ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3218/2023

Obiectul cererilor de chemare în judecată 1.1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată sub nr. x/2016 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 05.10.2016, reclamanta A. în Comandită Simplă a solicitat, în contradictoriu cu Fondul de Garantare a Asiguraților, anularea în tot a deciziei nr. 1867/13.09.2016 emise de către pârâtul FGA și pe cale de consecință, în principal, obligarea pârâtului FGA la emiterea unei decizii de admitere a cererii de plată înregistrate sub nr. x/22.02.2016, iar în subsidiar, recunoașterea dreptului reclamantei de a fi despăgubită cu suma de 225.822,67 RON și obligarea FGA la emiterea unei noi decizii cu privire la cererea de plată nr. x/22.02.2016, precum și obligarea pârâtului FGA la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea prezentului litigiu. 1.

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată sub nr. x/2016, aceeași reclamantă în contradictoriu cu aceeași pârâtă a solicitat anularea în tot a deciziei nr. 1738/2016 emise de pârât, în principal, obligarea pârâtului FGA la emiterea unei decizii de admitere a cererii de plată înregistrate sub nr. x/22.02.2016, iar în subsidiar, recunoașterea dreptului reclamantei de a fi despăgubită cu suma de 209.607,67 RON, precum și obligarea FGA la emiterea unei noi decizii cu privire la cererea de plată nr. x/22.02.2016 cu obligarea la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea litigiului prezent. 1.

Cele două cauze au fost conexate la dosarul cu numărul cel mai mic, nr. x/2016. 1.

La data de 21.01.2021, reclamanta a formulat o cerere de majorare a cuantumului obiectului cererii dosarului conexat nr. x/2016, la suma de 396.645 RON. 2. Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 105 din data de 23 martie 2021, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a decis următoarele: - a admis acțiunile conexate, în cauza privind pe reclamanta A. în Comandită Simplă, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, cu luarea în considerare a precizării acțiunii formulate în dosarul conexat nr. x/2016; - a anulat Decizia nr. 1738/29.08.2016 a pârâtului F.G.A., cu consecința obligării pârâtului la emiterea unei decizii de admitere a cererii de plată înregistrate sub nr. x/22.02.2016; - a anulat Decizia nr. 1867/13.09.2016 a pârâtului F.G.A., cu consecința obligării pârâtului la emiterea unei decizii de admitere a sumei de 396.645 RON, aferente cererii de plată înregistrate sub nr. x/22.02.2016; - a obligat pârâtul F.G.A. către reclamantă la plata sumei de 9500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând contravaloarea taxei judiciare de timbru și onorariu de avocat redus în mod corespunzător. 3. Calea de atac exercitată Împotriva sentinței civile nr. 105 din data de 23 martie 2021 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, solicitând casarea hotărârii recurate și rejudecarea cauzei, cu consecința respingerii cererii formulate de intimata-reclamantă, ca neîntemeiată. În susținerea primului set de critici, întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurentul-pârât a arătat că, prin hotărârea dată, instanța de fond a soluționat excepția autorității de lucru judecat reglementată de art. 430 din C. proc. civ., fără a pune această excepție în discuția părților, încălcând astfel dispozițiile art. 14 din C. proc. civ.. Astfel, prima instanță a reținut că, prin sentința civilă nr. 7294/17.12.2019 a Tribunalului București, secția a VII - a civilă, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 945/2020 a Curții de Apel București, secția a VI - a civilă, având ca obiect faliment - contestație împotriva tabelului preliminar al creanțelor, s-a statuat și asupra aspectelor referitoare la producerea riscurilor asigurate în referire la cele două polițe de asigurare exhibate de reclamantă, în interiorul perioadelor de timp acoperite de acestea și confirmându-se prin dispozitivul hotărârii, cele două creanțe ale reclamantei împotriva debitoarei B.. În esență, Tribunalul București a reținut în motivarea hotărârii sale faptul că atât în privința poliței nr. 1662/2011, cât și a celei cu nr. x/2011, riscurile asigurate s-au produs în interiorul perioadelor de valabilitate ale polițelor, deficiențele survenite nefiind cele constatate la recepția lucrărilor (recepție situată în afara perioadelor de valabilitate ale polițelor). Totodată, judecătorul sindic a stabilit definitiv și întinderea acestor creanțe disputate în prezentul litigiu, respectiv 396.645 RON în privința poliței nr. 1662/2011, respectiv 209.607,67 RON în privința poliței nr. x/2011. În opinia sa, instanța de fond a reținut în mod eronat că "problemele de drept ale existenței și întinderii celor două creanțe de asigurare, au fost rezolvate în temeiul statuărilor obligatorii din cadrul litigiului anterior", în condițiile în care FGA nu a fost parte în acel litigiu. Mai mult decât atât, apreciază că, poate beneficia de putere de lucru judecat cel mult expertiza efectuată în acea cauză și că ar fi vorba despre o probă câștigată cauzei și nicidecum de o autoritate de lucru judecat. Recurentul-pârât a făcut referire și la Decizia nr. 29/2020, prin care s-a statuat că " în ceea ce privește problema calității reclamantei asigurător CASCO de unic creditor de asigurare în procedura de faliment al asigurătorului RCA (Y S.A.), potrivit jurisprudenței Curții de Apel București, s-a reținut că, deși temeiul nașterii raportului de garantare a plății despăgubirii este falimentul Y S.A., totuși calitatea reclamantei de unic creditor în cadrul procedurii de faliment nu poate fi invocată și în cadrul procedurii reglementate de Legea nr. 213/2015, având în vedere diferențele dintre cele două proceduri, determinate de caracterul unitar, colectiv și concursual al procedurii falimentului. Așadar, chiar dacă există o legătură incontestabilă între cele două proceduri, aceasta nu impune o unitate de interpretare în ceea ce privește poziția creditorului în cadrul celor două proceduri, prin ignorarea particularităților acestora". În continuare, recurentul-pârât a indicat motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ. A susținut că, prin Decizia nr. 29/2020, Înalta Curte de Casație și Justiție a avut în vedere numai situația regresului asigurătorilor, dobândit în baza art. 2210 din C. civ.. Or, în cazul dedus judecății nu este vorba despre un asigurător care se subrogă și care dobândește un drept de creanță, ci despre un potențial creditor de asigurare care deține una sau mai multe creanțe de asigurare, care fac parte integrantă din patrimoniul unui singur creditor de asigurare. În speța de față, polițele de asigurare ale reclamantei fac parte din patrimoniul reclamantei și aceasta nu are câte un patrimoniu pentru fiecare poliță de asigurare ca să devină un creditor/poliță de asigurare. Pe fondul cauzei, a arătat că cererea de chemare în judecată este inadmisibilă, ca urmare a inexistenței unei polițe de asigurare care să acopere riscul asigurat menționat de reclamantă. Polița de asigurare nr. 390/2011 a fost emisă pentru perioada 13 aprilie 2011- 13 aprilie 2016, figurând ca asigurat C. S.A., iar ca beneficiar reclamanta din prezenta cauza. Prin actul adițional nr. x, încheiat între reclamanta și asiguratul C. S.A. la data de 29 mai 2012, au fost stinse toate pretențiile reciproce ce izvorau din lucrări, prestații si/sau livrări efectuate de părți în contul contractului, acest act adițional fiind parte - integrantă a contractului de antrepriză. Raportat la art. 9 din condițiile de asigurare care menționează că, răspunderea asigurătorului se întinde pe perioada de asigurare, fiind corelată cu termenele prevăzute în contractul de baza încheiat între asigurat si beneficiar, răspunderea asigurătorului pentru polița de asigurare nr. 390/13 aprilie 2011, s-a încheiat la data de 29 mai 2012. Susține că reclamanta a urmărit remedierea unor deficiențe care nu au fost menționate în procesele-verbale de recepție la terminarea lucrărilor nr. x si 9416 încheiate între reclamanta si executantul-asigurat C.. În cazul în care reclamanta susține contrariul, atunci aceste deficiențe au existat înainte de încheierea poliței de asigurare nr. 390/2011 și prin urmare, riscul nu era asigurat. Așadar, reclamanta a precizat că aceste deficiențe au apărut în cursul anului 2014, adică în perioada de valabilitate a poliței de asigurare nr. 390/2011, deși în realitate, răspunderea asigurătorului B. S.A. a încetat la data de 29 mai 2012, data încheierii actului aditional nr. 5 încheiat între asigurat si beneficiar (reclamanta) prin care s-au stins toate raporturile contractuale dintre cele două părți. Acela a fost momentul în care a încetat contractul de bază, respectiv contractul de antrepriză nr. x încheiat între reclamanta și executant (asigurat) la data de 19 iulie 2010. Conform art. 9 din condițiile de asigurare se încheie și perioada de răspundere a asigurătorului prin raportare la art. 3 din condițiile de asigurare, obiectul asigurării fiind strâns legat de valabilitatea contractului de baza, astfel că deficiențele menționate în cursul anului 2014 nu sunt ale executantului C.. Toate aceste aspecte nu au fost analizate însă de către instanța de fond, întrucât aceasta s-a limitat la a invoca și soluționa excepția autorității de lucru judecat. În plus, în situația în care s-ar aprecia că riscul asigurat s-a produs în perioada de valabilitate a poliței de asigurare, precizează că reclamanta nu a încunoștințat asigurătorul în termen de 30 de zile de la producerea riscului asigurat, respectiv până la data de 25 decembrie 2014, ci doar a formulat o cerere de plată înregistrată la FGA sub nr. x/22.02.2016, pe care FGA a asimilat-o cu o cerere de deschidere a dosarului de daună, prin raportare la faptul că din baza de date preluate de la B. nu fusese deschis un astfel de dosar pentru polița de asigurare nr. 390/2011, conform art. 13 din condițiile de asigurare. Având în vedere că a fost depășit termenul de 30 de zile de la data producerii daunei, apreciază că devin incidente dispozițiile art. 19 alin. (2) din Legea nr. 136/1995 și că întinderea pagubei și cauzele producerii evenimentului asigurat nu mai pot fi determinate, fapt ce conduce la concluzia că refuzul FGA de a recunoaște pretențiile solicitate este întemeiat. Mai arată că, în speță, reclamanta a avut un interes asigurabil, consfințit prin contractual de antrepriză, și nu un risc asigurabil. Absența interesului asigurabil al reclamantei-beneficiar la valoarea lucrărilor, ar trebui să se cuantifice pe tărâmul validității actului încheiat intre reclamanta și executantul C., sancțiunea fiind aceea a nulității, ceea ce nu ameliorează deloc situația executantului, ci dimpotrivă, anularea contractului de asigurare nu va exonera pe executant de obligația de plată a daunelor pricinuite și reținerea garanției prevăzute în contractul de antrepriza. Despăgubirea ce se poate plăti asiguratului nu poate depăși cuantumul pagubei suferite, întrucât despăgubirea are doar caracter reparator și nu este menită a aduce o îmbogățire fără justă cauză asiguratului sau beneficiarului acestuia, cum este cazul dedus judecații. Față de înscrisurile existente, din care rezultă fără dubii că perioada de întindere a răspunderii asigurătorului s-a încheiat pe data de 29 mai 2012, apreciază că cererea de chemare în judecată este inadmisibilă. În ceea ce privește cauza nr. x/2016 conexată la prezentul dosar, FGA a arătat că, prin decizia contestată, a respins cererea de plată formulată de A.. pentru suma de 225.882,67 RON. În urma finalizării obiectivului ce a făcut obiectul contractului de antepriză nr. x/08 iulie 2010 dintre A. în Comandită Simplă, în calitate de beneficiar și C. S.A., în calitate de executant, au fost semnalate o serie de deficiențe, ce au fost consemnate în procesele-verbale de recepție la terminarea lucrărilor din data de 17 septembrie 2011. Conform punctului 3.2 din acest proces-verbal, recepția lucrării a fost refuzată de beneficiar pentru deficiențe apărute la rigola exterioară din parcarea TIR aferentă depozitului și pentru surparea canalizării și de nefuncționalitate parțială a acesteia, menționate și în anexa 4 la acest proces-verbal nr. x/24 septembrie 2011. La data de 14 decembrie 2011, a fost încheiată polița de asigurare nr. 1662/14 decembrie 2011 care a fost emisă cu valabilitate din 15 decembrie 2011. Întrucât deficiențele la rigola exterioară din parcarea TIR aferentă depozitului și surparea canalizării cu consecința nefuncționalității parțiale a acesteia au fost aduse la cunoștința C., însă nu au fost remediate de către acesta, la data de 22 aprilie 2014, reclamanta a încheiat un contract de execuție cu un alt anteprenor, D. S.R.L., pentru remedierea deficiențelor apărute. Reclamanta a susținut că, în principal, riscul asigurat s-a produs în perioada de valabilitate a poliței de asigurare nr. 1662/14 decembrie 2011. În realitate, polița de asigurare nr. 1662/14 decembrie 2011 a fost emisă cu valabilitate din 15 decembrie 2011, ulterior producerii riscului pentru care reclamanta a solicitat despăgubiri în baza poliței și a constatării deficiențelor în executarea lucrărilor de către beneficiar, respectiv la data de 17 septembrie 2011, data încheierii procesului-verbal de recepție la terminarea lucrărilor. Contrar susținerilor intimatei-reclamante, recurentul-pârât apreciază că riscul asigurat era produs la data încheierii poliței de asigurare, astfel că executantul a fost "determinat" să încheie o polița de asigurare de garanție de buna-executie după recepția lucrărilor din data de 17 septembrie 2011 și că reclamanta încearcă, de fapt, să plaseze producerea riscului asigurat în perioada de valabilitate a poliței de asigurare. Așadar, neîndeplinirea acestei condiții contractuale într-o perioadă anterioară încheierii poliței de asigurare nu este imputabilă asigurătorului B., fiind de fapt vorba despre o răspundere civilă contractuală în condițiile art. 1350 și următoarele din C. civ. În speță, asiguratul C. nu a încunoștințat asigurătorul B. S.A. la încheierea contractului de asigurare despre procesul-verbal de recepție la terminarea lucrărilor, încheiat între reclamantă și executat. Dacă ar fi fost informat, asigurătorul nu ar fi încheiat această poliță de asigurare, întrucât avea o clauză de excludere vizând producerea unui risc anterior intrării în vigoare a poliței. Un element sine qua non și o cauză a principiului bunei credințe și încrederii reciproce se regăsesc în principiul informării reciproce a asiguratului și a asigurătorului pe parcursul derulării contractului de asigurare, în cazul de față nefiind respectat de către asigurat acest principiu, neaducându-i-se la cunoștință asigurătorului despre existența procesului-verbal de recepție la terminarea lucrărilor. Mai arată că reclamanta a solicitat obligarea directă la plată de către FGA, cerință inadmisibilă întrucât ar duce la o subrogare a instanței în drepturile Comisiei speciale din cadrul FGA. Având în vedere că FGA nu este un asigurător și că FGA-ul nu preia ope legis obligațiile vreunui asigurător în faliment, ci are ca scop protejarea creditorului de asigurare, ca unic creditor de asigurare care deține mai multe creanțe de asigurare, de consecințele insolvenței unui asigurător, apreciază că FGA a procedat în mod corect la analizarea si intrumentarea dosarelor de daună. Pe cale de consecință, apreciind ca fiind incidente motivele de casare reglementate de punctele 5, 6 și 8 ale art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat și respingerea cererilor de chemare în judecată ca nefondate. 4. Apărările formulate în cauză Intimata-reclamantă A.. a înregistrat întâmpinare la dosarul cauzei, solicitând respingerea recursului declarat împotriva sentinței civile nr. 105 din data de 23 martie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat, precum și obligarea recurentului-pârât FGA la plata cheltuielilor de judecată.

Procedura de soluționare a recursului În cauză, a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013. În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 11 aprilie 2022, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererii de recurs la data de 14 iunie 2023, în ședință publică, cu citarea părților. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra cererii de recurs Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate prin cererea de recurs, a apărărilor invocate prin întâmpinare și raportat la prevederile legale, Înalta Curte reține că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente: Din circumstanțele concrete ale cauzei, Înalta Curte reține că, prin acțiunile în contencios administrativ conexate, înregistrate pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. în Comandită Simplă a solicitat, în esență, anularea deciziilor nr. 1738/29.08.2016 și nr. 1867/13.09.2016 emise de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților și obligarea acestuia la emiterea unor decizii prin care să fie admise cererile de plată înregistrate sub nr. x/22.02.2016 și nr. y/22.02.2016, iar în subsidiar, recunoașterea dreptului reclamantei de a fi despăgubită cu sumele solicitate în cuprinsul cererilor de plată. Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis acțiunea formulată de reclamantă, anulând deciziile nr. 1738/29.08.2016 și nr. 1867/13.09.2016 emise de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, cu consecința obligării pârâtului la emiterea unor decizii de admitere a cererilor de plată menționate anterior, soluție ce a fost criticată de către acesta din urmă, în temeiul motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ. Răspunzând punctual criticilor formulate, Înalta Curte constată că sunt nefondate susținerile expuse în memoriul de recurs, prin care recurentul invocă incidența motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., care vizează neregularități de ordin procedural sancționate cu nulitatea de art. 174 C. proc. civ.. Concret, s-a imputat primei instanțe faptul că a încălcat principiul contradictorialității, ca urmare a soluționării excepției autorității de lucru judecat prevăzute de art. 430 din același act normativ, fără a pune această excepție în discuția părților. Raportat la motivele invocate de recurent și la întreaga situație de fapt, Înalta Curte constată că nu au fost încălcate prevederile art. 14 din C. proc. civ. care reglementează principiul contradictorialității, în maniera în care a procedat prima instanță la soluționarea cauzei, întrucât actele dosarului demonstrează că participanții la proces au fost legal citați și prezenți în sala de ședință, iar instanța de judecată, în virtutea rolului activ, a depus toate diligențele în vederea stabilirii stării de fapt și de drept din speță, în scopul aflării adevărului și pentru justa soluționare a cauzei. Astfel, în ședința de judecată din data de 18 februarie 2021, potrivit mențiunilor consemnate în partea introductivă a încheierii aferente acestui termen de judecată, atât reclamanta A.., cât și pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților au formulat concluzii orale cu privire la incidența în cauză a sentinței civile nr. 7294/17.12.2019 a Tribunalului București, secția a VII-a civilă, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 945/2020 a Curții de Apel București, secția a VI-a civilă, având ca obiect faliment- contestație împotriva tabelului preliminar al creanțelor, efectele acesteia fiind arătate în plan procesual de către reclamantă și criticate de către pârât. Înalta Curte observă că, în cuprinsul considerentelor pe care s-a întemeiat soluția criticată în cauză de față, prima instanță a reținut incidența dispozițiilor art. 430, 431 și 432 din C. proc. civ., arătând că, prin hotărârea judecătorului sindic, s-a statuat asupra aspectelor privind producerea riscurilor asigurate în perioada de valabilitate a celor două polițe de asigurare disputate și în litigiul pendinte, fiind astfel confirmate creanțele reclamantei A. împotriva debitoarei B. și întinderea lor, iar aceste chestiuni nu pot fi reanalizate, în virtutea autorității de lucru judecat dobândite. Înalta Curte constată că, în realitate, nu este vorba despre o autoritate de lucru judecat/putere de lucru judecat cum a reținut instanța de fond, ci despre opozabilitatea hotărârii judecătorești față de terți, astfel cum este aceasta reglementată în cuprinsul art. 435 din C. proc. civ.. Cu toate acestea, întrucât efectele opozabilității sunt aceleași cu cele arătate de către prima instanță, acest aspect nu este suficient pentru a conduce la reformarea sentinței civile recurate. Abordând recursul din perspectiva motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., Înalta Curte observă că, în susținerea acestuia, recurentul-pârât a arătat că instanța de fond nu a analizat toate aspectele invocate, întrucât s-a limitat la soluționarea excepției autorității de lucru judecat. Înalta Curte nu poate să dea eficiență criticilor recurentei privind neanalizarea de către primul judecător a unor aspecte de fond, câtă vreme, astfel cum am arătat, judecătorul fondului a valorificat statuările obligatorii ale judecătorului sindic, în prezenta cauză, apreciind că nu este posibilă reevaluarea chestiunilor deja tranșate în cadrul acelui litigiu, acesta fiind motivul pentru care nu a mai procedat la analiza chestiunilor de fond invocate. Obligația de motivare a unei hotărâri judecătorești, conform prevederilor art. 425 C. proc. civ., se referă la prezentarea argumentelor părților, stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt, încadrarea în drept, expunerea unui raționament propriu pentru care s-a ajuns la adoptarea soluției date în cauză, elemente ce se regăsesc în cuprinsul hotărârii supuse recursului în prezenta cauză. Instanța de fond a arătat în mod expres motivele pentru care s-a ajuns la soluția adoptată, fiind respectate prevederile art. 22 alin. (2) și cele ale art. 425 C. proc. civ. și prezentat silogismul logico-juridic ce a stat la baza sentinței pronunțate. În realitate, în argumentarea susținerilor privind nemotivarea hotărârii, recurentul-pârât a reluat întreaga argmentația expusă în fața instanței de fond, declarându-și dezacordul față de concluzia instanței, or astfel de elemente nu vizează aspecte de nelegalitate care să intre în sfera de incidență a prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. În concluzie, sunt nefondate și criticile subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. În continuare, recurentul-pârât s-a prevalat în susținerea recursului și de motivul de casare reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., potrivit cărora casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Un element relevant în economia cauzei, cu privire la care recurentul-pârât a formulat critici în cuprinsul memoriului de recurs, este cel legat de efectele pe care le produce în prezenta cauză sentința civilă nr. 7294/17.12.2019 pronunțată de Tribunalul București, secția a VII-a civilă în dosarul nr. x/2015, rămasă definitivă prin decizia nr. 945A din data de 30 iulie 2020 a Curții de Apel București, secția a VI-a civilă. Înalta Curte constată că instanța de fond în mod corect a apreciat că, odată tranșate în mod definitiv de către o instanță de judecată chestiuni litigioase ce se invocă și în prezenta cauză, acestea nu mai pot fi reanalizate, câtă vreme la dosarul cauzei nu au fost depuse dovezi în sens contrar. Chiar dacă este corectă observația recurentului-pârât în sensul că acesta nu a fost parte procesuală în acel dosar, astfel cum am arătat anterior, în speță, nu se reține o autoritate de lucru judecat, care implică o identitate de părți, obiect și cauză, ci efectul opozabilității față de terți a unei hotărâri judecătorești prin care au fost tranșate aceleași chestiuni litigioase ce au fost invocate și în prezenta cauză. Relevante în acest sens sunt dispozițiile art. 435 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora hotărârea este opozabilă oricărei terțe persoane atât timp cât aceasta din urma nu face, în conditiile legii, dovada contrară. Înalta Curte constată că, în cauza menționată anterior, judecătorul sindic a admis în parte contestația formulată de societatea A. și a dispus înscrierea contestatoarei în tabelul obligațiilor cu suma de 606.252,67 RON reprezentând despăgubiri aferente polițelor de asigurare nr. 1662/14.12.2011 și nr. 390/13.04.2011, disputate și în prezenta cauză. Pentru a pronunța această soluție, judecătorul sindic, în baza întregului material probator administrat ce a inclus și o expertiză tehnică judiciară, a constatat, în esență, că riscurile asigurate s-au produs în interiorul perioadelor de timp acoperite de polițele de asigurare asigurare nr. 1662/14.12.2011 și nr. 390/13.04.2011, precum și că deficiențele reclamate au fost diferite de cele constatate la recepția lucrărilor, contrar susținerilor lichidatorului judiciar, care sunt similare cu ale recurentului-pârât din prezenta cauză. Așadar, această stare de fapt a fost stabilită printr-o hotărâre judecătorească definitivă, care beneficiază de efectele prevăzute de art. 434 și 435 C. proc. civ., având forța probantă a unui înscris autentic și opozabilitate față de terțele persoane atât timp cât acestea nu fac, în condițiile legii, dovada contrară. Mai mult decât atât, chiar dacă hotărârea judecătorului sindic este obligatorie doar față de părți (contestatoarea A.. și lichidatorul judiciar al debitoarei B.), Înalta Curte reține că, în virtutea art. 435 C. proc. civ., coroborat cu reperele raportului de garantare, aceasta îi este opozabilă și F.G.A, însă nu în calitate de parte procesuală obligată prin hotărârea civilă antereferită, ci în calitatea acestuia de garant legal. În acest context, efectele hotărârii judecătorești civile se răsfrâng și asupra prezentei cauze, chiar dacă procedura derulată de FGA conform Legii nr. 213/2015 este diferită de procedura derulată în fața judecătorului sindic, conform Legii nr. 85/2014. Este adevărat că, procedura desfășurată de FGA are natură administrativă, scopul desfășurării sale fiind aceea de protejare a creditorilor de asigurări de consecințele falimentului asigurătorului și de garantare a plății despăgubirilor cuvenite acestora, FGA urmând să achite creanțele de asigurări în acord cu dispozițiile Legii nr. 213/2015, însă procedura stipulată de Legea nr. 85/2014 are natură judiciară și se desfășoară în interesul tuturor creditorilor debitorului falit, astfel că problemele de drept dezlegate de către o instanță de judecată, nu mai pot fi reevaluate, în cadrul altui litigiu. Or, câtă vreme recurentul-pârât nu a făcut dovada contrară celor statuate în cuprinsul hotărârii judecătorului sindic cu privire la riscul asigurat, la existența și întinderea celor două creanțe de asigurare, rezumându-se la simple susțineri, similare cu cele invocate de lichidatorul judiciar în dosarul de faliment, nici instanța de fond și nici instanța de control judiciar nu mai pot pune în discuție chestiunile litigioase deja tranșate în mod definitiv de o instanță de judecată, identice cu cele ce fac obiectul prezentei cauze. Așadar, în mod corect, instanța de fond a preluat chestiunile factuale precum condițiile producerii riscului asigurat, identificarea deficiențelor, valabilitatea polițelor de asigurare, cuantumul daunelor, ca probatoriu, din dosarul de faliment. În egală măsură, Înalta Curte apreciază că nu pot fi primite nici susținerile recurentului-pârât referitoare la nerespectarea procedurii de deschidere a dosarului de daună în legătură cu polița de asigurare nr. 390/2011, întrucât această chestiune nu poate fi opusă de FGA, ci îi privește exclusiv pe asigurătorul B. și creditoarea A., în dosarul de faliment. Ceea ce interesează în speța de față sunt existența creanțelor de asigurare și întinderea acestora, or, acestea au fost stabilite deja în mod definitiv de către judecătorul sindic. În acest context, Înalta Curte va înlătura criticile recurentului-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților privind situația factuală și incidența Deciziei nr. 29/2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, constatând că aceste aspecte nu fac parte din considerentele pe care și-a întemeiat prima instanță soluția, astfel că sunt străine de sentința recurată. Se mai impune a se mai sublinia că reiterarea situației de fapt vizează netemeinicia soluției pronunțate, or, aceste aspecte excedează controlului de legalitate exercitat de instanța de recurs. În raport de toate aceste aspecte, conchizând, Înalta Curte apreciază că sunt nefondate criticile aduse de recurentă manierei în care judecătorul fondului a analizat cererea de chemare în judecată, neputând fi reținută incidența motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5,6 și 8 C. proc. civ. Pentru considerentele arătate, nefiind identificate motive de casare a sentinței recurate din perspectiva criticilor formulate, Înalta Curte, în baza art. 496 C. proc. civ. și art. 20 din Legea nr. 554/2004, va respinge recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței civile nr. 105 din data de 23 martie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. În raport de această soluție, văzând cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, dovedite de intimata-reclamantă, în temeiul art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., va dispune obligarea recurentului-pârât la plata cheltuielilor de judecată reduse la suma de 5000 RON, în raport de stadiul procesual al cauzei, de munca efectiv realizată de avocat în acest dosar, precum și de împrejurarea că pricina a fost soluționată la primul termen de judecată acordat.