ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2442/2023

Obiectul cererii deduse judecății Prin cererea înregistrată la data de 31 august 2021 pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă sub nr. x/2021, reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților (ANRP), a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei 264.650 RON, reprezentând diferența dintre valoarea stabilită cu respectarea standardelor internaționale de evaluare a imobilului teren în suprafață de 400 mp și construcții situat în str. x, mun. Galați, jud. Galați, și valoarea de 651.192 RON reprezentând prețul imobilului stabilit prin raportul de evaluare din data de 28.05.2009, actualizată cu indicele de inflație de la data emiterii titlului de conversie și până la data plății efective. Totodată, a solicitat obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calculate de la data emiterii titlului de conversie și până la data plății. Pârâta ANRP a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată. La data de 06.10.2021, pârâta ANRP a formulat cerere de chemare în garanție a S.C. A. S.R.L. și B.. SC A. S.R.L. a formulat întâmpinare, solicitând instanței să respingă cererea formulată de către ANRP, în principal, ca fiind prescrisă, iar în subsidiar, ca neîntemeiată. Societatea S.C. A. S.R.L. a formulat cerere de chemare în garanție a societății C. S.A., solicitând obligarea acesteia la plata contravalorii pretențiilor solicitate în prezenta cauză, în limita sumei asigurate, în ipoteza admiterii cererii de chemare în garanție formulată de către ANRP. C. S.A. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamantei. La termenul din data de 20.01.2022 instanța a admis în principiu cererea de chemare în garanție a S.C. A. S.R.L., B. și C. S.A.. La termenul din data de 01.03.2022 instanța a unit excepția prescripției extinctive a dreptului material la acțiune cu fondul cauzei.

Sentința pronunțată de Tribunalul București Prin sentința civilă nr. 457 din 15 martie 2022, Tribunalul București, secția a V-a civilă a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâtă și de chemații în garanție, ca neîntemeiată, a respins cererea de chemare în judecată formulate de reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanțelor în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, ca neîntemeiată și a respins cererea de chemare în garanție formulată de către pârâta ANRP, ca rămasă fără obiect și cererea de chemare în garanție formulată de către chematul în garanție S.C. A. S.R.L., ca rămasă fără obiect.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel București, în apel Prin decizia nr. 1928 A din 16 decembrie 2022, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins apelul declarat de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor împotriva sentinței civile nr. 457 din 15.03.2022, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva deciziei civile nr. 1928 A din 16 decembrie 2022 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a declarat recurs reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor. Recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare la instanța de apel; în rejudecare, a solicitat admiterea acțiunii, astfel cum a fost formulată, invocând incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ. În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurentul-reclamant a susținut că hotărârea atacată este insuficient motivată, instanța de apel neexpunând motivele de fapt și de drept, care i-au format convingerea în ceea ce privește soluția pronunțată. În dezvoltarea celorlalte critici aduse deciziei curții de apel, a arătat că hotărârea atacată este nelegală, întrucât a fost pronunțată cu interpretarea și aplicarea eronată a dispozițiilor art. 9 și art. 269-271 C. proc. civ., precum și a dispozițiilor art. 1241 C. civ., situație ce atrage incidența motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Decizia recurată a fost pronunțată cu încălcarea exigențelor referitoare la motivarea hotărârii judecătorești, prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., precum și cu încălcarea prevederilor art. 21 alin. (3) din Constituția României și ale art. 6 alin. (1) din Convenția europeană a drepturilor omului, întrucât instanța de apel nu a analizat conținutul înscrisurilor depuse la dosar, care emană de la intimata-pârâtă și care atestă prejudiciul produs, ceea ce echivalează cu lipsa analizei pretenției deduse judecății. Decizia recurată a fost pronunțată cu interpretarea și aplicarea eronată a dispozițiilor art. 9 și ale art. 269-271 din C. proc. civ., precum și ale art. 1241 din C. civ.. Astfel, prin cererea de chemare în judecată au fost indicate înscrisurile în raport cu care s-a invocat incidența prevederilor art. 269-270 din C. proc. civ.. Înscrisul, prin forma și aparența sa exterioară, are înfățișarea unui act regulat întocmit de un agent public în limitele atribuției sale și se bucură de prezumția de autenticitate și validitate, potrivit art. 1241 din C. civ., până la proba contrară, ce revine persoanei care contestă exactitatea sau autenticitatea acestuia. În cauză, persoana care putea contesta cele consemnate în documente, cu precădere raportul de verificare și cel de-al doilea raport de evaluare, era chiar intimata-pârâtă, cea de la care emană înscrisurile autentice, însă aceasta nu a efectuat niciun demers care să indice intenția de a contesta actele întocmite de experții verificatori și evaluatori. În aceste condiții, instanța de apel ar fi trebuit să țină seama de aceste înscrisuri, precum și de valoarea prejudiciului ce reiese din cuprinsul acestora. Atât timp cât instanța de apel nu a ținut seama de înscrisurile pe care le-a depus la dosarul cauzei, în condițiile în care intimata-pârâtă A.N.R.P. nu le-a contestat și nu s-a înscris în fals împotriva acestora, rezultă că decizia recurată este și rezultatul încălcării principiului disponibilității, consfințit de art. 9 C. proc. civ., instanța de apel substituindu-se intimatei-pârâte și, practic, încuviințând o apărare pe care această parte nu a formulat-o, împrejurare ce atrage incidența motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Apărările formulate în cauză Intimata-pârâtă a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca inadmisibil, motivat de faptul că recurentul s-ar folosi de un argument deja statuat în mod definitiv prin pronunțarea deciziei nr. 501 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, în dosarul nr. x/2021. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, precum și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele: Invocând motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., care vizează încălcarea de către instanța de apel a regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, recurentul-reclamant a susținut nesocotirea dispozițiilor art. 9 și ale art. 269-271 din C. proc. civ., învederând că înscrisurile administrate în cauză emană de la intimata-pârâtă, fiind întocmite anterior declanșării litigiului, ceea ce conduce la un înalt grad de credibilitate al acestora, precum și că înscrisurile respective au forța probantă a unor înscrisuri autentice, iar intimata-pârâtă nu s-a înscris în fals. Înalta Curte constată că acest motiv de recurs nu este fondat. Astfel, potrivit principiului disponibilității, care este reglementat de art. 9 din C. proc. civ. și care guvernează procesul civil, părțile pot determina nu numai existența procesului, ci și conținutul acestuia, prin stabilirea cadrului procesual, în privința obiectului și participanților la proces. În strânsă legătură cu acest principiu, art. 22 alin. (6) din C. proc. civ. prevede că judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără a depăși limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel, regulă dezvoltată și în art. 397 alin. (1) din C. proc. civ., care stipulează că instanța este obligată să se pronunțe asupra tuturor cererilor deduse judecății, neputând acorda mai mult sau altceva decât s-a cerut. Pe de altă parte, art. 476 alin. (1) din C. proc. civ. stipulează că apelul exercitat în termen provoacă o nouă judecată asupra fondului, instanța de apel analizând cauza atât în fapt, cât și în drept. De regulă, devoluțiunea este totală, însă apelul este limitat, pe de o parte, de ceea ce s-a apelat (tantum devolutum quantum appellatum) și, pe de altă parte, de ceea ce s-a dedus judecății la prima instanță (tantum devolutum quantum iudicatum). Așadar, efectul devolutiv al apelului nu vizează toate problemele de fapt și de drept deduse judecății, ci numai pe cele care sunt criticate, expres sau implicit, de către apelant, cu respectarea principiului disponibilității, astfel cum se prevede la art. 477 alin. (1) din C. proc. civ. Se constată că instanța de apel a respectat aceste dispoziții legale, iar împrejurarea că a ajuns la altă concluzie decât cea dezvoltată de recurentul-reclamant nu conduce la concluzia că s-a încălcat principiul disponibilității, câtă vreme analiza s-a circumscris criticilor și apărărilor formulate în apel. În acest sens, se reține că prima instanță a respins cererea ca neîntemeiată, reținând că nu a fost făcută dovada existenței unei fapte ilicite în sarcina pârâtei, constând în evaluarea imobilului cu nerespectarea Standardelor internaționale de evaluare. Pentru a ajunge la această concluzie, prima instanță a analizat comparativ cele două rapoarte de evaluare atașate cererii de chemare în judecată, reținând că metoda comparației directe, permisă de Standardele internaționale de evaluare, a fost realizată în mod corect, prin utilizarea unor comparabile cu caracteristici similare terenului în litigiu. Criticile din apel au vizat aspecte ce țin de forța probantă a înscrisurilor administrate în cauză, învederându-se că înscrisurile emană chiar de la intimata-pârâtă, fiind întocmite anterior declanșării litigiului, ceea ce conduce la un înalt grad de credibilitate al acestora și la întrunirea caracterul autentic, în sensul dispozițiilor art. 269 din C. proc. civ.. Verificând, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță, instanța de apel a reținut că singurele probe administrate în cauză au fost raportul de evaluare inițial din 28 mai 2009, raportul de verificare nr. x a raportului de evaluare inițial, raportul de reevaluare din 24.08.2020 întocmit de D. S.R.L., decizia nr. 5825 din 23.07.2009 emisă de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor și titlurile de conversie nr. 1382/11.12.2009 și nr. 4385/15.11.2011. Potrivit art. 269 alin. (1) din C. proc. civ., înscrisul autentic este înscrisul întocmit sau, după caz, primit și autentificat de o autoritate publică, de notarul public sau de către o altă persoană învestită de stat cu autoritate publică, în forma și condițiile stabilite de lege. Autenticitatea înscrisului se referă la stabilirea identității părților, exprimarea consimțământului acestora cu privire la conținut, semnătura acestora și data înscrisului. Indiferent dacă forma autentică este adoptată ca urmare a voinței legiuitorului sau a părților, înscrisurile autentice au o forță probantă deosebită, stabilită la art. 270 din C. proc. civ., ce rezultă din împrejurarea că înscrisul a fost întocmit și autentificat sau primit și autentificat de o autoritate publică, de notarul public sau de către o altă persoană învestită de stat cu autoritate publică. Înscrisul autentic face dovada autenticității sale de îndată ce a fost întocmit, în sensul că emană de la autoritatea care l-a întocmit și, totodată, de la persoana a cărei semnătură o poartă. Așadar, înscrisul care, prin forma și aparența sa exterioară (semnătura funcționarului, sigiliul autorității, numărul de înregistrare etc.), are înfățișarea unui înscris autentic regulat întocmit se bucură de prezumția de autenticitate și validitate, prezumție care are drept efect inversarea sarcinii probei. Ca atare, sarcina probei trece de la persoana care invocă înscrisul ca mijloc de dovadă la persoana care-i contestă exactitatea și autenticitatea, însă cel căruia i se opune un înscris autentic nu-l va putea combate decât pe calea procedurii înscrierii în fals. Reținând că, dintre înscrisurile administrate în cauză, doar decizia nr. 5825 din 23.07.2009 emisă de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, titlurile de conversie nr. 1382/11.12.2009 și nr. 4385/15.11.2011 corespund definiției înscrisului autentic, în sensul dispozițiilor art. 269 alin. (1) teza I din C. proc. civ., în mod corect instanța de apel le-a valorificat în condițiile art. 270 alin. (1) din C. proc. civ., proba contrară incumbând celui care le contestă. Prezumția operează față de orice persoană și dispensează de orice obligație probatorie pe cel care le evocă, cu privire la tot ce înseamnă autenticitatea înscrisului, conform art. 269 alin. (1) teza a II-a din C. proc. civ., până la declararea sa ca fals. Așadar, revine celui care contestă autenticitatea înscrisului obligația de a iniția demersurile pentru declararea actului autentic ca fals, demersuri care pot fi realizate, fie prin procedura înscrierii în fals, prevăzută de art. 304 și urm. C. proc. civ., fie într-un proces penal finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă de stabilire a falsului. De vreme ce, în prezenta cauză, nu s-a uzat de procedura înscrierii în fals împotriva mențiunilor cuprinse în cele trei înscrisuri autentice antemenționate, acestea fac dovada că emană de la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, respectiv de la Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților sau de la unul dintre angajații acesteia, că semnăturile existente aparțin celor menționați ca semnatari și că actul exprimă voința autorității emitente, cu privire la conținutul înscrisului, condiții în care valorificarea acestor mijloace de probă de către instanța de apel este legală. În consecință, în raport cu obiectul cererii deduse judecății, constând în angajarea răspunderii civile delictuale a intimatei-pârâte atât pentru propria faptă ilicită, cât și în calitate de comitent al prepușilor săi, cele trei înscrisuri autentice sunt apte să dovedească doar acordarea, în favoarea persoanelor îndreptățite, a măsurilor reparatorii sub formă de acțiuni, prin emiterea titlurilor de conversie în temeiul Legii nr. 247/2005. În ceea ce privește cele două rapoarte de evaluare, de care s-a prevalat recurentul-reclamant în susținerea pretenției deduse judecății, se reține că acestea nu reprezintă mijloace de probă cu putere doveditoare prestabilită de lege, întrucât cuprind constatările și concluziile unor specialiști în domeniul evaluării proprietății imobiliare, realizate în cadrul procedurii administrative prevăzute de dispozițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 și, ulterior, în cadrul verificărilor efectuate de către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, ca urmare a deciziei nr. 10/10.10.2013 a Curții de Conturi, context în care aprecierea lor s-a putut face în mod liber, potrivit convingerii instanței de apel, în condițiile art. 264 alin. (2) teza finală din C. proc. civ. Invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurentul-reclamant a susținut că decizia civilă recurată a fost pronunțată cu încălcarea exigențelor referitoare la motivarea hotărârii judecătorești, prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., precum și cu încălcarea prevederilor art. 21 alin. (3) din Constituția României și ale a art. 6 alin. (1) din Convenția europeană a drepturilor omului, sens în care a învederat că instanța de apel nu a analizat conținutul înscrisurilor depuse la dosar, care emană de la intimata-pârâtă și care atestă prejudiciul produs, ceea ce echivalează cu lipsa analizei pretenției deduse judecății Înalta Curte constată că și acest motiv de casare este nefondat. Astfel, motivarea hotărârii reprezintă unul dintre elementele componente ale dreptului la un proces echitabil, consacrat de art. 6 din Convenția Europeană pentru Drepturile Omului și dezvoltat în jurisprudența Curții de la Strasbourg. De exemplu, în cauza Albina împotriva României, publicată în Monitorul Oficial nr. 1049 din 25 noiembrie 2005, Curtea Europeană a arătat că "dreptul la un proces echitabil include, printre altele, dreptul părților de a prezenta observațiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor. Întrucât Convenția nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete și efective, acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă observațiile sunt în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanța sesizată. Altfel spus, art. 6 implică, mai ales în sarcina "instanței", obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența". Curtea a admis că "obligația pe care o impune art. 6 par. 1 instanțelor de a-și motiva deciziile nu presupune existența unui răspuns detaliat la fiecare argument" (cauza Jahnke și Lenoble împotriva Franței), însă "noțiunea de proces echitabil presupune ca o instanță care nu a motivat decât pe scurt hotărârea să fi examinat totuși, în mod real, problemele esențiale care i-au fost supuse, și nu doar să reia concluziile unei instanțe inferioare" (cauza Helle împotriva Finlandei). În prezenta cauză, contrar susținerilor recurentului-reclamant, se constată că instanța de apel a prezentat argumentele care i-au format, în fapt și în drept, convingerea cu privire la soluția adoptată, argumente care s-au raportat, pe de o parte, la susținerile și apărările părților și la probatoriul administrat, iar, pe de altă parte, la dispozițiile legale aplicabile raportului juridic dedus judecății, ceea ce înseamnă că decizia recurată respectă exigențele prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., fiind asigurate garanțiile necesare dreptului la un proces echitabil, neputându-se reține încălcarea prevederilor art. 21 alin. (3) din Constituție și ale art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Raportat la criticile recurentului-reclamant, este de menționat că instanța de apel, ca instanță devolutivă, are plenitudinea de apreciere și coroborare a probelor administrate, iar instanța de recurs nu poate cenzura acest aspect. Astfel, din interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 483 alin. (3) și ale art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., rezultă că recursul este calea extraordinară de atac, de reformare, prin care hotărârea este supusă controlului judiciar numai prin prisma conformității sale cu regulile de drept material și/sau procesual aplicabile, astfel că părțile nu au posibilitatea de a o critica pentru motive de netemeinicie. Cu alte cuvinte, în recurs se exercită strict un control de legalitate al hotărârii, prin raportare la motivele de casare prevăzute, în mod expres și limitativ, la art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ., niciunul dintre acestea nefiind conceput astfel încât să permită instanței de recurs reanalizarea mijloacelor de probă administrate sau reevaluarea situației de fapt. Ca atare, faptele sunt stabilite, în mod suveran, de instanțele de fond, în timp ce instanța de recurs judecă hotărârea, iar nu procesul, în sensul că nu rejudecă tot dosarul, ci verifică modalitatea în care au fost aplicate, de către instanța de apel, normele de drept procesual și/sau de drept material situației de fapt deja stabilite. Scopul recursului transcende, așadar, interesului particular și constă în asigurarea unui cadru juridic coerent și unitar, printr-o interpretare și aplicare uniformă a legii materiale și/sau procesuale, în timp ce interpretarea mijloacelor de probă este de resortul convingerii judecătorului de fond, care administrează probele și le poate aprecia (în primă instanță) sau, după caz, reaprecia și completa (în apel). În acest context, nu se poate pretinde instanței de recurs cenzurarea aprecierii probatoriului, transformând-o într-o a treia instanță de fond, în mod vădit contrar rolului și funcțiilor căii extraordinare de atac a recursului. Recurentul-reclamant a mai invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., care vizează încălcarea normelor de drept material, ce poate consta, cu titlu de exemplu, în aplicarea unui text de lege străin situației de fapt, extinderea normelor peste ipotezele la care se aplică ori restrângerea nejustificată a aplicării acestora, interpretarea greșită a normei corespunzătoare situației de fapt, încălcarea unor principii generale de drept. Înalta Curte observă că, în argumentarea acestui motiv, recurentul a invocat aceleași critici pe care le-a subsumat și motivului prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. și care au fost deja analizate supra. Deși recurentul-reclamant a susținut aplicarea greșită de către instanța de apel a prevederilor art. 1241 din C. civ., totuși în dezvoltarea acestei critici a reluat expunerea de motive subsumată art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. în ceea ce privește modalitatea de evaluare și interpretare a probatoriului. După cum s-a arătat, din moment ce în recurs nu se poate cenzura situația de fapt, ci doar se verifică legalitatea deciziei pronunțate în apel, prin raportare la situația de fapt pe care aceasta o constată, rezultă că instanța de recurs nu are competența de a reevalua mijloacele de probă administrate de către instanțele de fond și nici de a analiza criticile care privesc temeinicia deciziei instanței de apel. Ca atare, motivul prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. a fost invocat formal, nefiind învederate argumente valide, care să susțină interpretarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Față de aceste considerente, constatând că motivele de casare invocate sunt nefondate și că decizia civilă recurată este legală, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.