ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5464/2023

Obiectul acțiunii deduse judecății Pe rolul Curții de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a fost înregistrată la data de 15.04.2021, în dosarul nr. x/2021, contestația formulată de reclamanta A. S.A. împotriva deciziei nr. 25889/25.03.2021 emise de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților. Reclamanta a solicitat anularea în parte a deciziei contestate și, în consecință, obligarea pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraților la plata sumelor de 1.979,88 RON reprezentând penalități de întârziere și 200 RON reprezentând cheltuieli de judecată acordate prin sentința civilă nr. 13468/2015 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București în dosarul nr. x/2015. A mai solicitat reclamanta obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată generate de soluționarea acestui litigiu.

Hotărârea primei instanțe Prin sentința civilă nr. 123 din 31 ianuarie 2022 a Curții de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal s-a respins contestația formulată de reclamanta A. S.A. împotriva deciziei nr. 25889/25.03.20121 emisă de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca neîntemeiată.

Calea de atac exercitată în cauză Recurenta – reclamantă a formulat recurs împotriva sentinței nr. 123 din 31 ianuarie 2022 a Curții de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ. A solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și rejudecarea cauzei pe fond, cu consecința admiterii contestației astfel cum a fost formulată. S-a arătat că hotărârea recurată a fost pronunțată cu nesocotirea dezlegărilor date prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 29/2020 cu privire la art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015. În opinia părții, valorificând dezlegările date prin considerentele de la pct. (122)-(127) din decizia amintită, se poate observa că enumerarea făcută în teza a doua a textului este una pur exemplificativă și că reprezintă creanțe de asigurare orice sume datorate creditorilor de asigurare în baza unui contract de asigurare. Pe de altă parte, recurenta a criticat sentința de fond pentru pronunțarea cu încălcarea art. 1 alin. (3) din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011, precum și a dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, în dezvoltarea acestei critici susținând că, în conformitate cu dispozițiile legale citate din Legea nr. 213/2015, sunt creanțe de asigurări toate creanțele care rezultă dintr-un contract de asigurare, apreciind astfel că este eronat argumentul contrar reținut de instanța de fond, cu încălcarea art. 1 alin. (3) din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011, care stabilesc că asigurarea RCA este un contract obligatoriu, al cărui conținut este reglementat prin lege. În plus, citând dispozițiile art. 1 alin. (3) din Norma sus-menționată, a precizat că, potrivit acestora, conținutul contractului de asigurare RCA este stabilit prin dispozițiile cuprinse în Legea nr. 136/1995 și în respectiva normă, iar la art. 15-37 cuprinse în Titlul III din Normă - Contractul de asigurare, sunt menționate toate drepturile și obligațiile ce formează conținutul contractului de asigurare RCA, prezentând relevanță, de asemenea, art. 26 alin. (1) lit. d) din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011 privind obligația de plată a despăgubirilor morale și materiale și a cheltuielilor de judecată, precum și art. 37 alin. (1) din aceeași Normă privind obligația de plată a penalităților de întârziere. În continuare, a susținut nelegalitatea hotărârii atacate din perspectiva încălcării prevederilor art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, citate în cuprinsul cererii de recurs, din interpretarea cărora rezultă că Fondul poate plăti din disponibilitățile sale dobânzi și/sau cheltuieli și că, ulterior, se poate subroga în drepturile creditorilor plătiți prin înscrierea acestor sume la masa credală. Conform art. 2210 din C. civ., subrogarea se întemeiază pe o culpă a terțului, în speță a asigurătorului aflat în faliment, iar nu pe o culpă a celui care se subrogă, o eventuală culpă a celui care dorește să se subroge fiind de natură a înlătura de la aplicare întreaga instituție a subrogării. Sentința de fond este contrară și dispozițiilor art. 435 din C. proc. civ. referitoare la opozabilitatea hotărârilor judecătorești, în acest sens arătând recurenta că solicitarea de plată adresată Fondului are la bază inclusiv o hotărâre judecătorească prin care societatea de asigurare a fost obligată la plata sumelor reprezentând penalități de întârziere și/sau cheltuieli de judecată. Așadar, este evident că instanța de judecată s-a pronunțat asupra penalităților de întârziere ca reprezentând creanțe de asigurare datorate de asigurătorul RCA. În plus, odată stabilit faptul că penalitățile de întârziere își au sursa în contractul de asigurare RCA și că reprezintă creanțe de asigurare în conformitate cu prevederile art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, nu există niciun motiv justificat pentru care Fondul să refuze plata acestor sume, întrucât penalitățile de întârziere își au sursa în contractul de asigurare RCA și, prin raportare la dispozițiile anterior citate, reprezintă creanțe de asigurări garantate de Fond.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea formulată, intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței de fond ca legală și temeinică. În esență, a susținut că Decizia ÎCCJ nr. 29/2020 nu este aplicabilă în speță, iar legea de organizare a Fondului nu prevede preluarea datoriilor societății de asigurare și nici posibilitatea plății penalităților de către acesta. Totodată, Norma ASF nr. 16/2015, emisă în aplicarea Legii nr. 213/2015, lămurește faptul că Fondul de Garantare a Asiguraților nu devine un asigurător, nu se subrogă asigurătorilor faliți și nu este un continuator al acestora, stabilindu-se la art. 9 că determină întinderea despăgubirii în conformitate cu prevederile Legii nr. 213/2015 și ale condițiilor de asigurare, în timp ce dispozițiile Legii nr. 136/1995 definesc obligația asigurătorului de a plăti despăgubirile prin raportare la sumele pe care asiguratul trebuie să le plătească cu titlu de dezdăunare persoanei vătămate. În concluzie, pentru a fi îndeplinite condițiile prevăzute de lege și a se putea recupera sumele solicitate din disponibilitățile Fondului de Garantare a Asiguraților, este necesar ca suma să rezulte în mod direct dintr-un contract de asigurare, respectiv să fie o despăgubire/indemnizație/primă, condiție neîndeplinită de penalitățile de întârziere, sancțiunea plății acestora survenind în urma altor raporturi juridice față de faptul juridic de asigurare ce implică în mod necesar culpa asigurătorului.

Soluția instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta este nefondat, pentru următoarele considerente: Argumente de fapt și de drept relevante Prin decizia nr. 25889/25.03.2021 emisă de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, în soluționarea cererii de plată nr. x/17.03.2016, Fondul de Garantare a Asiguraților a admis cererea pentru suma de 8.570,89 RON reprezentând despăgubirea achitată de asigurătorul A. S.A. către asiguratul său CASCO (debit principal) și a respins cererea de plată pentru suma de 2.179,88 RON reprezentând penalități de întârziere și cheltuieli de judecată. Actiunea reclamantei vizează pretențiile ce au fost respinse la plată prin decizia administrativă, anume penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată, solicitându-se anularea actului contestat. Cu titlu prealabil, Înalta Curte reține că recurenta-reclamantă a invocat în susținerea recursului formulat, în primul rând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., fără însă a formula critici concrete în acest sens. Observând textul art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., Înalta Curtea constată că prima instanță a analizat chestiunea datorării penalităților de întârziere în baza contractului de asigurare, reținând ipoteza contrară, din perspectiva faptului că nu reprezintă creanță care să aibă legătură cu raportul de asigurare, ci reprezintă despăgubire datorată de asigurătorul RCA în temeiul răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, astfel că nu se verifică în speță ipoteza lipsei motivării hotărârii din perspectiva arătată. În aceste condiții, împrejurarea că recurenta nu împărtășește raționamentul logico-juridic ce a fundamentat soluția primei instanțe nu poate conduce la incidența motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., criticile recurentei formulate sub acest aspect fiind nefondate. În cadrul criticilor subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susținut că sentința atacată a fost pronunțată de instanța de fond cu nesocotirea dezlegărilor date prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 29/2020, cu încălcarea dispozițiilor art. 1 alin. (3) din Norma aprobată prin ordinul CSA nr. 14/2011, precum și a dispozițiilor cuprinse la art. 4 alin. (1) lit. a) și art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraților, cu greșita înțelegere a normelor de drept invocate prin contestație, fiind contrară și dispozițiilor art. 435 din C. proc. civ. referitoare la opozabilitatea hotărârilor judecătorești. În esență, chestiunea supusă analizei și asupra căreia părțile au opinii contrare vizează penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată stabilite într-un proces purtat cu asigurătorul, aferente despăgubirii din asigurări și se referă la faptul că acestea reprezintă sau nu creanțe din asigurări în sensul Normei aprobate prin Ordinul CSA nr. 14/2011 și al Legii nr. 213/2015 și dacă sunt sau nu izvorâte din contractul de asigurare. În opinia recurentei-reclamante, penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată sunt aferente despăgubirii din asigurări și reprezintă creanțe din asigurări, în sensul Normei amintite și al Legii nr. 213/2015, rezultând în mod expres din contractul de asigurare. În schimb, intimatul-pârât a solicitat să se constate că penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată solicitate nu își au sursa într-un contract de asigurare, astfel încât nu reprezintă creanțe de asigurări, neputând fi achitate din disponibilitățile Fondului. Totodată, a considerat că legea de organizare a Fondului nu prevede preluarea datoriilor societății de asigurare și nici posibilitatea plății penalităților de către acesta. În concluzie, pentru a fi îndeplinite condițiile prevăzute de lege și a se putea recupera sumele solicitate din disponibilitățile sale, a considerat că este necesar ca suma să rezulte în mod direct dintr-un contract de asigurare, respectiv să fie o despăgubire/indemnizație/primă, condiție neîndeplinită de penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată solicitate în speță, sancțiunea plății acestora survenind în urma altor raporturi juridice față de faptul juridic de asigurare ce implică în mod necesar culpa asigurătorului. Prima instanță a validat raționamentul intimatului-pârât, reținând, în esență, că societatea de asigurare nu datorează penalități de întârziere și cheltuieli de judecată în baza contractului de asigurare încheiat cu persoana vinovată de producerea accidentului, această obligație rezultând exclusiv în urma constatării de către instanță a culpei societății în executarea la termen a obligației de plată a despăgubirilor decurgând din contractul de asigurare, precum și a culpei sale procesuale în demararea litigiului. Contrar susținerilor recurentei-reclamante, instanța de control judiciar constată că prima instanță a pronunțat hotărârea cu interpretarea și aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente în materie prin raportare la situația de fapt stabilită, soluție pe care, la rândul său, o adoptă ca atare, răspunzând criticilor formulate prin argumente comune, în funcție de finalitatea lor concretă. Astfel, este de observat că în art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 creanțele de asigurări sunt definite ca fiind "creanțele creditorilor de asigurări, care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări creanțele Fondului de Garantare a Asiguraților, precum și primele datorate de către societatea de asigurare/reasigurare debitoare, rezultate din încetarea ori, după caz, din anularea contractelor de asigurare sau operațiunilor efectuate, conform legii aplicabile acestora, înainte de intrarea în procedura falimentului". Art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 acordă creanței de asigurare aceeași definiție, respectiv: "creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilitățile Fondului, reprezentând despăgubiri sau indemnizații, precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare". Sub acest aspect sunt relevante și prevederile art. 268 pct. 1 lit. g) din Directiva 2009/138/CE conform cărora creanța de asigurare reprezintă orice sumă care este datorată de către întreprinderea de asigurare unor asigurați, deținători de polițe de asigurare, beneficiari sau oricărei părți vătămate având drept direct de acțiune împotriva întreprinderii de asigurare și care rezultă dintr-un contract de asigurare sau din orice operațiune prevăzută la art. 2 alin. (3) lit. b) și c) din activitatea de asigurare directă, inclusiv o sumă rezervată pentru persoanele respective, în cazul în care unele elemente ale datoriei nu sunt încă cunoscute. Față de aceste repere legislative, Înalta Curte reține că penalitățile de întârziere aferente daunelor materiale și cheltuielile de judecată nu reprezintă creanțe de asigurări în înțelesul dat de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 deoarece, pe de o parte, prin hotărârea judecătorească menționată nu se instituie obligația de plată în sarcina Fondului de Garantare a Asiguraților, ci, în sarcina asigurătorului aflat în faliment, iar, pe de altă parte, acestea trebuie să fie achitate de Fondul de Garantare a Asiguraților doar în măsura în care constituie creanțe de asigurări. Așadar, sumele pretinse reprezintă despăgubiri pentru comportamentul culpabil al asigurătorului, cauza juridică a acordării acestor sume prin hotărâre judecătorească fiind, prin urmare, diferită, întemeiată pe dispozițiile art. 1349 și art. 1350 din C. civ. Din interpretarea normelor legale ce definesc noțiunea de creanță de asigurări rezultă în mod indiscutabil că legiuitorul a înțeles să prevadă aceste definiții pentru a o circumscrie ipotezei speciale a falimentului unui asigurător, similar art. 5 din Legea nr. 85/2014, situația astfel reglementată aplicându-se cu prioritate. În conformitate cu prevederile art. 9 și art. 17 din Norma ASF nr. 16/2015, Fondul de Garantare a Asiguraților nu preia funcțiile unui asigurător față de care s-a dispus deschiderea procedurii de faliment, deoarece acesta a fost constituit cu un scop specific în mod clar determinat, astfel că, după data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment pronunțate împotriva unei societăți de asigurare aflate în insolvență, acesta nu preia obligațiile asigurătorului asumate în urma încheierii contractelor de asigurare de răspundere civilă pentru accidente produse de vehicule. În egală măsură, Înalta Curte reține că prin dispozițiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 este reglementat rolul Fondului, legiuitorul statuând că acesta "Garantează plata de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, încheiate, în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege și în limita resurselor financiare disponibile la momentul plății, așa cum sunt definite la art. 5. În cazul în care disponibilitățile Fondului nu sunt suficiente pentru acoperirea cuantumului sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, creanțele acestora vor putea fi onorate pe măsura alimentării Fondului cu resursele financiare prevăzute de prezenta lege." În concluzie, dispozițiile art. 2 alin. (3) și art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 fac referire la despăgubiri sau indemnizații, respectiv la prime datorate, corespunzătoare celor reglementate la art. 26 alin. (1) lit. a)-d) din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011, prevederi în privința cărora instanța de control judiciar reține că nu pot fi interpretate în mod extensiv. Pe de altă parte, art. 2214 din C. civ. prevede că: "În cazul asigurării de bunuri asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptățite", din interpretarea acestora rezultând că despăgubirea care decurge din contractul de asigurare este reprezentată de contravaloarea pierderii suferite de persoana asigurată prin producerea riscului asigurat. Așadar, scopul pentru care a fost constituit Fondul de Garantare a Asiguraților este acela de a plăti despăgubirile în cazul falimentului unui asigurător, neexistând un fundament legal pentru a se considera că temeiul răspunderii Fondului îl constituie contractul de asigurare, pentru a fi incidente textele de lege aplicabile societăților de asigurare și, implicit, pentru a putea fi obligat și la plata penalităților de întârziere și cheltuielile de judecată În realitate, din interpretarea Legii nr. 213/2015 rezultă că temeiul răspunderii Fondului nu îl constituie contractul de asigurare, ci, tocmai dispozițiile actului normativ menționat, în aplicarea cărora Fondul este ținut să efectueze, în limita plafonului de garantare, plăți ale indemnizațiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, iar nu plăți ale daunelor interese moratorii, penalităților de întârziere, întrucât acestea sunt determinate de atitudinea culpabilă a asigurătorului, care nu a înțeles să-și execute obligațiile contractuale la termenul scadent. În sprijinul acestei concluzii urmează a fi reținute și dispozițiile art. 1535 din C. civ. care prevăd că "În cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadență, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadență până în momentul plății, în cuantumul convenit de părți sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu", sancțiunile în discuție constând în penalități de întârziere și cheltuielile de judecată aplicabile asigurătorului pentru neplata la termen a unei despăgubiri. Rezultă cu puterea evidenței că raportul de drept civil existent între recurenta-reclamantă și asigurător produce efecte numai între aceste părți, conform dispozițiilor art. 1280 din C. civ., iar raportul de drept administrativ este rezultatul îndeplinirii condițiilor cerute de legea specială în vigoare la data falimentului, respectiv Legea nr. 213/2015, care a abrogat Legea nr. 136/1995. Cum Fondul de Garantare a Asiguraților este un terț față de hotărârea judecătorească ce privește asigurătorul, nu pot fi reținute alegațiile recurentei-reclamante referitoare la pretinsa încălcare a art. 435 din C. proc. civ., deoarece acest text de lege prevede că hotărârea judecătorească produce efecte numai între părți și succesorii acestora. Or, în speță, așa cum s-a reținut, Fondul de Garantare a Asiguraților nu este un continuator sau un succesor al asigurătorului falit, obligațiile sale fiind proprii și nu o continuare a obligațiilor asigurătorului aflat în faliment. În egală măsură, Înalta Curte reține că activitatea Fondului este prevăzută prin Legea de organizare nr. 213/2015, respectiv Norma A.S.F. 16/2015, nefiindu-i aplicabile textele de lege aplicabile societăților de asigurare, respectiv cele referitoare la penalitățile de întârziere, întrucât acestea nu se referă la modalități de determinare a întinderii despăgubirii conform art. 16 din Norma A.S.F. nr. 16/2015, nici Legea nr. 213/2015 și nici Norma ASF nr. 16/2015 neprevăzând posibilitatea obligării Fondului la plata penalităților de întârziere și a cheltuielilor de judecată în situația în care asigurătorul nu și-a îndeplinit obligațiile. În speță, în analiza sumei solicitate la plată, intimatul-pârât a reținut în mod corect că nu este întemeiată cererea de acordare a sumelor reprezentând penalități de întârziere și cheltuielile de judecată, câtă vreme acestea nu reprezintă creanțe de asigurare, ci au o altă cauză juridică decât contractul de asigurare (care presupune asigurarea contra cost a riscului asigurat), fiind obligații civile ce rezultă din comportamentul culpabil al societății de asigurare ce pot fi valorificate de recurenta-reclamantă în procedura de faliment, potrivit dispozițiilor Legii nr. 85/2014. Aceasta deoarece art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 face trimitere la dobânzile și/sau cheltuielile la care însuși Fondul de Garantare a Asiguraților poate fi obligat ca urmare a constatării și reținerii propriei sale culpe, iar nu la penalitățile de întârziere stabilite în sarcina asigurătorului falit. În concluzie, art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 nu se interpretează în sensul că recunoaște caracterul de creanță de asigurări și penalităților de întârziere și cheltuielilor de judecată, deoarece această noțiune se determină, așa cum în mod just a reținut și prima instanță, prin raportare la normele legale cuprinse la art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 și art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, care o reglementează în mod expres. Cum Fondul de Garantare a Asiguraților nu este succesorul societății de asigurare, nu i se poate imputa culpa asigurătorului pentru plata cu întârziere a despăgubirilor, criticile formulate de recurenta-reclamantă din perspectiva încălcării dispozițiilor art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 și invocarea în acest sens a instituției subrogării reglementate la art. 2210 C. civ. fiind, prin urmare, nefondate. Și în ceea ce privește invocarea în cauză a considerentelor de la pct. 122-127 ale Deciziei nr. 29/2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție-Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, instanța de control judiciar reține, în acord cu judecătorul fondului, că decizia menționată nu este incidentă în speță. Din considerentele deciziei evocate nu rezultă că instanța supremă a stabilit natura de creanțe de asigurări, în sensul dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, a penalităților de întârziere și a și cheltuielilor de judecată datorate de asigurătorul RCA asigurătorului care exercită dreptul de regres, ci a fost chemată să dezlege chestiunea "dacă prin creanța de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment". Astfel fiind, a constatat că, în cuprinsul definiției date noțiunii de creanță de asigurare, legiuitorul a folosit, inițial, termenul la plural, respectiv "creanțele creditorilor de asigurări", întrucât a înțeles să includă în această categorie daunele materiale, daunele morale sau penalitățile, pentru ca, ulterior, să indice în mod clar elementul care unește aceste creanțe și care impune să fie tratate ca fiind una singură, și anume contractul de asigurare, ipoteză care, așa cum s-a arătat în cele ce preced, nu se verifică în speță, temeiul răspunderii pârâtului nefiind reprezentat de contractul de asigurare, ci de prevederile Legii nr. 213/2015. În concluzie, recunoașterea calității de creanțe de asigurări este condiționată de împrejurarea ca despăgubirile solicitate de asigurător și achitate de Fondul de Garantare a Asiguraților să aibă drept izvor contractul de asigurare de răspundere civilă delictuală. Or, în cazul penalităților de întârziere și cheltuielilor de judecată solicitate de reclamantă, nu este îndeplinită condiția prevăzută de art. 4 din Legea nr. 213/2015, fiind vorba despre un drept de creanță izvorât din comportamentul ilicit al asigurătorului, respectiv din nerespectarea obligației de plată și din litigiul generat de o astfel de conduită, ambele născând drepturi și obligații extrinseci contractului de asigurare și numai între părțile raportului juridic generat de fapta culpabilă a asigurătorului aflat în faliment. În plus, este de observat că legea specială nu a prevăzut o garanție legală și în ceea ce privește daunele-interese moratorii pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător, rezultând cu puterea evidenței că reclamanta nu poate pretinde stabilirea în sarcina pârâtului și a altor obligații decât cele prevăzute în mod expres de legea specială aplicabilă în materie, penalitățile de întârziere nefiind, prin urmare, incluse în sfera creanței de asigurare, pentru ca pârâtul să aibă obligația să le plătească din disponibilitățile aflate la dispoziția sa. Pentru motivele arătate, Înalta Curte constată că nu s-au conturat elemente de nelegalitate a deciziei emise de Fondul de Garantare a Asiguraților.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinței prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 sau 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.