la momentul analizării celui de-al doilea motiv de casare întemeiat pe punctul 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., care vizează interpretarea și aplicarea greșită a normelor de drept material.

Acest motiv de nelegalitate va fi apreciat ca fiind fondat și va fi admis de instanța de control judiciar, cu consecința casării sentinței civile atacate și respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată, pentru considerentele ce vor fi expuse în paragrafele ulteriorare.

Subsumat cadrului factual al speței, Înalta Curte reține că prin cererea de plată cu nr. x/10.112016 aferentă dosarului de daună nr. x A. S.A. a solicitat FONDULUI DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR să îi achite suma de 1441,87lei cu titlu debit principal și 624,33lei reprezentând penalități de întârziere.

Soluționând cererea de plată înregistrată sub nr. x/10.112016 formulată de reclamantă, Fondul a emis decizia nr. 26109/31.03.2021 prin care a admis debitului principal în cuantum de 1441,87 RON, respectiv contravaloarea despăgubirii achitate asiguratului său RCA, și a respins suma de 624,33 RON reprezentând penalități de întârziere, reținându-se, în esență, că penalitățile de întârziere nu sunt creanțe de asigurări.

Reclamanta a contestat decizia FGA, arătând ca aceasta este nelegală, întrucât penalitățile de întârziere sunt creanțe de asigurare, subsumând argumentului principal din cererea introductivă aspectul pretinsei nerespectări a Deciziei ICCJ nr. 29/2020. De asemenea, reclamanta a invocat nelegalitatea Deciziei nr. 26109/31.03.2021 emise de FGA și din perspectiva încălcării principiului de drept accesorium sequitur principale, ca urmare a respingerii la plată a accesoriilor.

Curtea va reține că cererea de chemare în judecată este neîntemeiată sub ambele aspecte.

Astfel, Decizia nr. 26109/31.03.2021 analizează grupat atât solicitarea de plată a debitului principal cât și a penalităților de întârziere pretinse, întrucât admiterea la plată a debitului principal și respingerea la plată a accesoriilor se întemeiază pe argumente distincte.

Astfel, rațiunile care stau la baza respingerii de la plată a penalităților de întârziere pleacă de la natura raportului juridic substanțial dintre reclamant și pârât. Sub acest aspect, Curtea reține că Fondul de Garantare a Asiguraților nu este nici răspunzător de producerea pagubei, nici succesor în drepturi și obligații al B. S.A. și nici fideiusor, ci doar acoperă creanțele de asigurări în virtutea principiului protecției creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător în temeiul Legii nr. 213/2015.

Raporturile de drept substanțial dintre victimele accidentului(sau asigurătorii care se subrogă în drepturile acestora) și Fond nu se nasc direct din fapta juridică ilicită sau din contractul de asigurare, ci în temeiul prevederilor speciale ale art. 14 din Legea nr. 213/2015 și sunt raporturi juridice de drept administrativ.

Este adevărat că pentru stabilirea creanței de asigurare trebuie avute în vedere, inițial, normele juridice de drept comun referitoare la răspunderea civilă delictuală și răspunderea asigurătorului RCA, dar acestea trebuie analizate prin prisma prevederilor speciale, derogatorii, care reglementează repararea prejudiciilor de către FGA.

Altfel spus, răspunderea FGA nu poate fi mai gravă decât cea stabilită potrivit dreptului comun, dar prejudiciul care se cuvine a fi reparat de Fond poate fi restrâns de prevederile legii speciale, urmând ca persoana vătămată să își recupereze integral dauna prin acțiuni formulate pe calea dreptului comun îndreptate contra asigurătorului și înscrierea la masa credală sau prin acțiuni îndreptate contra persoanei vinovate de producerea accidentului.

Prin urmare, în raporturile cu FGA pretențiile pot avea doar ca limită maximă despăgubirile care pot fi obținute în temeiul dreptului comun sau al contractului de asigurare.

Pornind de la prevederile dreptului comun (art. 1349 și 1357 C. civ.) în materia răspunderii pentru fapta juridică ilicită, Înalta Curte reține care sunt condițiile generale cumulative ale răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie: existența unui prejudiciu, existența unei fapte ilicite, un raport de cauzalitate ca raport cauză-efect între fapta ilicită și prejudiciu, existența vinovăției celui care a cauzat prejudiciul, constând în intenția, neglijența sau imprudența cu care a acționat.

În cazul particular al prejudiciilor produse prin accidente de circulație, plata despăgubirilor revine societății de asigurare cu care a fost încheiat contractul de asigurare de răspundere civilă pentru autovehicul condus de persoana vinovată de eveniment, astfel cum reiese din art. 49 din Legea nr. 136/1996 (prevederi valabile la data producerii accidentului dar similare cu cele în vigoare la data soluționării cauzei) care prevede că asigurătorul acordă despăgubiri, în baza contractului de asigurare, pentru prejudiciile de care asigurații răspund față de terțe persoane păgubite prin accidente de vehicule, precum și tramvaie și pentru cheltuielile făcute de asigurați în procesul civil, (…).

Totodată, din art. 50 al Legii nr. 136/1996 reiese că despăgubirile se acordă pentru sumele pe care asiguratul este obligat să le plătească cu titlu de dezdăunare și cheltuielile de judecată persoanelor păgubite prin vătămare corporală sau deces, precum și prin avarierea ori distrugerea de bunuri, iar art. 53 din Legea nr. 136/1996 stabilește că, prin norme adoptate de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor conform legii se stabilesc: aplicarea asigurării obligatorii de răspundere civilă auto, limitele teritoriale de acoperire, nivelul despăgubirilor, condițiile de plată, durata asigurării, facilitățile și penalizările aplicabile asiguraților, criteriile și condițiile pentru acordarea sau retragerea autorizației, persoanele care au obligația să încheie contracte de asigurare, modalitatea de gestionare a cazurilor de refuz al asigurătorului de a încheia asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto, dacă este cazul, precum și alte informații referitoare la acest tip de asigurare.

Art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 definește creanțele de asigurare, ca fiind "creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilitățile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizații, precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare".

Anterior enunțării definiției creanței de asigurare, art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 (valabile la data nașterii raportului juridic care a generat creanța) a limitat sfera creanței de asigurare garantate.

Astfel, potrivit dispoziției legale menționate mai sus, Fondul garantează plata de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, încheiate, în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege și în limita resurselor financiare disponibile la momentul plății, așa cum sunt definite la art. 5.

Așadar, Fondul de Garantare a Asiguraților plătește despăgubirile numai în temeiul obligației sale legale de garantare a cărei întindere a fost limitată la indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare, și nu se întinde asupra penalităților de întârziere determinate de atitudinea culpabilă a asiguratorului, care nu a înțeles să-și execute obligațiile contractuale la termenul scadent.

De asemenea, așa cum s-a arătat, la analizarea cuantumului despăgubirilor acordate de Fond și a regulilor de stabilire a acestui cuantum, între Fond și reclamant nu se aplică în mod direct contractul de asigurare, neavând de a face cu o subrogare în obligațiile asigurătorului garantat, în speță B. S.A., ci sunt, cu prioritate, aplicabile limitele de despăgubire rezultate din aplicarea legii speciale care reglementează activitatea FGA.

Interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. a) și a) art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 nu poate conduce la concluzia că această prevedere legală extinde conținutul obligației de garantare, astfel cum este prevăzută de art. 2 alin. (3) din aceeași lege, în vigoare la data nașterii dreptului de creanță. De asemenea, caracterul accesoriu al creanței reprezentând penalități nu poate conduce la extinderea obiectului garanției legale.

Prin urmare, în raporturile sale cu Fondul, reclamantul nu poate pretinde decât plata unei creanțe de asigurări constând în indemnizații/despăgubiri rezultate din contractul de asigurare, și nu daune-interese moratorii, care excedă specializării garanției legale stabilite în sarcina Fondului.

Nu se poate recurge la argumentul referitor la scopul legii pentru a extinde sfera garanției legale, pentru ca, chiar dacă este adevărat că scopul Legii nr. 213/2015 a fost cel de a înlătura riscul falimentului societăților de asigurare, este atributul legiuitorului să stabilească limitele în care FGA garantează pentru acest risc. În contextul legislativ de la data nașterii raportului juridic obligațional, limita suportării acestor riscuri de către FGA este acoperirea pagubei generată de producerea accidentului rutier, nu și acoperirea consecințelor conduitei culpabile a asigurătorului intrat în faliment în raporturile sale contractuale sau procesuale.

FGA nu a negat obligația societății de asigurare aflate în stare de faliment de a plăti penalități de întârziere, ci a invocat faptul că limita obligației sale legale de garantare nu se întinde și asupra acestor creanțe datorate de B. S.A. reclamantului din prezenta cauză.

Prin urmare, față de argumentele anterior expuse, nu se confirmă încălcarea în cauză a principiului accesorium sequitur principale tocmai datorită faptului că pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR nu este continuatorul în drepturi și obligații al asigurătorului în faliment și el poate fi obligat la plata despăgubirilor doar în temeiul legii iar nu în temeiul contractului de asigurare. Or, penalitățile de întârziere, pe lângă faptul că au ca izvor contractul de asigurare, sunt generate de atitudinea culpabilă a asigurătorului în faliment B. S.A. și nu pot fi imputate, așa cum am arătat deja, pârâtului FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR.

Înalta Curte mai reține că Decizia nr. 29/2020 a ICCJ - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nu este incidentă în prezenta cauză.

Astfel, Înalta Curte de Casație și Justiție a dezlegat aspecte referitoare la interpretarea art. 4 alin 1 lit. a) din Legea nr. 213/2015 în limitele cererii cu care a fost sesizată, cerere care nu viza și chestiunea întinderii garanției legale a FGA.

Astfel, instanța supremă a fost chemată să dezlege următoarele probleme de drept: 1) dacă prin creditor de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților (Legea nr. 213/2015), se înțelege și societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, sau, dimpotrivă, constituie unic creditor de asigurare în aplicarea dispozițiilor art. 3 lit. h) din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea și lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, republicată, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 503/2004) pentru toate creanțele sale neonorate de societatea de asigurare aflată în faliment; 2) dacă prin creanța de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment; 3) dacă plafonul de 450.000 RON stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 se aplică pe creditor de asigurare, indiferent de numărul creanțelor, sau pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizației către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asigurătorului CASCO, pentru fiecare creanță în parte.

Prin urmare, contextul în care Înalta Curte de Casație și Justiție a analizat noțiunea de "creanță de asigurare" nu era legat de sfera întinderii garanției Fondului, ci de includerea în noțiunea de creanță de asigurare a creanței izvorâte din dreptul de regres al societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

Față de considerentele arătate, Înalta Curte va respinge cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

2.2. Temeiul legal al soluției instanței de recurs

Pentru considerentele expuse, fiind identificate motive de casare a sentinței prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursul pârâtului FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR, va casa sentința atacată, iar pe fond va respinge acțiunea, ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurentul - pârât Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței civile nr. 45 din 17 ianuarie 2022 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința civilă recurată și, în rejudecare:

Respinge acțiunea, ca neîntemeiată.

Definitivă.

Soluția va fi pusă la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 15 septembrie 2023.