ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4614/2023

Ședința publică din data de 18 octombrie 2023

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 1 aprilie 2021, pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților ("FGA", "Fondul"), a solicitat să se constate existența unui refuz nejustificat al pârâtului cu privire la soluționarea cererii de plată nr. x/11.03.2016 și obligarea pârâtului la soluționarea, de îndată, a unei astfel de cereri de plată, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

1.2. Prin cererea depusă la data de 31.08.2021, reclamanta a modificat cererea introductivă, solicitând obligarea pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraților, în baza art. 19 din Legea nr. 554/2004, la plata despăgubirilor către reclamantă pentru acoperirea prejudiciului cauzat acesteia prin respingerea cererii de plată, constând în:

(i) în principal, penalități de întârziere în cuantumul stabilit prin normele aplicabile în materia asigurărilor, respectiv 0,1% pe zi întârziere conform Ordinului CSA nr. 14/2011, în cuantum de 4521,11 RON până la data de 08.09.2021 și, în continuare, până la data plății efective;

(ii) în subsidiar, dobânda legală penalizatoare, conform art. 3 din O.G. nr. 13/2011.

1.3. Prin notele scrise depuse la data de 22.02.2022, reclamanta a precizat că solicită obligarea FGA la plata de penalități aplicate sumei solicitate conform cererii de plată, calculate de la împlinirea a 30 de zile de la data depunerii cererii de plată și până la data de 29.10.2021, dată la care banii au fost achitați de către pârât.

Prin sentința civilă nr. 475 din 9 martie 2022, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a respins ca neîntemeiate excepțiile inadmisibilității, prescripției și tardivității acțiunii și a respins acțiunea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile nr. 475 din 9 martie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs principal reclamanta A. S.A., iar pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților a declarat recurs incident.

3.1. Recursul principal declarat de reclamanta A. a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitându-se casarea în parte a hotărârii atacate și, în rejudecare, admiterea acțiunii introductive de instanță, astfel cum a fost modificată.

În susținerea căii de atac promovate, recurenta - reclamantă susține că hotărârea primei instanței a fost pronunțată cu aplicarea greșită și încălcarea normelor de drept material care stabilesc condițiile în care poate fi angajată răspunderea patrimonială a autorității publice.

Consideră recurenta-reclamantă că pârâtul FGA avea obligația de a lua toate măsurile necesare pentru deschiderea dosarului de daună, efectuarea verificărilor necesare și urmarea procedurii de plată a despăgubirilor, cu respectarea prevederilor legale și contractuale incidente, creanțele de asigurare instrumentate de FGA fiind creanțe invocate de recurentă împotriva B. S.A., în calitatea sa de asigurător RCA. Prin urmare, procedura de lichidare și plată a creanțelor, raportat la art. 12 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 trebuia să se facă cu respectarea cadrului contractual și legal aplicabile asigurărilor de tip RCA.

Cu toate acestea, arată recurenta-reclamantă, prin Decizia nr. 14452/03.05.2018, emisă la mai bine de 2 ani de la depunerea cererii de plată, FGA a respins în mod nejustificat cererea de plată. Față de decizia de respingere, A. a promovat acțiunea ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2018 Prin decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 4644/13.10.2021, pronunțată în dosarul nr. x/2018, a fost anulată Decizia FGA nr. 14452/03.25.2018, iar FGA a fost obligat să reanalizeze pe fond cererea de plată. În urma unei astfel de analize, pârâtul a recunoscut dreptul A. la despăgubiri și a efectuat plata despăgubirilor.

În opinia recurentei-reclamante, în cauza pendinte actul administrativ nelegal este reprezentat de Decizia FGA nr. 14452/03.25.2018, care a fost anulată prin hotărâre judecătorească. Faptul că printr-o astfel de hotărâre pârâtul FGA nu a fost obligat direct la plată, ci la analiza pe fond a cererii de plată nu poate conduce la concluzia că răspunderea FGA nu poate fi angajată, deoarece o atare abordare ar reprezenta o nesocotire a puterii de lucru judecat a hotărârilor prin care a fost declarată nelegală decizia FGA.

Cât privește condiția existenței unui prejudiciu, recurenta-reclamantă susține că prima instanță a aplicat eronat prevederile art. 1535 alin. (1) C. civ., raportat la aspectele de fapt incidente în cauza pendinte, câtă vreme, ori de câte ori prejudiciul constă în lipsa de folosință asupra unei sume de bani, daunele datorate de cel în culpă se ridică la nivelul convenit de părți sau stabilit de lege. Pârâtul FGA a procedat la analizarea pe fond a cererii de plată abia după anularea Deciziei nr. 14452/03.05.2018, respectiv la mai bine de 5 ani de la data la care trebuie să fie efectiv achitate despăgubirile. Așadar, prin soluția dată cererii de plată prin Decizia nr. 14452/2018, Fondul a lipsit A. de folosința sumelor de bani la care era îndreptățită cu titlu de despăgubiri pentru o perioadă de peste 5 ani.

Recurenta-reclamantă susține și că există legătura de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu, câtă vreme întârzierea în soluționarea cererii a fost generată de modalitatea în care Fondul a soluționat cererea de plată prin Decizia nr. 14452/2018.

Cât privește culpa FGA, recurenta-reclamantă apreciază că aceasta este una evidentă, întrucât Fondul, ca structură de garantare creată de lege cu scopul de a asigura plata creanțelor de asigurare aparținând unui asigurător falit, avea obligația ca, în îndeplinirea obligațiilor sale, să acționeze în deplină concordanță cu prevederile legale. În realitate însă, FGA nu a făcut decât să tergiverseze nepermis de mult soluționarea cererilor de plată, lipsind A. de o sumă semnificativă de bani. Acționând cu încălcarea chiar a scopului pentru care a fost creat, FGA a interpretat greșit prevederile legale, cu ignorarea impactului pe care această atitudine l-ar putea produce pe piața asigurărilor.

Concluzionând, recurenta-reclamantă apreciază că în speță sunt îndeplinite condițiile legale pentru a se dispune obligarea Fondului la plata de despăgubiri în vederea acoperirii prejudiciului generat A. prin neplata creanței de asigurare, fiind greșite susținerile primei instanțe în sensul neîndeplinirii condițiilor legale pentru angajarea răspunderii FGA.

3.2. Pârâtul FGA a întemeiat recursul incident pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea în parte a sentinței recurate și, în rejudecare, admiterea excepțiilor invocate și respingerea cererii de chemare în judecată, în principal ca inadmisibilă, iar în subsidiar ca tardivă ori prescrisă.

Susține recurentul-pârât că prima instanță a respins în mod greșit excepția inadmisibilității acțiunii, invocată în raport de prevederile art. 8 și art. 19 din Legea nr. 554/2004. Prin cererea modificatoare, reclamanta a recunoscut soluționarea cererii sale de plată, însă a solicitat despăgubiri sub forma penalităților de întârziere/despăgubiri, formulând acțiunea la 3 ani distanță de contestația formulată împotriva Deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018 de soluționare a cererii de plată nr. x/11.03.2016. Instanța de fond a reținut în mod greșit că reclamanta putea solicita acordarea de despăgubiri într-un litigiu distinct de cel care a avut ca obiect anularea deciziei amintite, în condițiile în care dispozițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004 au caracter de excepție față de dispozițiile art. 8 din aceeași lege, stabilind posibilitatea exercitării separate a acțiunii în despăgubiri numai pentru cazul în care persoana vătămată face dovada unor împrejurări obiective care au făcut imposibilă stabilirea întinderii prejudiciului.

Mai arată recurentul-pârât că FGA nu a contestat calitatea de creditor de asigurare a reclamantei. Prin Decizia nr. 14452/03.05.2018 au fost respinse la plată 435 de cereri depuse de A., inclusiv cea care face obiectul prezentului litigiu, având în vedere că, până la data emiterii deciziei, creditorului de asigurare A. i s-a aprobat la plată și achitat din disponibilitățiile FGA suma de 450.000 RON, reprezentând limita maximă prevăzută de Legea nr. 213/2015. Modalitatea de interpretare și aplicare a art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 a fost diferită în practica instanțelor de judecată, fiind astfel necesară sesizarea ÎCCJ - Completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, care s-a pronunțat prin decizia nr. 29/2020. Ulterior pronunțării acestei decizii interpretative, precum și a hotărârilor definitive date de ÎCCJ în soluționarea contestațiilor depuse de asigurătorii în regres contra deciziilor Fondului de respingere a cererilor pe motivul atingerii plafonului maxim legal, FGA a procedat la reanalizarea cererilor de plată și, în situațiile în care erau îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru plată, la achitarea despăgubirilor.

Prin urmare, arată recurentul-pârât, prezentul litigiu nu are ca obiect anularea unei decizii de respingere totală sau parțială a cererii de plată, emisă în temeiul art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015. La momentul formulării cererii de chemare în judecată cererea de plată era soluționată, iar contestația formulată împotriva actului administrativ emis de FGA, obiect al dosarului nr. x/2018, nu era soluționată prin hotărâre judecătorească definitivă. Ulterior soluționării acestui dosar, FGA a soluționat pe fond cererea de plată nr. x/11.03.2016.

Printr-un alt rând de critici, recurentul-pârât FGA susține că instanța de fond a respins în mod greșit excepția tardivității acțiunii, încălcând dispozițiile art. 8, art. 13 alin. (5) și art. 19 din Legea nr. 554/2004. Susține că dacă reclamanta ar fi putut solicita despăgubiri pentru o pretinsa întârziere în soluționarea cererii de plată, acest lucru se putea face cel mai târziu odată cu comunicarea deciziei de soluționare, iar nu la o diferența de 3 ani după aceasta, acțiunea ce formează obiectul dosarului de față fiind tardivă în raport de normele legale amintite. Reclamanta A. a contestat decizia de respingere a cererii de plată în anul 2018, neexistând vreun motiv pentru care să nu fi solicitat daune în cadrul dosarului nr. x/2018

Prin cel de-al treilea rând de critici, recurentul-pârât FGA susține că prima instanță a dezlegat greșit excepția prescripției dreptului material la acțiune. Reclamanta A. cunoștea producerea prejudiciului și întinderea acestuia pentru nesoluționarea în termenul legal al cererii sale cel mai târziu începând cu data comunicării Deciziei nr. 14452/03.05.2018, prin care cererea i-a fost respinsă, respectiv data de 14.05.2018. Prin decizia nr. 22/2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea unui recurs în interesul legii, s-a statuat că pronunțarea unei hotărâri judecătorești având ca obiect anularea unui act administrativ nu constituie data începerii termenului de prescripție specială, relevantă fiind data la care reclamanta a cunoscut sau trebuia să cunoască prejudiciul și întinderea sa.

Așadar, arată recurentul-pârât, termenul de prescripție s-a împlinit la un an de la această dată, conform art. 19 alin. (2) și urm. din Legea nr. 554/2004, iar împrejurarea că debitul principal a fost achitat mai târziu sau nu a fost achitat deloc nu are impact asupra stabilirii datei de început a termenului de prescripție, data achitării debitului fiind diferită de data la care reclamanta cunoștea sau trebuia să cunoască întinderea despăgubirilor.

Întrucât acțiunea de față a fost înregistrată la data de 01.04.2021 și modificată la data de 08.09.2021, recurentul-pârât FGA solicită admiterea excepției prescripției dreptului la acțiune și respingerea acțiunii ca prescrisă.

Recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului principal, ca nefondat.

II. Soluția instanței de recurs

II.1. Situația de fapt dedusă judecății și parcursul procesual al cauzei în fond

Înalta Curte reține că, prin Decizia nr. 14452/03.05.2018, pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților a respins mai multe cereri de plată formulate de societatea reclamantă pentru suma de 7.913.561,09 RON, inclusiv cererea de plată a sumei de 2285,70 RON, înregistrată de FGA sub nr. x/11.03.2016, motivat de împrejurarea că acestui creditor de asigurare i-ar fi fost aprobată la plată și achitată din disponibilitățile Fondului de Garantare a Asiguraților suma de 450.000 RON, reprezentând limită maximă prevăzută de Legea nr. 213/2015.

Prin sentința civilă nr. 4902/27.11.2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2018, definitivă prin decizia nr. 4644/13.10.2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, a fost admisă acțiunea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a fost anulată Decizia nr. 14452/03.05.2018 și a fost obligat pârâtul să emită un act administrativ prin care să analizeze pe fond cererile de plată formulate de reclamantă și menționate în borderoul nr. 2 anexat deciziei cu privire la suma de 7.913.561,09 RON, fiind respinsă acțiunea, în rest, ca neîntemeiată.

După pronunțarea acestei decizii, în urma reanalizării cererii de plată înregistrată sub nr. x/11.03.2016, pârâtul FGA a procedat, la data de 29.10.2021, la plata către A. a despăgubirii în sumă de 1850 RON, conform extrasului de cont nr. 222 din 01.11.2021 .

Reclamanta A. a învestit instanța de contencios administrativ și fiscal cu o cerere, modificată și precizată, prin care a solicitat, în baza art. 19 din Legea nr. 554/2004, obligarea pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraților la plata despăgubirilor aferente acoperirii prejudiciului cauzat reclamantei prin respingerea cererii de plată înregistrată la FGA sub nr. x/11.03.2016, ce viza creanța în cuantum de 2285,70 RON, compusă din 1850 RON despăgubire, 281,20 RON penalități de întârziere și 154,50 RON cheltuieli de judecată. Reclamanta a apreciat că un atare prejudiciu constă, în principal, în penalități în cuantumul de 0,1% pe zi întârziere (conform Ordinului CSA nr. 14/2011) calculate de la data la care, în opinia reclamantei, ar fi trebuit să fie soluționată cererea de plată și până la data plății efective a despăgubirii - 29.10.2021, iar, în subsidiar, în dobânda legală penalizatoare conform art. 3 din O.G. nr. 13/2011.

În cauză, recurenta-reclamantă a indicat drept faptă ilicită emiterea de către pârâtul FGA a Deciziei nr. 14452/03.05.2018 de neacordare a despăgubirii solicitate, prejudiciul constând în lipsa de folosință asupra sumei de bani cerute cu titlu de creanță de asigurare prin cererea de plată, apreciind că este îndeplinită și condiția legăturii de cauzalitate între faptă și prejudiciu.

Prin sentința recurată, prima instanță a respins excepțiile inadmisibilității, prescripției și tardivității acțiunii, invocate de pârâtul FGA și a respins acțiunea formulată de reclamanta A., ca neîntemeiată.

II. 2. Analizând recursurile declarate în cauză, în raport de sentința recurată și de criticile formulate, Înalta Curte reține următoarele:

Având a stabili ordinea de soluționare a celor două recursuri, Înalta Curte constată că este prioritară examinarea criticilor formulate de recurentul-pârât FGA la adresa legalității sentinței civile nr. 475/09.03.2022, în contextul în care prin această cale de atac sunt promovate critici referitoare la neîndeplinirea condițiilor de exercițiu a acțiunii civile, astfel că validarea oricăreia din criticile pârâtului la adresa modalității de soluționare a excepțiilor invocate în fața primei instanțe face de prisos examinarea pe fond a raportului litigios.

Înalta Curte constată că pârâtul FGA a invocat în fața instanței de fond trei excepții cu privire la acțiunea modificată a reclamantei, solicitând respingerea acțiunii în principal ca fiind inadmisibilă, iar în subsidiar ca tardivă (nerespectarea termenului prevăzut pentru formularea cererii în despăgubiri în raport de data comunicării deciziei de soluționare a cererii de plată), ori ca fiind prescris dreptul material la acțiune (nerespectarea termenului de un an prevăzut de art. 19 din Legea nr. 554/2004, în raport de data la care reclamanta a cunoscut sau trebuia să cunoască existența și întinderea prejudiciului).

În ceea ce privește prima excepție invocată de pârâtul FGA, instanța fondului a apreciat că admisibilitatea acțiunii reiese din conținutul reglementării Legii nr. 554/2004, care permite persoanei vătămate să solicite despăgubiri pe calea unei acțiuni subsidiare în pretenții, atunci când a cerut inițial anularea actului administrativ, fără a cere în același timp și despăgubiri.

În acord cu considerentele judecătorului fondului, Înalta Curte constată că dispozițiile art. 8 coroborate cu cele ale art. 19 din Legea nr. 554/2004 nu instituie în sarcina subiectului de sezină, în cazul contenciosului de plină jurisdicție, să formuleze cererea în dezdăunare concomitent cu cererea de anulare a actului administrativ pretins vătămător. Dimpotrivă, art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 prevede în mod expres posibilitatea formulării unei acțiuni în despăgubiri pe cale separată, fără condiționalitatea sugerată de recurentul-pârât ca subiectul de sezină să fie ținut să justifice formularea cererii de dezdăunare pe cale separată. Singurele condiții de procedură impuse de art. 19 din Legea nr. 554/2004 vizează competența instanței și termenul de formulare a acțiunii în despăgubiri, acesta fiind termenul de un an de la data la care reclamantul a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.

Prin urmare, soluția primei instanțe referitoare la excepția de inadmisibilitate a acțiunii reflectă o corectă apreciere a condițiilor de admisibilitate a acțiunii în despăgubiri formulate pe cale separată, impunându-se menținerea hotărârii sub acest aspect.

Nefondate sunt și criticile recurentului-pârât FGA și în privința soluției de respingere a excepției de tardivitate a acțiunii, invocată prin raportare la prevederile art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015. Acest text de lege vizează exclusiv contestația formulată împotriva deciziei de respingere a cererii de plată, statuând că împotriva deciziei de respingere se poate formula contestație, în condițiile prevăzute la art. 19 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, respectiv în termen de 10 zile de la comunicare. Prevederile art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015 nu reglementează condițiile de formulare a unei cereri separate în despăgubiri pentru acoperirea integrală a prejudiciului cauzat prin emiterea deciziilor la care face referire articolul de lege citat, astfel că în privința acestor acțiuni rămân aplicabile dispozițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, care instituie un termen diferit pentru formularea cererii, respectiv cel de un an de la data la care reclamantul a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.

O altă soluție se impune, însă, în ceea ce privește excepția prescripției dreptului material la acțiune, față de care Înalta Curte constată că sunt fondate criticile recurentului-pârât FGA în referire la soluția primei instanțe.

Respingând această excepție ca neîntemeiată, prima instanță a reținut că reclamanta a fost în măsură să cuantifice integral prejudiciul cel mai târziu la data anulării definitive a actului administrativ nelegal - Decizia nr. 14452/03.05.2018, și anume data de 13.10.2021, la care s-a pronunțat în recurs decizia ÎCCJ nr. 4644/2021. Totodată, instanța de fond a avut în vedere și apărările reclamantei, întemeiate pe dispozițiile art. 2526 C. civ., respectiv pe caracterul succesiv al prestațiilor ce fac obiectul cauzei (penalități de întârziere și/sau dobândă penalizatoare).

Înalta Curte constată că soluția primei instanțe reflectă o greșită aplicare a dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 554/2004, astfel cum aceste prevederi au fost interpretate prin decizia nr. 22/2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii.

Prin această decizie, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că "în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 19 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, prin raportare la dispozițiile art. 11 alin. (2) din același act normativ, data la care începe să curgă termenul de prescripție pentru introducerea acțiunii în despăgubire reprezintă momentul la care persoana vătămată printr-un act administrativ nelegal a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei, nefiind legat în mod direct și aprioric nici de comunicarea actului administrativ nelegal și nici de momentul rămânerii definitive a hotărârii de anulare a acestuia". Se subliniază, în cuprinsul deciziei, că și în materia acțiunilor formulate pe calea art. 19 din Legea nr. 554/2004, regulile referitoare la calculul termenului de prescripție ce însoțește dreptul material la acțiune sunt identice celor consfințite de C. civ. în materia răspunderii civile, esențială fiind, pentru aprecierea momentului de început al cursului termenului de prescripție, data la care subiectul de sezină a cunoscut sau trebuia să cunoască existența pagubei și pe cel ce răspunde de ea.

Înalta Curte constată că instanța fondului, contrar acestei decizii interpretative și prevederilor art. 19 din Legea nr. 554/2004, a condiționat cursul termenului de prescripție al acțiunii în despăgubire nu de data cunoașterii pagubei de către reclamantă, ci de data anulării definitive a actului administrativ pretins vătămător.

Examinând momentul de început al cursului termenului de prescripție, instanța de recurs constată că prejudiciul pretins de reclamantă în contextul emiterii Deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018 este alcătuit din creanța de asigurare solicitată la plată și nerecunoscută de pârât ("damnum emergens") și beneficiul nerealizat ca urmare a respingerii cererii de plată ("lucrum cessans"), reprezentat de penalități/dobânda legală pretinsă de reclamantă, aferente creanței principale. Or, este evident că din momentul în care reclamanta a luat cunoștință de respingerea cererii de plată nr. x/11.03.2016, conform Deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018, a avut la îndemână toate elementele pentru a prefigura paguba cauzată de autoritatea pârâtă, înțeleasă ca fiind alcătuită din suma pretinsă cu titlu de creanță de asigurare și daunele interese ce rezultă din nerecunoașterea acestei creanțe.

Trebuie subliniat că, în materia obligațiilor bănești, evaluarea prejudiciului suferit de creditor ca urmare a neexecutării obligației de plată este subordonată unor criterii legale, creditorul având dreptul la daunele moratorii reglementate prin dispozițiile art. 1535 C. civ. în cuantumul stipulat de părți (ceea ce nu este cazul în speță) sau, în lipsa convenției părților, în cuantumul și condițiile legii (dobânda legală calculată potrivit prevederilor O.G. nr. 13/2011). Prin urmare, în niciun caz nu se poate susține că reclamanta nu a cunoscut, la data comunicării Deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018, dată la care s-a născut dreptul la acțiune, potrivit dispozițiilor art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, toate elementele necesare pentru a solicita, pe lângă anularea actului administrativ vătămător și repararea prejudiciului suferit, constituit din creanța de asigurare pretinsă și echivalentul lipsei de folosință a acestei sume.

Înalta Curte reține că data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de anulare a Deciziei nr. 14452/03.05.2018 (13.10.2021) nu poate fi reținută drept momentul nașterii dreptului la despăgubiri, câtă vreme reclamanta a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască existența prejudiciului cauzat prin emiterea actului administrativ încă de la momentul la care a aflat soluția dispusă prin acesta, privind respingerea cererii de plată, fiind evident că, urmare a unei atare respingeri, va fi lipsită de folosința sumei solicitate.

În lipsa unor date suficiente din care să reiasă momentul la care reclamanta a aflat soluția dispusă prin Decizia nr. 14452/03.05.2018, Înalta Curte reține că societatea a cunoscut, în mod neîndoielnic, existența și conținutul deciziei cel mai târziu la data de 05.06.2018, dată la care a înregistrat pe rolul Curții de Apel București acțiunea în anularea acestui act administrativ. În cauză, cererea de obligare a pârâtului la plata daunelor moratorii a fost formulată la data de 01.04.2021, așadar mult peste termenul de prescripție de un an prevăzut de art. 19 din Legea nr. 554/2004.

Cât privește întinderea prejudiciului, Înalta Curte reține că, în egală măsură, reclamanta a cunoscut întinderea pagubei la aceeași dată la care a cunoscut însăși paguba, câtă vreme a cuantificat-o sub forma penalităților de întârziere sau a dobânzii legale, calculate prin raportare la suma ce face obiectul cererii de plată adresată Fondului în anul 2016. De altfel, la data de 31.08.2021, când a fost depusă în dosarul de față cererea modificatoare a acțiunii introductive, plata sumei solicitată prin cererea de plată nr. x/11.03.2016 nu fusese încă efectuată de pârâtul FGA (suma fiind achitată abia la data de 29.10.2021), aspect care nu a împiedicat reclamanta ca, anterior acestei plăți, să formuleze cererea modificatoare, prin care a solicitat obligarea pârâtului la plata prejudiciului constând în lipsa de folosință.

Se observă că, prin cererea modificatoare, reclamanta A. a evocat criteriile de determinare a întinderii prejudiciului, iar nu un prejudiciu determinat. Pentru indicarea momentului final al întinderii prejudiciului reclamanta a utilizat sintagma "până la data plății efective", iar modul de calcul evocat a vizat fie aplicarea unui procent 0,1 %/zi de întârziere, conform Ordinului CSA nr. 14/2011, fie aplicarea prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, referitoare la dobânda legală penalizatoare. Conform acestui din urmă text normativ, rata dobânzii legale penalizatoare se stabilește la nivelul ratei dobânzii de referință plus 4 puncte procentuale, motiv pentru care și acest mod de calcul se bazează pe criterii de determinare a întinderii prejudiciului.

Referitor la împrejurarea că, prin hotărârile pronunțate în dosarul nr. x/2018, Fondul de Garantare a Asiguraților a fost obligat să analizeze pe fond cererile de plată formulate de reclamantă, iar nu să achite sumele solicitate prin acestea (neexistând o certitudine a recunoașterii creanței până la reluarea analizei de către FGA a cererii de plată), Înalta Curte reține că o nerecunoaștere de către FGA a creanței principale pretinse prin cererea de plată ar face să nu existe prejudiciul constând în lipsa de folosința sumei, însă aceasta este o chestiune de fond în analiza cererii de chemare în judecată întemeiată pe art. 19 din Legea nr. 554/2004. Data resoluționării cererii de plată nu are impact asupra stabilirii datei de început a termenului de prescripție pentru despăgubirile solicitate în condițiile acestui text de lege, fiind diferită de data la care reclamanta a cunoscut întinderea prejudiciului sau data la care aceasta trebuia să o cunoască.

În ceea ce privește argumentele reclamantei A., valorificate de instanța de fond, potrivit cărora aplicabilitatea în cauză a dispozițiilor art. 2526 C. civ. justifică soluția respingerii excepției prescripției, Înalta Curte le apreciază a fi neîntemeiate, întrucât obligația principală, pentru care reclamanta susține că se datorează daune interese, este o prestație cu executare unică uno ictu, iar nu cu executare succesivă. Înalta Curte constată că în sfera de reglementare a noțiunii de "prestație" din cuprinsul prevederilor art. 2526 C. civ. intră, din perspectiva art. 19 din Legea nr. 554/204, demersul autorității pârâte de emitere a actului administrativ nelegal (Decizia nr. 14452/03.05.2018), iar nu prejudiciul pretins generat de acesta. Or, emiterea actului administrativ reprezintă o prestație cu executare unică ("uno ictu"), astfel că de la data la care reclamantei i-a fost comunicat refuzul recunoașterii obligației principale începe să curgă și termenul de prescripție pentru acțiunea în dezdăunare, având ca finalitate obligarea pârâtului la acoperirea beneficiului nerealizat ca urmare a lipsei de folosință a sumei pretinse, cuantificat în daune moratorii.

Nefondate sunt și argumentele prin care reclamanta a invocat, prin cererea precizatoare depusă în fața instanței de fond, prevederile art. 13 alin. (6) din Legea nr. 213/2016 privind termenul de prescripție de 5 ani. Din această perspectivă, Înalta Curte reține că prezenta cauză este întemeiată pe prevederile art. 19 din Legea nr. 554/2004, ce reglementează exercitarea unui drept la acțiune în repararea unui prejudiciu generat de fapta autorității de emitere a unui act administrativ nelegal, instanța nefiind învestită cu o cerere prin care să fi fost exercitat dreptul la acțiune pentru plata indemnizațiilor/despăgubirilor născute în temeiul unui contract de asigurare, vizate de prevederile art. 13 alin. (6) din Legea nr. 213/2013.

Față de considerentele expuse, din care rezultă că termenul de prescripție de un an a început să curgă de la data comunicării Deciziei nr. 14452/03.05.2018 sau, cel mai târziu, de la data de 05.06.2018, când reclamanta a înregistrat pe rolul instanței de contencios administrativ contestația formulată împotriva acestei decizii, Înalta Curte constată că în mod greșit a fost respinsă excepția prescripției dreptului la acțiune, astfel că se impune reformarea parțială a hotărârii primei instanțe, în sensul admiterii excepției invocate de pârâtă și respingerii cererii de chemare în judecată, ca prescrisă.

Considerentele și soluția pronunțată asupra recursului incident declarat de pârâtul FGA impun respingerea recursului principal declarat de reclamanta A. împotriva aceleiași sentințe, întrucât intervenția prescripției dreptului material la acțiune lipsește de suport criticile prin intermediul cărora reclamanta susține nelegalitatea soluției pronunțate de prima instanță asupra fondului cauzei. Câtă vreme instanța de control judiciar a constatat că dreptul material la acțiune este prescris, neîndeplinirea condițiilor de exercițiu a acțiunii civile prevalează față de argumentele reclamantei referitoare la temeinicia acțiunii în despăgubire, care, astfel, vor fi respinse ca nefondate, fără a mai fi necesară și nici utilă analiza acestora în calea de atac.

În consecință, constatând incidența cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 C. proc. civ., va admite recursul incident declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, va casa în parte sentința recurată și, în rejudecare, va admite excepția prescripției dreptului material la acțiune, respingând acțiunea formulată de reclamanta A. S.A., ca prescrisă.

Totodată, va respinge, ca nefondat, recursul principal declarat de reclamanta A. S.A. și va menține restul dispozițiilor sentinței recurate, referitoare la soluția de respingere a excepțiilor inadmisibilității și tardivității acțiunii.

În condițiile art. 453 C. proc. civ., Înalta Curte va obliga recurenta-reclamantă A. S.A. la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 100 de RON către recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților, reprezentând taxă judiciară de timbru achitată în recurs .

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Cu majoritate:

Respinge recursul principal declarat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinței civile nr. 475 din 9 martie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Admite recursul incident declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva aceleiași sentințe.

Casează în parte sentința recurată și, rejudecând:

Admite excepția prescripției dreptului material la acțiune.

Respinge cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca prescrisă.

Menține în rest dispozițiile sentinței recurate.

Obligă recurenta-reclamantă A. S.A. la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 100 de RON către recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 18 octombrie 2023, prin punerea soluției la dispoziția părților prin intermediul grefei instanței.

Cu opinia separată a domnului judecător C.:

Respinge recursul incident declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței civile nr. 475 din 9 martie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Admite recursul principal declarat de reclamanta A. S.A. împotriva aceleiași sentințe.

Casează în parte sentința recurată și, rejudecând:

Admite în parte cererea de chemare în judecată modificată, formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților.

Obligă pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților să plătească reclamantei A. S.A. dobânda legală aferentă sumei de 1850 RON, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, pentru perioada 03.05.2018 - 29.10.2021.

Menține restul dispozițiilor sentinței recurate.

Obligă pârâtul la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 1918,09 RON pentru fond și recurs.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 18 octombrie 2023, prin punerea soluției la dispoziția părților prin intermediul grefei instanței.

Spre a pronunța soluția amintită anterior, am avut în vedere următoarele:

Reclamanta A. S.A. a înregistrat la pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților (FGA) sub nr. x/11.03.2016 cerere de plată privind suma de 2285,70 RON pretinsă cu titlu de creanță de asigurări din care 1850 RON despăgubire + 281,20 RON penalități aferente perioadei 04.07.2015 - 03.12.2015 + 154,50 RON cheltuieli de judecată.

Prin decizia FGA nr. 14452/03.05.2018, pârâtul a respins mai multe cereri de plată formulate de A. pentru suma de 7.913.561,09 RON, inclusiv cererea de plată amintită (poziția 400 borderoul nr. 2 anexat deciziei - suma de 2285,70 RON), sub motiv că acestui creditor de asigurare i-ar fi fost aprobate la plată și plătite din disponibilitățile Fondului de garantare a asiguraților suma de 450.000 RON reprezentând limită maximă prev. de Legea nr. 213/2015.

Prin sentința civilă nr. 4902/27.11.2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2018, definitivă prin decizia nr. 4644/13.10.2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal de respingere a recursului, s-a admis acțiunea formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a fost anulată decizia nr. 14452/03.05.2018, a fost obligat pârâtul să emită un act administrativ prin care să analizeze pe fond cererile de plată formulate de reclamantă și menționate în borderoul nr. 2 anexat deciziei cu privire la suma de 7.913.561,09 RON, a respins acțiunea, în rest, ca neîntemeiată. În motivare, instanța respectivă a reținut, între altele, inclusiv că «(…) plafonul de garantare prevăzut de dispozițiile art. 4 lit. e) și art. 15 alin. (2) din Legea nr. 2134/2015 … nu poate face abstracție de definirea creditorului, prin raportare la câte un singur contract de asigurare. (…) plafonul de 450.000 de RON este incident pentru drepturile izvorâte primar dintr-un singur contract de asigurare încheiat cu debitorul falit», respectiv «consecința nelegalității deciziei nu poate fi obligarea directă a Fondului la plata sumei pretinse sau la emiterea unei decizii de aprobare a plății acesteia. (…) pârâtul nu a analizat fondul celor 435 de drepturi pretinse de parte, rezumându-se la a emite o singură decizie de respingere globală prin prisma reținerii depășirii plafonului de garantare. (…) a proceda altfel și a obliga direct pârâtul la plata sumei pretinse sau la emiterea unui act administrativ prin care să aprobe plata acesteia, Curtea consideră că ar imixtiona în activitatea Fondului, negându-i posibilitatea de a evalua pe fond cererile de plată».

La data de 29.10.2021, pârâtul FGA a procedat la plata către A. a unor creanțe de asigurări, inclusiv cea vizată de cererea de plată nr. x/11.03.2016, în limita sumei de 1850 RON.

În continuare, apreciez că prin sentința recurată au fost în mod corect respinse de Curtea de Apel București excepțiile de inadmisibilitate, tardivitate și prescripție extinctivă a dreptului material la acțiune, care sunt vizate prin cererea de recurs incident.

De altfel, observând opinia majorității, aceasta este concordantă opiniei de față în ceea ce privește soluția dată de prima instanță excepțiilor de inadmisibilitate și tardivitate, divergența intervenind doar cu privire la soluția referitoare la excepția prescripției extinctive.

Astfel, Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ prevede la art. 18 că "(1) Instanța, soluționând cererea la care se referă art. 8 alin. (1), poate, după caz, să anuleze, în tot sau în parte, actul administrativ, să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze o anumită operațiune administrativă. … (3) În cazul soluționării cererii, instanța va hotărî și asupra despăgubirilor pentru daunele materiale și morale cauzate, dacă reclamantul a solicitat acest lucru.", iar la art. 19 că "(1) Când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în același timp și despăgubiri, termenul de prescripție pentru cererea de despăgubire curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei. (2) Cererile se adresează instanțelor de contencios administrativ competente, în termenul de un an prevăzut la art. 11 alin. (2).".

Prin decizia nr. 22/2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii s-a stabilit că "În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 19 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, … prin raportare la dispozițiile art. 11 alin. (2) din același act normativ, data la care începe să curgă termenul de prescripție pentru introducerea acțiunii în despăgubire reprezintă momentul la care persoana vătămată printr-un act administrativ nelegal a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei, nefiind legat în mod direct și aprioric nici de comunicarea actului administrativ nelegal și nici de momentul rămânerii definitive a hotărârii de anulare a acestuia.".

Totodată, instanța supremă a arătat în considerentele deciziei amintite, între altele, și următoarele motive:

"75. În situația în care persoana vătămată, din cauza necunoașterii cuantumului pagubei ori din alte motive, nu a formulat cererea pentru despăgubiri odată cu acțiunea prin care a cerut anularea actului, are posibilitatea de a acționa în condițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004. 76. Intitulat "Termenul de prescripție pentru despăgubiri", art. 19 din Legea nr. 554/2004 are, în realitate, un obiect de reglementare mai larg, stabilind reguli privind: 1. condițiile de admisibilitate a acțiunii în despăgubiri; 2. durata și data de la care curge termenul de prescripție; 3. instanța competentă și 4. procedura aplicabilă. 77. Cererea pentru despăgubiri formulată pe cale separată, întemeiată pe dispozițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, este condiționată de existența unei hotărâri judecătorești prin care să fi fost admisă acțiunea îndreptată împotriva actului administrativ nelegal, tipic sau asimilat, pentru că repararea pagubei persoanei vătămate este o latură intrinsecă litigiului administrativ. În caz contrar, reclamantul nu poate recurge decât la calea dreptului comun pentru angajarea răspunderii delictuale a autorității publice, în condițiile prevăzute de C. civ.. 78. Din interpretarea sistematică a prevederilor art. 1 alin. (1) și (2), art. 8, art. 11 și art. 18 din Legea nr. 554/2004, care transpun în plan normativ prevederea cu rang de principiu cuprinsă în art. 52 din Constituția României, se conturează regula acțiunii în contencios subiectiv de plină jurisdicție, conținând și capătul de cerere privind plata de despăgubiri pentru repararea pagubei și înlăturarea consecințelor vătămătoare ale actului administrativ - tipic sau asimilat - nelegal. De aceea, calea procesuală reglementată prin art. 19 din lege este una de excepție, la care ar trebui să se recurgă numai atunci când speța oferă elemente apte să conducă la concluzia că reclamantul nu avea, în mod rezonabil, posibilitatea să cunoască întinderea pagubei încă de la data formulării acțiunii în anulare, în cadrul termenelor prevăzute în art. 11 din Legea nr. 554/2004. 79. Termenul de prescripție are durata de un an și curge de la data la care reclamantul a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei, art. 19 preluând, în privința începutului prescripției extinctive, regulile generale din materia prescripției dreptului la acțiune în răspundere pentru paguba cauzată prin fapta ilicită și în cazurile asimilate. Momentul la care persoana vătămată a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei este o chestiune de fapt care se stabilește în funcție de circumstanțele cauzei, luându-se în considerare natura, conținutul și efectele conduitei administrative nelegale. 80. Trimiterea pe care alin. (2) al art. 19 din Legea nr. 554/2004 o face la termenul prevăzut de art. 11 alin. (2), printr-o tehnică legislativă ce poate genera confuzii, poate fi interpretată numai ca referindu-se la durata de un an a termenului de prescripție și nicidecum extinsă la natura juridică și la punctul de plecare. În caz contrar, s-ar ajunge la o contradicție cu alin. (1) al art. 19, care stabilește natura termenului ca fiind de prescripție, în timp ce art. 11 alin. (2) reglementează un termen substanțial de decădere, care curge de la data comunicării actului administrativ.".

Astfel, acțiunea formulată de partea reclamantă nu este inadmisibilă, ci caracterul său admisibil reiese chiar din conținutul reglementării Legii nr. 554/2004, care permite persoanei vătămate să solicite despăgubiri pe calea unei acțiuni subsidiare în pretenții, atunci când a cerut inițial anularea actului administrativ, fără a cere în același timp și despăgubiri.

În acest din urmă sens, subliniez că prin sentința civilă nr. 4902/27.11.2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2018, definitivă prin decizia nr. 4644/13.10.2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal de respingere a recursului, doar s-a anulat decizia FGA nr. 14452/03.05.2018 prin care fusese respinsă cererea de plată vizând pretinsa creanță de asigurări în cuantum de 5406,5 RON solicitată de A., cu obligarea pârâtului la analiza pe fond a cererii respective de plată, fără însă a fi confirmată sau infirmată existența creanței litigioase.

Așadar, creanța principală - 1850 RON - solicitată de A. în calitate de creditor de asigurări nu a fost nici confirmată, nici infirmată de către instanța judecătorească, motiv pentru care, câtă vreme FGA nu recunoaște existența acesteia prin plată sau o instanță judecătorească nu o acordă în beneficiul reclamantei, nu i se poate imputa reclamantei omisiunea de a nu fi solicitat despăgubiri în forma penalităților de întârziere sau a dobânzii legale concomitent cu acțiunea în anularea deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018.

Altfel spus, nu se poate conchide că reclamanta-recurentă ar fi avut, în mod rezonabil, posibilitatea să cunoască întinderea pagubei pretinse sub forma penalităților de întârziere sau a dobânzii legale încă de la data formulării acțiunii în anulare, din moment ce instanța învestită cu dosarul nr. x/2018 privind decizia FGA nr. 14452/03.05.2018 nu s-a învestit și cu analiza pe fond a cererilor de plată a creanțelor de asigurări.

În aceste condiții, presupunând că reclamanta-recurentă ar fi învestit în precedent Curtea de Apel București în cadrul dosarului nr. x/2018 cu solicitarea atât de anulare a deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018, cât și de plată a debitului principal plus penalități de întârziere, respectiv dobândă legală, soluția în legătură cu pretențiile accesorii nu rezultă a fi fost de admitere, din moment ce creanța principală însăși nu a fost analizată de către instanța respectivă, ci impusă în sarcina FGA spre verificare, astfel că nestabilindu-se dreptul A. la încasarea sumei pretinse, nu se putea determina nici măsura în care partea reclamantă-recurentă ar fi fost îndreptățită la acordarea accesoriilor.

Or, ar fi excesiv a conchide în procesul de față că este inadmisibilă sau prescrisă acțiunea modificată a reclamantei vizând acordarea penalităților de întârziere sau a dobânzii legale, din moment ce instanța inițial învestită cu controlul de legalitate asupra deciziei FGA nr. 14452/2018, deși a anulat respectivul act administrativ unilateral, nu a procedat și la verificarea pe fond a cererii de plată privind creanța principală în raport de care sunt pretinse în prezent accesoriile litigioase.

În concluzie, dreptul pretins de A. la acordarea accesoriilor solicitate sub forma penalității de întârziere sau a dobânzii legale aferente creanței principale nu devine actual câtă vreme nu se decide asupra existenței sau inexistenței dreptului la acordarea sumei de 1850 RON în beneficiului părții reclamante.

În mod corespunzător, întrucât decizia FGA nr. 14452/03.05.2018 a fost anulată prin sentința civilă nr. 4902/27.11.2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2018, definitivă prin decizia nr. 4644/13.10.2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal de respingere a recursului, acțiunea formulată de reclamantă în dosarul de față, astfel cum se prezintă ca efect al cererii sale adiționale - modificatoare, nu este inadmisibilă, după cum nu este prescris extinctiv dreptul material la acțiune, cererea adițională - modificatoare înregistrându-se pe rolul Curții de Apel București la data de 31.08.2021.

Altfel spus, nu se poate aprecia că ar fi intervenit prescripția extinctivă a dreptului material la acțiune privind o creanță - penalitate de întârziere sau dobândă legală - care la data învestirii instanței judecătorești nu este actuală, fiind condiționată atât de anularea deciziei nr. 14452/03.05.2018 ca act administrativ unilateral, cât și de lămurirea existenței în beneficiul reclamantei a creanței principale de 1850 RON, ceea ce nu intervenise însă până la sesizarea instanței cu acțiunea de față.

După rezultă din decizia ÎCCJ - RIL nr. 22/2019 raportat la art. 19 din Legea nr. 554/2004, data la care începe să curgă termenul de prescripție pentru introducerea acțiunii în despăgubire reprezintă momentul la care persoana vătămată printr-un act administrativ nelegal a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei, nefiind legat în mod direct și aprioric nici de comunicarea actului administrativ nelegal și nici de momentul rămânerii definitive a hotărârii de anulare a acestuia.

În mod corect a arătat prima instanță că, raportat la art. 19 alin. (1) și (2) din Legea nr. 554/2004, termenul de formulare a cererii de plată a despăgubirilor curge de la momentul la care partea reclamantă a cunoscut/trebuia să cunoască întinderea pagubei, iar nu de la data emiterii actului administrativ nelegal. Or, în cauza de față se solicită penalități și dobânzi care se datorează pe zi de întârziere, astfel că de la fiecare dată de scadență curge un termen de prescripție diferit.

În concret, reclamanta-recurentă pretinde că prin respingerea cererii de plată în baza unui act nelegal pârâtul-recurent FGA ar datora penalități de întârziere/dobândă legală penalizatoare, invocându-se astfel existența unor prestații succesive. În raport de aceste susțineri, în mod legal a reținut Curtea de Apel București că potrivit art. 2.526 din C. civ. "Când este vorba de prestații succesive, prescripția dreptului la acțiune începe să curgă de la data la care fiecare prestație devine exigibilă, iar dacă prestațiile alcătuiesc un tot unitar, de la data la care ultima prestație devine exigibilă.".

Având în vedere aceste aspecte, precum și cauza juridică a acțiunii astfel cum a fost modificată, reclamanta-recurentă a fost în măsură să cuantifice integral prejudiciul la data anulării definitive a actului administrativ nelegal, care a avut loc la data de 13.10.2021 cu ocazia pronunțării în recurs a deciziei ÎCCJ-SCAF nr. 4644/2121, coroborat cu data primirii plății voluntare efectuate de către pârâtul-recurent pentru creanța de asigurări cuvenită de 1850 RON, anume la data de 29.10.2021.

În concluzie, nu se poate susține că, la data introducerii cererii de chemare în judecată modificată, ar fi fost împlinit termenul special de prescripție de 1 an, consecința fiind respingerea în mod legal a excepției prescripției extinctive.

Cât despre chestiunea tardivității, așa cum a fost pretinsă de pârâtul-recurent FGA, atât din textul art. 19 din Legea nr. 554/2004, cât și din decizia ÎCCJ - RIL nr. 22/219 reiese cu evidență faptul că termenul de formulare a acțiunii în despăgubiri este unul de prescripție, iar nu de decădere, motiv pentru care nu poate să fie incidentă sancțiunea tardivității.

În consecință, excepțiile invocate în proces au fost în mod legal soluționate de prima