ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1330/2023

Ședința publică din data de 8 martie 2023

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin contestația înregistrată la data de 02.03.2020 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu Fondul de Garantare a Asiguraților desființarea parțială a Deciziei nr. 22686/12.02.2020 emisă de FGA; obligarea pârâtului la plata sumei de 13.405,23 RON și 36.000 euro compusă din: 7.221,95 RON diferența despăgubire pentru autotractor x; 36.000 EUR lipsa de folosință ca urmare a distrugerii x și y; 3.208,28 RON dobânda legala plătită pentru daunele produse mărfii transportate; 2.974,00 RON cheltuieli de judecată și taxa judiciară de timbru în procesul civil privind marfa transportată.

Prin sentința civilă nr. 1353 pronunțată la 16 decembrie 2020, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins contestația formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile nr. 1353 pronunțate la 16 decembrie 2020 de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L., care invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ. a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței și pe fond admiterea acțiunii astfel cum a fost motivată.

În cuprinsul motivelor de recurs reclamanta a susținut că argumentele primei instanțe pentru respingerea acțiunii sunt nefondate, iar dispozitivul hotărârii recurate este rezultatul aplicării greșite a normelor de drept material aplicabile, precum și a încălcării normelor de procedură.

- Cu privire la obligarea intimatei la plata sumei de 7221,95 RON cu titlu de diferență de despăgubire pentru daunele autotractorului x, arată că urmare a accidentului rutier din data de 09.02.2014, a devenit daună totală - art. 50 alin. (13) din Ordinulul CSA 14/2011, astfel că pârâta trebuia să acorde toată suma cerută.

Conform evaluării făcute de S.C. B., valoarea epavei autotractorului x este de 500 de euro, respectiv: 6000 kg deșeu feros înmulțit cu 0,43 RON/kg.

Prin urmare, din valoarea reală a vehiculului, stabilită de FGA la suma de 20413,5 euro se scade suma de 500 de euro (valoarea rămasă) și rezultă suma de 19913,5 euro. Aplicând procentul de culpă de 35% al conducătorului auto C., stabilit de organele de urmărire penală, rezultă suma de 6969,725 euro. Convertind această ultimă sumă în RON - la cursul BNR de la data producerii accidentului - rezultă suma de 7221,95 RON.

- În ceea ce privește obligarea pârâtei la plata sumei de 36.000 de euro cu titlu de despăgubire pentru lipsa de folosință a autotractorului x și a semiremorcii BT19EST, instanța de fond nu a dat curs dispozițiilor legale aplicabile, respectiv art. 45 pct. 1 din Norma C.S.A. nr. 14/2011.

Motivul invocat de prima instanță este unul nefondat, având în vedere că a depus la dosar întreaga documentație în baza căreia și-a fundamentat susținerile. Mai mult adresa nr. x/30.09.2019 emisă de FGA către reclamantă nu cuprinde nicio solicitare de a depune documente suplimentare privind lipsa de folosință.

- în mod nelegal instanța de fond a respins capătul privind obligarea pârâtei la plata sumei de 3208,28 de RON, ce reprezintă dobânda legală pentru suma de 11460 de euro (daune pentru marfa transportată), stabilită prin sentința nr. 591/30.03.2016, rămasă definitivă prin decizia nr. 539/09.05.2017, apreciind că nu este o creanță de asigurări.

Intimatul-pârât a depus întâmpinare și, fără a invoca excepții, a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală a soluției instanței de fond.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile din recurs subsumate prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., instanța de fond făcând o corectă interpretare în cauză a dispozițiilor C. proc. civ., Ordinului CSA 14/2011 și a normelor sale de aplicare, a Legii nr. 503/2004 și a Legii 213/2015.

Instanța de fond a respins acțiunea reținând că reclamanta nu a probat faptul că evaluarea efectuată de către pârât nu reflectă valoarea reală a prejudiciului la data producerii accidentului, că nu au fost depuse documente justificative pentru pretențiile reprezentând lipsa de folosință (reclamanta nu a precizat care sunt înscrisurile justificative depuse în procedura administrativă și de care pârâtul nu a ținut cont la respingerea solicitării formulate cu acest titlu, această probă nefiind efectuată nici în fața instanței de judecată, tabelul inserat în cererea de chemare în judecată referitor la calculul lipsei de folosință neprezentând relevanță în lipsa unor documente concrete care să justifice suma solicitată de reclamantă) și că, dobânzile și cheltuielile de judecată nu reprezintă creanțe de asigurări.

În ceea ce privește motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta consideră că sentința este nelegală întrucât, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Înalta Curte constată că acest motiv de recurs nu este incident, deoarece în speță, instanța de control judiciar nu poate reține încălcarea dispozițiilor art. 22 alin. (2) și art. 254 alin. (5) din C. proc. civ.. Aceasta întrucât potrivit alin. (6) al acestui din urmă articol "... părțile nu pot invoca în căile de atac omisiunea instanței de a ordona din oficiu probe pe care ele nu le-au propus și administrat în condițiile legii".

În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. ("când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material"), invocat de către recurentă, se poate observa că nu este incident.

Prima critică din cadrul acestui motiv de recurs a vizat greșita evaluare a epavei făcută de către instituția-pârâtă, față de înscrisurile depuse la dosar și reținerea instanței de fond, ca fiind legal stabilită prin decizia contestată.

Sub acest aspect, Înalta Curte constată că la momentul depunerii cererii de daună reclamanta nu a făcut dovada că acea epavă avea o altă valoare decât cea stabilită prin Decizia contestată.

În ceea ce privește oferta nr. 6/2020 depusă în dosarul de recurs, se poate observa că a fost emisă la data de 25 februarie 2020, deci ulterior emiterii deciziei nr. 22686/12.02.2020 de către FGA, astfel că nu are relevanță în cauză.

Instanța de recurs precizează că, în mod legal, instanța de fond a reținut că despăgubirile acordate de către instituția pârâtă au fost corect stabilite, în raport de dispozițiile art. 50 alin. (13) din Ordinul CSA 14/2011 și față de actele depuse la dosar.

Instanța de control judiciar constată că judecătorul fondului a respectat dispozițiile legale aplicabile, respectiv art. 45 pct. 1 din Norma C.S.A. nr. 14/2011, atunci când a respins cererea de obligarea pârâtei la plata sumei de 36.000 de euro cu titlu de despăgubire pentru lipsa de folosință a autotractorului x și a semiremorcii BT19EST.

Conform acestor dispoziții legale, păgubitul avea obligația de a prezenta dovezi sub aspectul lipsei de folosință, respectiv societatea reclamantă avea obligația să depună înscrisuri din care să rezulte tarifele practicate (pentru transportul de mărfuri sau de persoane) la momentul producerii pagubei.

În opinia Înaltei Curți, sunt exclusiv formale susținerile recurentei potrivit cărora ar fi depus la dosar "întreaga documentație" atâta timp cât aceasta nu precizează în mod concret înscrisurile depuse și ce dovedesc acestea.

Contrar susținerilor societății recurente, sumele pretinse cu titlu de dobânzi legale și de cheltuieli de judecată stabilite în cadrul unui proces purtat cu societatea de asigurare, ce ulterior a intrat în faliment, nu sunt creanțe de asigurare, întrucât nu au legătură cu raportul de asigurare, ci reprezintă despăgubiri pentru comportamentul culpabil al asiguratorului, cauza juridică a acordării acestor sume prin hotărâre judecătorească fiind așadar diferită.

Totodată, instanța constată că prevederile art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 la care a făcut trimitere recurenta-reclamantă, conform cărora "Prin derogare de la dispozițiile art. 100 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 85/2014, Fondul poate înregistra la masa credală, în tot cursul procedurii de faliment, în vederea recuperării lor, orice sume, dobânzi și/sau cheltuieli pe care acesta le-a achitat din resursele sale", nu se interpretează în sensul că ar recunoaște caracterul de creanțe de asigurări și penalităților de întârziere și dobânzilor, întrucât sfera de cuprindere a noțiunii se determină în raport de prevederile art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 și art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, ce reglementează în mod expres această instituție.

În conformitate cu dispozițiile art. 2 alin. (3) din aceeași lege, "Fondul garantează plata de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, încheiate, în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege și în limita resurselor financiare disponibile la momentul plății, așa cum sunt definite la art. 5".

Recurenta - reclamantă nu poate pretinde stabilirea în sarcina pârâtului a altor obligații decât cele expres prevăzute de lege, în condițiile în care acesta nu preia toate drepturile și obligațiile asigurătorului, nefiind succesor universal sau cu titlu universal al acestuia.

Pe cale de consecință, Înalta Curte precizează că dobânzile legale și cheltuielile de judecată nu reprezintă creanțe de asigurări, astfel încât pârâtul să aibă obligația de a le plăti din disponibilitățile aflate la dispoziția sa, ci reprezintă obligații civile rezultând din comportamentul ilicit al asiguratorului D. S.A., pentru recuperarea acestora reclamanta având la dispoziție procedura dreptului comun, respectiv înscrierea creanței la masa credală.

Prin urmare, față de cele arătate, Înalta Curte constată că sentința recurată este legală.

Pentru argumentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 544/2004, cu modificările și completările ulterioare, Înalta Curte va respinge recursul declarat de către S.C. A. S.R.L., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de S.C. A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 1353 din 16 decembrie 2020 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Soluția va fi pusă la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.

Pronunțată astăzi, 8 martie 2023.