ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1694/2023

Ședința publică din data de 19 octombrie 2023

Asupra recursului dedus judecății, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalul București, secția a III-a civilă, sub nr. x/2021, Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, a chemat în judecată pe pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, solicitând obligarea acesteia la plata sumei 1.194.686 RON reprezentând diferența dintre valoarea de 1.366.900 RON - prețul imobilului stabilit prin raportul de evaluare inițial și valoarea de 172.214 RON reprezentând prețul stabilit cu respectarea standardelor internaționale de evaluare a imobilului teren în suprafață de 910, 5 mp situat în Drobeta Turnu Severin, Bd. x, jud. Mehedinți, actualizată cu indicele de inflație de la data emiterii titlului de conversie și până la data plății efective. Totodată, a solicitat obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calculate de la data emiterii titlului de conversie și până la data plății.

În termen procedural, pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune.

Prin sentința civilă nr. 503 din 7 aprilie 2022, Tribunalul București, secția a III-a civilă a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins cererea formulată de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, în contradictoriu cu Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, ca fiind prescrisă.

Prin decizia civilă nr. 1368A din 6 octombrie 2022, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins apelul formulat de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, în contradictoriu cu Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, ca nefondat.

Împotriva deciziei civile nr. 1368A din 6 octombrie 2022 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a declarat recurs Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, solicitând admiterea căii extraordinare de atac, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, la instanța de apel.

Acesta a apreciat că sunt incidente motivele de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 și pct. 5 din C. proc. civ.

În primul rând, referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8, arată că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv a dispozițiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.

Recurentul a arătat că, în aplicarea normelor de drept material menționate, curtea a reținut, în mod greșit, că momentul de început al curgerii termenului de prescripție este cel al soluționării contestației ANRP împotriva deciziei Curții de Conturi, respectiv al rămânerii definitive a sentinței civile nr. 2767 din 10 octombrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. În acest sens, a înțeles să aducă un argument de practică judiciară, respectiv decizia nr. 513 din 7 martie 2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, arătând că, prin raportare la această hotărâre, nu se poate aprecia că momentul obiectiv de la care reclamantul din prezenta cauză ar fi avut posibilitatea să cunoască atât paguba, cât și pe cei responsabili de producerea acesteia, este momentul finalizării litigiului cu Curtea de Conturi.

A susținut că, la momentul indicat de instanța de apel, nu se putea stabili nici măcar existența pagubei, întinderea acesteia fiind realizată ca urmare a executării de către președintele Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților a măsurii care viza verificarea tuturor rapoartelor de evaluare care au stat la baza deciziilor emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor în perioada 2009-2011 și expertizarea și evaluarea imobilelor în concordanță cu standardele internaționale de evaluare.

Recurentul a arătat că măsurile dispuse prin decizia nr. 10/2013 a Curții de Conturi, a căror legalitate a fost validată prin sentința civilă nr. 2767 din 17 octombrie 2014, pronunțată în dosarul nr. x/2014 de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, vizau, într-o primă etapă, verificarea conformării rapoartelor inițiale de evaluare la standardele internaționale de evaluare și, doar în măsura în care erau identificate rapoarte neconforme, urma să se demareze o nouă evaluare pentru a se putea stabili existența prejudiciului.

A susținut că nici la momentul emiterii deciziei nr. 10/2013 și nici la momentul pronunțării sentinței civile nr. 2767/2014 nu se putea vorbi despre existența unei pagube, întrucât nu se stabilise dacă raportul de evaluare era sau nu conform cu standardele internaționale de evaluare.

Chiar dacă Ministerul Finanțelor ar fi auditat activitatea intimatei, control similar cu cel efectuat de Curtea de Conturi, finalizat prin decizia nr. 10 din 10 octombrie 2013, auditul nu ar fi condus la stabilirea pagubei, deoarece identificarea unor aspecte vizând nerespectarea standardelor internaționale de evaluare nu generează, în sine, existența unui prejudiciu, iar determinarea acestuia, nu se poate face, în prezenta cauză, decât printr-o nouă evaluare. Astfel, recurentul era în imposibilitate de a cunoaște paguba la momentul indicat de instanța de apel.

A arătat că, din circumstanțele cauzei, reies raportul de prepușenie născut între Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și experții evaluatori în temeiul contractelor de prestări servicii de expertiză, și cel născut în temeiul raporturilor de muncă între Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și consilierii care au avizat rapoartele de expertiză, aceștia din urmă având studii de specialitate în evaluarea bunurilor imobiliare.

Ca atare, instanța de apel în mod eronat a apreciat că reclamantul a avut posibilitatea de a cunoaște prejudiciul la data pronunțării sentinței civile nr. 2767 din 17 octombrie 2014 de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, întrucât paguba a fost stabilită, atât sub aspectul existenței, cât și al întinderii sale, doar ca urmare a întocmirii raportului de reevaluare de A. S.R.L., iar recurentul nu a cunoscut paguba decât la momentul înștiințării de către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, la 19 ianuarie 2021, care reprezintă data înregistrării în evidențele Ministerului Finanțelor a adresei nr. x din 18 ianuarie 2021 emise de intimată, prin care a fost încunoștințat despre diferențele dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii și valoarea lor de piață.

În al doilea rând, recurentul a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 din C. proc. civ., arătând că instanța de apel a încălcat prevederile art. 5, art. 201 și art. 233 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., precum și cele ale art. 6 alin. (4) din C. civ., prin aplicarea în cauză atât a normelor acestui din urmă act normativ, cât și a Decretului nr. 167/1958, dar și a statuărilor Înaltei Curți de Casație și Justiție prin decizia nr. 1 din 17 aprilie 2014, pronunțată în recurs în interesul legii, respectiv a prevederilor art. 517 alin. (4) din C. proc. civ., prin decizia menționată reținându-se că prescripția extinctivă, într-o anumită cauză, este în întregime supusă dispozițiilor legale care au instituit-o, nefiind posibilă aplicarea, în aceeași cauză, atât a Decretului nr. 167/1958, cât și a C. civ. aprobat prin Legea nr. 287/2009. Or, curtea de apel a reținut greșit că prescripția este supusă dispozițiilor acestui din urmă act normativ.

Pentru aceste motive, solicită admiterea recursului, casarea în tot a deciziei recurate și trimiterea cauzei la instanța de apel.

Prin întâmpinare, intimata a solicitat, în principal, respingerea recursului, ca nefondat.

Prin rezoluția din 21 martie 2023, Înalta Curte a stabilit termen pentru soluționarea recursului la data de 19 octombrie 2023.

Examinând recursul prin prisma criticilor invocate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Prioritar, se constată că, prin motivele de recurs invocate prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul a susținut aplicarea greșită, de către instanța de apel, a dispozițiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, prin determinarea eronată a momentului de început al curgerii termenului de prescripție.

Curtea de apel a analizat legalitatea și temeinicia hotărârii primei instanțe din perspectiva soluției pronunțate asupra excepției prescripției dreptului material la acțiune al reclamantului, invocate de pârâtă prin întâmpinare, raportându-se, în ceea ce privește momentul de început al curgerii termenului de prescripție, la data rămânerii definitive a sentinței nr. 2767 din 17 octombrie 2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin care a fost soluționată contestația formulată de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților împotriva deciziei nr. 10 din 10 octombrie 2013 a Curții de Conturi.

Deși soluția pronunțată de curtea de apel asupra prescripției dreptului material la acțiune este corectă, termenul de prescripție curge de la un moment distinct de cel reținut în hotărârea recurată, respectiv, de la data emiterii deciziei de despăgubire nr. 5057 din 23 aprilie 2009 de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în baza căreia a fost eliberat titlul de conversie în speță.

Analizând, pe acest palier, decizia recurată, și suplinind motivarea curții de apel, Înalta Curte constată caracterul nefondat al criticilor recurentului-reclamant.

În esență, motivele de recurs invocate vizează determinarea eronată a momentului de început al curgerii termenului de prescripție.

Potrivit art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, "Prescripția dreptului la acțiunea în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea".

Pentru a ocroti drepturile victimei, legiuitorul a detașat momentul începerii curgerii prescripției de momentul nașterii dreptului subiectiv la repararea prejudiciului cauzat printr-o faptă ilicită și, implicit, al nașterii dreptului la acțiune, raportându-se astfel atât la momentul subiectiv al cunoașterii pagubei și a celui răspunzător de repararea lui, cât și la data la care victima a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de producerea acesteia (momentul obiectiv).

Prin instituirea momentului obiectiv de începere a termenului de prescripție, legiuitorul a asigurat armonizarea necesității ocrotirii efective a victimei faptei ilicite cu cea a asigurării finalității practice a prescripției extinctive. Stabilirea momentului obiectiv de la care începe să curgă prescripția a fost fondat și pe culpa prezumată a victimei, de a nu fi depus toate diligențele necesare pentru descoperirea pagubei și a celui chemat să răspundă de ea. În acest fel, titularul dreptului la acțiune, căruia i s-a cauzat un prejudiciu, este îndemnat să stăruie în aflarea elementelor care să îi permită promovarea acțiunii în răspundere civilă delictuală.

În ceea ce privește răspunderea civilă delictuală - care presupune întrunirea cumulativă a condițiilor referitoare la existența prejudiciului, a faptei ilicite, a vinovăției celui care a cauzat prejudiciul, precum și a raportului de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu - se constată că recurentul a cunoscut producerea pagubei și persoana care răspunde de cauzarea acesteia la un moment anterior celui invocat prin cererea de recurs (data de 19 ianuarie 2021, când, în evidențele sale a fost înregistrată adresa din 18 ianuarie 2021, emisă de pârâtă).

Astfel, prejudiciul solicitat a fi reparat prin acțiunea civilă dedusă judecății, prin angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtei Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, este reprezentat de diferența dintre valoarea stabilită cu respectarea standardelor internaționale de evaluare a imobilului teren, în suprafață de 910,5 mp, situat în Bd. x, mun. Drobeta Turnu Severin, jud. Mehedinți, și valoarea reprezentând prețul imobilului stabilit prin raportul de evaluare din 1 iulie 2009, actualizată cu indicele de inflație și dobânda legală.

În cuprinsul cererii de chemare în judecată, recurentul a arătat că fapta ilicită derivă din efectuarea deficitară a raportului de evaluare de către experții autorizați, prepuși ai pârâtei, precum și din omologarea de către aceasta a raportului de evaluare din 1 iulie 2009 întocmit în temeiul contractului de prestare servicii de expertiză imobiliară, bugetul de stat fiind prejudiciat prin plata contravalorii unor despăgubiri situate peste valoarea reală de piață a proprietăților imobiliare evaluate.

Recurentul a susținut și faptul că, deși la stabilirea despăgubirilor în dosarul menționat nu s-au respectat standardele internaționale de evaluare, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a emis decizia de despăgubire nr. 5057 din 23 aprilie 2009, beneficiarilor fiindu-le eliberate titlurile de conversie nr. 1407 din 14 decembrie 2009, 1410 din 14 decembrie 2009 și 1411 din 14 decembrie 2009.

Învestit fiind cu soluționarea fondului acțiunii civile, Tribunalul București, secția a III-a civilă, prin sentința nr. 503 din 7 aprilie 2022, a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților prin întâmpinare, și a respins cererea, ca prescrisă.

Soluția instanței de fond a fost confirmată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin decizia nr. 1368 din 6 octombrie 2022, apelul declarat de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, împotriva sentinței nr. 503 din 7 aprilie 2022, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă fiind respins, ca nefondat, reținându-se că momentul rămânerii definitive a deciziei nr. 10 din 10 octombrie 2013 a Curții de Conturi prin sentința nr. 2767 din 17 octombrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, marchează debutul termenului de prescripție a dreptului material la acțiune, întrucât, la acea dată, recurentul putea cunoaște existența pagubei.

Înalta Curte constată că decizia de despăgubire nr. 5057 din 23 aprilie 2009 a fost emisă de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor în procedura de restituire a imobilelor naționalizate, prevăzută de art. 13 Titlul VII al Legii nr. 247/2005, în baza căreia au fost eliberate titlurile de conversie nr. 1407 din 14 decembrie 2009, 1410 din 14 decembrie 2009 și 1411 din 14 decembrie 2009.

Potrivit alin. (2) al textului de lege menționat, din componența Comisiei au făcut parte și doi reprezentanți ai Ministerului Economiei și Finanțelor, evaluatorul autorizat să întocmească raportul în vederea stabilirii despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv de către stat fiind desemnat, aleatoriu, de către membrii acesteia.

Reprezentanții Ministerului Economiei și Finanțelor aveau atribuții și competențe în cadrul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, existând posibilitatea obiectivă ca aceștia să ia cunoștință despre existența faptei ilicite și a prejudiciului încă de la momentul întocmirii raportului de evaluare de către expert, întrucât numai în baza acestuia și după ce se stabilea cuantumul despăgubirilor cuvenite foștilor proprietari ai imobilelor preluate abuziv de către stat, în baza art. 16 alin. (6) și (7) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, comisia putea proceda fie la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire, fie la trimiterea dosarului pentru o nouă evaluare.

Cu alte cuvinte, membrii Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor aveau nu doar posibilitatea, ci și obligația de a sesiza neregularitățile constatate cu prilejul întocmirii rapoartelor de evaluare a imobilelor, precum și de a dispune refacerea acestora în cazul în care evaluarea nu corespundea standardelor la care aceasta trebuia raportată.

Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a procedat însă, la 23 aprilie 2009, la omologarea raportului de evaluare întocmit de evaluatorul B. S.R.L., emițând decizia nr. 5057, iar, ulterior, eliberând titlurile de conversie, în favoarea foștilor proprietari ai imobilului expertizat.

Astfel, începutul cursului termenului de prescripție, în sensul art. 8 din Decretul nr. 167/1958, coincide cu data săvârșirii faptei ilicite, respectiv cu supraevaluarea proprietății imobiliare prin raportul întocmit de B. S.R.L. la 1 iulie 2009, și omologarea valorii astfel stabilite de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor din cadrul Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, respectiv, cu emiterea deciziei de despăgubire, întrucât, paguba și pe cel care răspunde de ea puteau fi cunoscute încă de la data omologării primului raport de evaluare.

Ca atare, în mod greșit a susținut recurentul, prin criticile formulate, că nu putea lua cunoștință de producerea pagubei și de întinderea acesteia decât odată cu comunicarea, de către pârâtă, a adresei nr. x din 18 ianuarie 2021, prin care a fost înștiințat de existența unor diferențe majore între valoarea despăgubirilor stabilite prin raportul întocmit inițial, de către B. S.R.L. la 1 iulie 2009, și cea determinată ulterior, prin raportul efectuat de S.C. A. S.R.L. la 19 ianuarie 2021, din dispoziția Curții de Conturi a României.

Lipsa de relevanță a aspectului de care se prevalează recurentul rezidă din însăși reglementarea art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, care nu se referă la momentul cunoașterii cuantumului prejudiciului, ci doar al existenței acestuia, determinarea valorii efective a pagubei nefiind un criteriu al debutului termenului de prescripție.

Prejudiciul și întinderea acestuia sunt noțiuni distincte, care nu se suprapun, întinderea pagubei fiind corelativă obligației de reparație și putând fi stabilită, în caz de litigiu, numai prin administrarea unui probatoriu adecvat.

În acest sens s-a statuat și în decizia nr. 19 din 3 iunie 2019, pronunțată în recurs în interesul legii de către Înalta Curte de Casație și Justiție, respectiv că, (pct. 60), "Izvorul obligației debitorului nu îl reprezintă actul de control al Curții de Conturi sau al unui alt organ cu atribuții de control, ci actul sau faptul juridic ce a generat paguba invocată", iar (pct. 61), prescripția extinctivă se raportează la dreptul de recuperare a pagubei și la faptul sau actul generator al acestui drept, astfel că, invocarea actului de control al Curții de Conturi sau al unui alt organ cu atribuții de control este irelevantă, cu atât mai mult cu cât nu există nicio dispoziție legală care să dispună explicit că acesta reprezintă punctul de plecare al cursului prescripției extinctive; (pct. 64) "A susține că momentul curgerii termenului de prescripție este cel al datei la care a fost emis actul de control de către Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuții de control ar însemna a se lăsa lipsită de eficiență însăși instituția prescripției, care sancționează pasivitatea în exercițiul dreptului subiectiv, o pasivitate care nu poate fi justificată de entitatea controlată pe necunoașterea și neaplicarea dispozițiilor legale."

Această decizie, deși se referă la o altă problemă de drept decât cea din prezentul dosar (începutul termenului de prescripție extinctivă a acțiunii pentru angajarea răspunderii patrimoniale a salariatului), este relevantă din perspectiva raționamentului care a stat la baza adoptării sale, care se aplică, pentru identitate de rațiune, și în cauza pendinte.

Dând eficiență acestor statuări, Înalta Curte reține că actul de control efectuat de Curtea de Conturi, precum și comunicarea, de către pârâtă, a adresei nr. x din 18 ianuarie 2021, sunt lipsite de relevanță din perspectiva stabilirii începutului curgerii termenului de prescripție al dreptului material la acțiune, întrucât, indiferent de constatările unor organe de control cu privire la întinderea prejudiciului, se impunea ca recurentul, la momentul emiterii deciziei de despăgubire, să cunoască și să verifice dacă sumele stabilite cu acest titlu au fost corect determinate, prin respectarea Standardelor internaționale de evaluare, în virtutea atribuțiilor conferite prin lege, respectiv, prin art. 16 alin. (7) din Legea nr. 247/2005, Titlul VII.

Dacă s-ar accepta ipoteza susținută de către recurent, în sensul că termenul de prescripție a început să curgă de la data comunicării adresei nr. x din 18 ianuarie 2021, prin care au fost încunoștințați despre existența unor diferențe majore între valoarea despăgubirilor stabilite prin raportul întocmit inițial, de B. S.R.L. la 1 iulie 2009, și cea determinată ulterior, prin raportul efectuat de A. S.R.L. la 19 ianuarie 2021, ar însemna să se admită că, deși a pierdut dreptul la acțiune, deoarece nu a acționat în termenul prevăzut de lege pentru repararea prejudiciului la data la care trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, intervenirea unor împrejurări extrinseci raporturilor dintre părți, cum este această adresă, să le dea posibilitatea de a repune în discuție dreptul la acțiune, stins ca urmare a neexercitării în termenul prevăzut de lege.

Cu alte cuvinte, a valida opinia recurentului înseamnă a admite că propria culpă pe care acesta o invocă, respectiv, faptul că nu a cunoscut prejudiciul înainte ca un terț să facă constatări asupra acestuia, este exoneratoare, în sensul că face ca termenul de prescripție al dreptului material la acțiune să nu se fi împlinit. Această ipoteză ar înfrânge principiul de drept, conform căruia nimănui nu-i este îngăduit să se prevaleze în fața justiției de propria sa culpă pentru valorificarea unui drept, în speță, prin invocarea nerespectării unor norme legale.

Așadar, fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu, existența prejudiciului și a persoanei care răspunde de producerea acestuia puteau fi cunoscute de către recurent la data emiterii, de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, a deciziei nr. 5057 din 23 aprilie 2009, prin care a fost validat raportul de evaluare neconform Standardelor internaționale de evaluare, sau, cel mai târziu, la data eliberării titlurilor de conversie, acesta fiind reperul obiectiv al nașterii raportului juridic obligațional, ce presupunea dreptul recurentului prejudiciat și îndatorirea corelativă la reparație a pârâtei.

Înalta Curte a reținut deja că, la data emiterii deciziei de despăgubire era în vigoare Legea nr. 247/2005 (art. 13, Titlul VII), titlurile de despăgubire fiind emise prin decizie a Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor, din a cărei componență făceau parte, printre alți membri, președintele Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, precum și doi reprezentanți ai Ministerului Economiei și Finanțelor.

Având în vedere că această comisie a fost abilitată de stat să desfășoare procedura de acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv, în baza Legii nr. 247/2005, recurentul nu poate invoca lipsa sa de atribuții în procedura de restituire și faptul că nu a avut cunoștință despre supraevaluarea imobilului prin raportul de evaluare întocmit de B. S.R.L., care a stat la baza emiterii deciziei de despăgubire nr. 5057 din 23 aprilie 2009.

De altfel, statul era reprezentat în procedura administrativă de restituire și de către Ministerul Economiei și Finanțelor, iar tocmai dispozițiile legale pretins încălcate (art. 25 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954) prevăd că, în raporturile juridice în care participă în mod nemijlocit, în nume propriu, este reprezentat de Ministerul Finanțelor, afară de cazurile în care legea stabilește alte organe în acest scop.

Totodată, Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților este o instituție a statului, înființată prin H.G. nr. 361/2005, ca organ de specialitate cu atribuții în aplicarea legilor reparatorii și trecută, în baza art. 6 din O.U.G. nr. 25/2007, în subordinea Ministerului Economiei și Finanțelor, situație confirmată prin H.G. nr. 34/2009 (art. 13 alin. (4) și menținută ca atare până la adoptarea H.G. nr. 572 din 30 iulie 2013, când a trecut în subordinea Guvernului și în coordonarea prim-ministrului.

Statul avea la îndemână și un mecanism de verificare a activității Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor, ce putea fi exercitat prin intermediul Curții de Conturi, control care, de altfel, a și fost efectuat, în speță fiind întocmit un nou raport de evaluare a imobilelor vizate de despăgubire, de către A. S.R.L. la 19 ianuarie 2021, pe baza standardelor internaționale de evaluare.

În cuprinsul memoriului de recurs, recurentul a invocat aspectele dezlegate prin Decizia nr. 513 din 7 martie 2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Or, în prezenta cauză, Înalta Curte nu poate fi ținută de hotărârea invocată de recurent cu titlu de practică judiciară, în care se dă prevalență momentului subiectiv al începutului cursului prescripției, de vreme ce considerentele sunt determinate de situația de fapt particulară a cauzei analizate, iar pe de altă parte, a da relevanță unei chestiuni de drept dezlegate de o altă instanță, într-o altă cauză ce nu privește părțile, ar echivala cu introducerea pe cale judiciară a sistemului precedentului judiciar, aspect inadmisibil de vreme ce acesta nu se regăsește în izvoarele dreptului civil, reglementate de art. 1 din C. civ.

Prin urmare, acest motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. este nefondat.

Înalta Curte nu va primi critica recurentului referitoare la încălcarea, de către curtea de apel, a dispozițiilor art. 5, ale art. 201 și ale art. 233 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., precum și celor ale art. 6 alin. (4) din C. civ.

Reglementând conflictul intertemporal generat de intrarea în vigoare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., prin Legea nr. 71/2011 legiuitorul a supus legii vechi prescripțiile începute și neîmplinite la 1 octombrie 2011.

Aceasta întrucât modificările aduse prin C. civ., adoptat prin Legea nr. 287/2009, nu pot genera asupra unei situații juridice alte consecințe față de cele conferite prin legea în vigoare.

Aceeași soluție legislativă a fost prevăzută în dispozițiile art. 6 alin. (4) C. civ., potrivit cărora "Prescripțiile, decăderile și uzucapiunile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispozițiilor legale care le-au instituit". Prevederi similare se regăsesc și în art. 201 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., excepțiile fiind reglementate la art. 203 și 204 privitoare la suspendarea cursului prescripției, respectiv în cazul cererii de chemare în judecată sau de arbitrare introduse după intrarea în vigoare a C. civ.

Prin decizia nr. 1/2014, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea unui recurs în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial nr. 283 din 17 aprilie 2014, s-a statuat că "În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 5, art. 201 și art. 223 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ. și ale art. 6 alin. (4), art. 2.512 și art. 2.513 din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., stabilește că prescripțiile extinctive începute anterior datei de 1 octombrie 2011, împlinite ori neîmplinite la aceeași dată, rămân supuse dispozițiilor art. 18 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, republicat, astfel încât atât instanțele de judecată, din oficiu, cât și părțile interesate pot invoca excepția prescripției extinctive, indiferent de stadiul procesual, chiar în litigii începute după 1 octombrie 2011".

În considerentele acestei decizii s-a reținut că dacă în privința prescripțiilor începute și neîmplinite la 1 octombrie 2011, ca situații juridice în curs de realizare (facta pendentia), rămân aplicabile dispozițiile legale sub imperiul cărora acestea au început să curgă, a fortiori, prescripțiile începute și împlinite la data intrării în vigoare a C. civ. (facta praeterita), ca situații juridice finalizate, sunt supuse dispozițiilor sub imperiul cărora au început să curgă și s-au împlinit.

În contextul celor relevate, în mod justificat analiza soluției pronunțate asupra excepției prescripției a inclus verificări cu privire la actul normativ ce guvernează această instituție juridică, însă, indiferent de textul de lege aplicabil prescripției în raport de momentul de la care a început să curgă termenul în accepțiunea instanțelor de fond, în mod corect acestea au stabilit că acesta era împlinit la data formulării acțiunii civile, dată fiind identitatea, sub acest aspect, a normelor aplicabile și a efectului lor asupra exercitării dreptului la acțiune.

Prin urmare, din această perspectivă, nu poate fi reținută nici critica referitoare la încălcarea efectelor obligatorii ale deciziei nr. 1 din 17 aprilie 2014, pronunțate în recurs în interesul legii în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție, critică ce vizează conformitatea interpretării normei de drept incidente.

În consecință, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, împotriva deciziei civile nr. 1368 A din 6 octombrie 2022 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, împotriva deciziei civile nr. 1368 A din 6 octombrie 2022 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 19 octombrie 2023, prin punerea soluției la dispoziția părților, prin mijlocirea grefei, conform dispozițiilor art. 402 din C. proc. civ.