ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2129/2023

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată la 11 august 2021 pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, reclamanții Ministerul Finanțelor și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, au chemat în judecată pe pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 558.092 RON, reprezentând diferența dintre valoarea stabilită cu respectarea standardelor internaționale de evaluare a imobilului situat în Drobeta Turnu Severin, județul Mehedinți, și valoarea de 657.700 RON, reprezentând prețul imobilului stabilit prin raportul de evaluare nr. x din 26 februarie 2009, actualizată cu indicele de inflație. Totodată, au solicitat obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calculate de la data achitării titlurilor de plată, în ceea ce privește suma de 125.000 RON, iar în ceea ce privește diferența de 433.092 RON, de la data emiterii titlului de conversie și până la data plății.

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin sentința civilă nr. 688 din 6 mai 2022, Tribunalul București, secția a III-a civilă a admis excepția tardivității formulării cererii de chemare în garanție, excepție invocată de S.C. A. S.R.L.; a respins cererea de chemare în garanție, ca tardiv formulată, a obligat-o pe pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților la plata sumei de 500 RON către S.C. A. S.R.L., cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat; a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, și a respins acțiunea ca prescrisă.

Hotărârea pronunțată în apel Prin decizia nr. 224 A din 21 februarie 2023, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins apelul formulat de reclamanții Ministerul Finanțelor și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, împotriva sentinței civile nr. 688 din 6 mai 2022, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, ca nefondat.

Calea de atac formulată în cauză Împotriva deciziei nr. 224 A din 21 februarie 2023 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a declarat recurs reclamantul Ministerul Finanțelor, în nume propriu și în reprezentarea Statului Român. Din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurentul-reclamant a susținut că decizia atacată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material reglementate de art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă și art. 2.528 alin. (1) din C. civ., instanța reținând în mod greșit momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție. În dezvoltarea motivului de recurs a susținut că, în mod eronat, a reținut instanța de apel că, "într-adevăr, momentul la care începe să curgă termenul de prescripție nu este cel la care a fost emisă decizia de compensare de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor (23 aprilie 2009), ci cel la care apelanții-reclamanți trebuiau să cunoască faptul că despăgubirile au fost supraevaluate." În opinia recurentului-reclamant, nici la momentul emiterii deciziei nr. 10/2013 și nici la momentul pronunțării sentinței civile nr. 2767/2014 nu se putea vorbi despre existența unei pagube, întrucât nu se stabilise dacă raportul de evaluare nr. x din 26 februarie 2009 era sau nu conform cu Standardele Internaționale de Evaluare. A subliniat că dacă ministerul ar fi auditat activitatea autorității pârâte, control similar cu cel efectuat de Curtea de Conturi și finalizat prin decizia nr. 10 din 10 octombrie 2013, acesta nu ar fi dus la stabilirea cu certitudine a pagubei, deoarece întinderea prejudiciului nu putea fi cuantificată decât prin parcurgerea următoarelor operațiuni: verificarea prin intermediul unui expert evaluator autorizat ANEVAR a tuturor rapoartelor de evaluare și identificarea celor întocmite cu nerespectarea Standardelor internaționale de evaluare și reevaluarea de către un evaluator autorizat ANEVAR a rapoartelor de evaluare identificate în etapa anterioară, pentru stabilirea prejudiciului produs. Din aceste motive, recurentul-reclamant a apreciat că se afla în imposibilitatea de a cunoaște paguba la momentul indicat de instanța de apel, anume data pronunțării sentinței civile nr. 2767 din 17 octombrie 2014. A mai arătat că, din analiza circumstanțelor cauzei, se disting următoarele raporturi de prepușenie: cel născut între Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și experții evaluatori în temeiul contractelor de prestări servicii și raportul de prepușenie născut în temeiul raporturilor de muncă între Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și consilierii care au avizat rapoartele de expertiză pentru a intra în ședință, aceștia având studii de specialitate în evaluarea bunurilor imobiliare. De asemenea, recurentul-reclamant a apreciat că instanța de apel, în mod eronat, a constatat că ar fi avut posibilitatea de a cunoaște prejudiciul mai devreme de 30 martie 2021, data înregistrării în evidențele Ministerului Finanțelor a adresei nr. x din 26 martie 2021, emisă de autoritatea pârâtă, prin care ar fi fost înștiințat despre diferențele dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii și valoarea de piață a acestor imobile a căror reevaluare s-a realizat cu respectarea criteriilor de rigoare impuse de Standardele Internaționale de Evaluare. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Apărările formulate în cauză Intimata-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a formulat întâmpinare, prin care a solicitat, în principal, respingerea recursului ca inadmisibil, motivat de faptul că recurentul s-ar folosi de un argument deja statuat în mod definitiv într-o speță similară (decizia nr. 501 din 15 martie 2023 a Înaltei Curți, pronunțată în dosarul nr. x/2021) iar, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, precum și prin raportare la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele: Prevalându-se de motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. (când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material), recurentul-reclamant a pretins caracterul nelegal al deciziei atacate prin prisma încălcării și aplicării eronate a dispozițiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă. Critica este nefondată. Înalta Curte constată că dreptul subiectiv ce se solicită a fi valorificat pe cale judiciară reprezintă un drept de creanță izvorât din săvârșirea pretinsei fapte ilicite de către pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, constând în întocmirea unui raport de evaluare a imobilului situat în Drobeta Turnu Severin, județul Mehedinți, cu nerespectarea standardelor internaționale, prin evaluatori autorizați, la nivelul anului 2009, în procesul de acordare a despăgubirilor în temeiul Legii nr. 10/2001, raport care a fost apoi avizat de către consilierii intimatei-pârâte. În baza acestui raport a fost emisă decizia nr. 4601 din 23 aprilie 2009 de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor în favoarea beneficiarelor B. și C., în temeiul căreia, apoi, au fost eliberate: titlul de conversie nr. 5145/20 decembrie 2011, emis în favoarea beneficiarei C.; titlul de conversie nr. 835/5 iulie 2010, emis în favoarea beneficiarei B.; titlul de conversie nr. 18/12 martie 2012, emis în favoarea beneficiarei B. și, în favoarea petentei C., următoarele titluri de plată: nr. x/2 mai 2018, nr. x/29 mai 2017, nr. x/23 mai 2016, nr. x/8 aprilie 2015 și nr. x/ aprilie 2016, a câte 25.000 RON fiecare., conform procedurii instituite de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente și opțiunii exprimate de către beneficiară. Fiind vorba de un drept de creanță circumscris unui prejudiciu generat de o supraevaluare a imobilului, prin raportul întocmit la nivelul anului 2009, în baza căruia s-a plătit contravaloarea unor despăgubiri peste valoarea reală de piață a proprietății imobiliare evaluate, instanța de apel a reținut în mod corect incidența art. 8 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită. În aplicarea dispozițiilor legale menționate, instanța de apel a reținut că un termen de 3 ani de la emiterea actelor contestate este unul rezonabil, raportat atât, pe de o parte, la durata și conținutul concret al demersurilor necesare în vederea stabilirii cu certitudine a pagubei, precum și la mijloacele juridice, financiare și logistice de care dispune Guvernul României, ca autoritate publică a puterii executive, ce exercită conducerea generală a administrației publice, cât și, pe de altă parte, la faptul că pentru ca reclamantul să poată acționa în instanță la acesta se adaugă și termenul general de prescripție de 3 ani prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958. Conform dispozițiilor: "prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea". Așa cum rezultă din textul citat, regula generală privind începutul prescripției extinctive are un caracter mixt, prezentând caracteristica stabilirii, alternativ, a două momente de la care prescripția începe să curgă, și anume un moment subiectiv, constând în data când cel păgubit a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, deci nu doar pe cel care a cauzat-o, și un moment obiectiv, constând în data când păgubitul trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea. Textul de lege se referă doar la momentul cunoașterii pagubei nu și al celui al cunoașterii întinderii pagubei, rămânând ca în interiorul termenului stabilit de lege - 3 ani -, aplicabil în cauză, păgubitul să efectueze verificări pentru stabilirea întinderii prejudiciului și să acționeze pentru recuperarea acestuia. Totodată, se observă că legiuitorul a detașat momentul începerii curgerii prescripției de momentul nașterii dreptului subiectiv la repararea prejudiciului cauzat print-o faptă ilicită și, implicit, al nașterii dreptului la acțiune, luând în considerare momentul subiectiv al cunoașterii pagubei și a celui răspunzător de ea, stabilind că prescripția începe să curgă numai de la data când victima a cunoscut atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, adică momentul subiectiv, împrejurare ce îi permite acesteia să acționeze. Pe de altă parte, prin stabilirea celui de-al doilea moment, cel obiectiv, de la care începe să curgă prescripția dreptului la acțiune pentru repararea pagubei pricinuite printr-o faptă ilicită (data când victima trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea), legiuitorul a urmărit să armonizeze dezideratul ocrotirii efective a victimei faptei ilicite cu necesitatea asigurării finalității prescripției extinctive, adică scopului reglementării acestei instituții, aceea de lămurire a situațiilor juridice neclare în termene scurte, de natură să garanteze securitatea și stabilitatea circuitului civil. De aceea, în legătură cu acest din urmă deziderat, stabilirea momentului obiectiv de la care începe să curgă termenul de prescripție se întemeiază pe ideea culpei prezumate a victimei de a nu fi depus toate diligențele necesare pentru descoperirea pagubei și a celui chemat să răspundă de ea. Or, invocând momentul subiectiv reprezentat de data comunicării de către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a adresei nr. x din 26 martie 2021, prin care Ministerul Finanțelor era informat despre existența diferențelor dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii și valoarea de piață a acestor imobile a căror reevaluare s-a realizat cu respectarea criteriilor impuse de standardele internaționale, recurentul-reclamant a susținut că nu a putut acționa înaintea datei respective, întrucât nu cunoștea prejudiciul despre care a luat cunoștință doar în urma definitivării verificărilor dispuse după controlul Curții de Conturi, conform deciziei nr. 10 din 10 octombrie 2013. În realitate, prevalându-se de aspectele ce reclamă imposibilitatea cunoașterii întinderii și, respectiv, a existenței pagubei pentru argumentele arătate în cele ce preced, care nu se subsumează scopului avut în vedere de legiuitor, atunci când a detașat momentul începerii cursului prescripției de cel al nașterii dreptului la acțiune (ca titularul dreptului să nu fie sancționat pentru că nu a putut acționa), recurentul-reclamant tinde să deplaseze data începerii cursului prescripției pentru a situa demersul său judiciar înăuntrul termenului de prescripție. În acest sens a indicat drept moment de început al curgerii prescripției pe cel subiectiv, reprezentat de data la care debitorul său l-a înștiințat că ar avea un drept de creanță, prin transmiterea de către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a adresei nr. x din 26 martie 2021, decurgând din diferențele de valoare a imobilului expertizat. Recurentul-reclamant ignoră faptul că scopul legiuitorului atunci când a instituit și un moment obiectiv de la care începe să curgă termenul de prescripție extinctivă, a fost tocmai ca titularul dreptului să depună diligențe pentru aflarea tuturor elementelor care să-i permită intentarea acțiunii și valorificarea dreptului, altminteri opunându-i-se culpa prezumată a victimei care nu a efectuat toate demersurile pentru descoperirea pagubei și a celui care răspunde de ea. Se reține că stabilirea despăgubirilor în cadrul procedurii acordării măsurilor de despăgubire instituite prin Titlul VII din Legea nr. 247/2005 se realiza prin decizie a Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor, din a cărei componență făceau parte președintele Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților și 2 reprezentanți ai Ministerului Finanțelor Publice - art. 13 alin. (1) lit. e) din lege. De asemenea, titlul de despăgubiri emis, în numele și pe seama Statului Român, încorpora dreptul de creanță împotriva statului și era valorificat prin conversia acestuia în acțiuni la Fondul Proprietatea - art. 3 lit. a) din același act normativ, ce a funcționat sub forma unei societăți de investiții, deținută inițial în întregime de Statul Român, în calitate de acționar unic, până la transmiterea acțiunilor din proprietatea statului către persoanele fizice despăgubite - art. 7 din Titlul VII din Legea nr. 247/2005. Cu privire la Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, se reține că aceasta este o instituție a statului, înființată prin H.G. nr. 361/2005, ca organ de specialitate cu atribuții în legătură cu aplicarea legilor reparatorii, și trecută în subordinea Ministerului Economiei și Finanțelor, în baza art. 6 din O.U.G. nr. 25/2007, finanțată de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Economiei și Finanțelor, situație confirmată prin art. 13 alin. (4) prin H.G. nr. 34/2009 și menținută ca atare până la adoptarea H.G. nr. 572 din data de 30 iulie 2013, când a trecut în subordinea Guvernului și în coordonarea prim-ministrului. Având în vedere acest ansamblu normativ, față de atribuțiile ce reveneau deopotrivă recurentului-reclamant și intimatei-pârâte în procedura de evaluare și acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv de către stat, față de relația de subordonare a instituției pârâte față de reclamant, existentă la data săvârșirii faptei ilicite imputate (întocmirea raportului de evaluare și, respectiv, omologarea acestuia prin emiterea deciziei de despăgubiri din 2009), rezultă că recurentul-reclamant avea toate elementele necesare pentru a cunoaște atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, astfel că putea și trebuia să acționeze pentru recuperarea pagubei încă de la data săvârșirii faptei ilicite reclamate. Altfel spus, dacă este greu de admis ca în practică să se cunoască existența pagubei și a celui care răspunde de ea chiar la data săvârșirii faptei ilicite reclamate, Înalta Curte reține că recurentul-reclamant putea și trebuia să facă verificări cu privire la acuratețea și legalitatea evaluărilor care au stat la baza despăgubirilor stabilite, într-un interval de timp rezonabil de la data pretinsei fapte ilicite, care nu ar putea fi, în tot cazul, mai mare de 2-3 ani de la data comiterii faptei, timp în care printr-o diligență necesară în gestionarea resurselor publice, paguba putea și trebuia să fie identificată. În acest interval maxim, socotit de la data săvârșirii faptei ilicite reclamate, recurentul-reclamant putea și trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, acesta fiind, prin urmare, momentul care marchează și momentul de început al curgerii prescripției extinctive înăuntrul unui termen de 3 ani. Așadar, atitudinea pasivă în recuperarea prejudiciului nu-l îndreptățește pe recurent să se prevaleze de incidența unui moment subiectiv în locul celui obiectiv al începutului cursului prescripției, aplicabil speței, ce se plasează în timp cu mult anterior datei la care afirmă că a cunoscut toate acele elemente care l-ar fi îndreptățit să acționeze (data la care debitorul împotriva căruia și-a îndreptat acțiunea îl încunoștințează că ar avea o creanță - 2021). În acești termeni, demersul judiciar al recurentului-reclamant nesocotește reglementarea momentului de început al cursului prescripției (data la care titularul dreptului subiectiv a cunoscut paguba și pe cel care răspunde de ea neputându-se situa ulterior celei la care trebuia să cunoască aceste elemente), iar, pe de altă parte, însăși finalitatea prescripției extinctive, aceea de a sancționa pasivitatea, lipsa de diligență, pentru lămurirea situațiilor juridice neclare, în vederea asigurării stabilității circuitului civil. În ceea ce privește excepția inadmisibilității, invocată de intimata-pârâtă, calificată drept apărare de fond, Înalta Curte constată că, într-adevăr, prin decizia nr. 501 din 15 martie 2023, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă în dosarul nr. x/2021, a fost invocată aceeași problematică precum cea invocată și prin motivele prezentului recurs, însă nu sunt îndeplinite condițiile autorității de lucru judecat, care să împiedice judecarea prezentei cauze, neexistând identitate de părți, obiect și cauză. Pentru aceste considerente, Înalta Curte constată că motivele de recurs invocate sunt nefondate în ansamblul lor, astfel că, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., urmează a respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză.