ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3820/2020

Ședința publică din data de 23 iulie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București sub nr. x/2017 din 06.01.2017, reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, anularea Deciziei nr. 2777/22.11.2016 și obligarea pârâtului la plata sumei solicitate prin cererea de plată nr. x/19.01.2016 înregistrată la FGA sub nr. x/29.01.2016.

Prin sentința civilă nr. 2335 din 14 iunie 2017 a Curții de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal s-a respins acțiunea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca nefondată.

Împotriva sentinței civile atacate a formulat recurs reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate, solicitând casarea sentinței, rejudecarea cauzei cu consecința modificării sentinței și admiterii contestației formulate de A. în integralitate.

A arătat recurenta că intimatul a soluționat cererea sa de plată invocând, în esență, drept singur motiv al neplății, faptul că A. reprezintă un singur creditor de asigurare pentru toate sumele încasate sau care ar mai fi de încasat, chiar dacă aceste sume rezultă din dosare de daună diferite. Or, potrivit art. 15 alin. (2) din Legea 213/20154, creanțele către un creditor de asigurare pot fi plătite doar în limita unui plafon de 450.000 RON pe creditor de asigurare.

Pe scurt, raporturile juridice născute și relevante în prezența speță sunt:

- Urmare a producerii accidentului, în sarcina B. - asigurătorul RCA al persoanei vinovate - se naște obligația de reparare a prejudiciului conform art. 26 din Norma ASF 23/2014 (în vigoare la acel moment).

- Persoana păgubită însă, asigurată CASCO la A., poate și solicită efectiv repararea prejudiciului de către asigurătorul ei CASCO.

- A. suportă reparațiile și în temeiul art. 2210 din C. civ. se subrogă în drepturile asiguratului său despăgubit și este îndreptățit astfel să ceara despăgubiri de la B., conform art. 40 din Norma ASF 23/2014.

- B. intrând în faliment, obligația de plată a B. este garantată de FGA, conform art. 2 alin. (3) din legea 213/2015.

A susținut recurenta că, prin sentința pronunțată, Curtea de Apel București în mod netemeinîc șî nelegal a respins contestația formulată de rclamantă, reținând că dispozițiile cuprinse în Legea 213/2015 și care reglementează noțiunile de creditor de asigurare, creanța de asigurare și plafonul de garantare sunt cele din art. 4 alin. (1) lît.a și e din Legea 213/2015 că "în cuprinsul Legii nr. 213/2015 se face distincție între noțiunea de creanțe de asigurări si cea de creditori de asigurări, iar plafonul de garantare de 450.000 RON se aplică pe creditor, ci nu pe creanță de asigurare."

Greșit a mai reținut instanța de fond în sensul "Curtea apreciază că nu prezintă relevanță aspectele invocate de reclamantă referitoare la efectele subrogațieî legale întrucât aceasta a formulat cererea de plată în numele său personal, ceea ce înseamnă că a invocat un drept propriu de creanță."

"Și în procedura falimentului deschisă față de B. S.A. conform prevederilor Legii 85/2014, reclamanta are o singură calitate de creditor de asigurare, neexinstând vreo rațiune pentru care situația să fie diferită în cazul celor doua proceduri."

Sentința a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material - motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Principalele argumente ale Curții de Apel București pentru respingerea contestației formulate țin, în esență, de caracterul, scopul social al dispozițiilor legale care instituie plafonul de garantare de 450.000 RON. Din considerentele Sentinței reiese că în situația subrogației ar fi incompatibilă cu reglementarea din Legea 213/2015 în măsura în care depășește limita totală pentru sumele achitate de aceasta (n.a. reclamanta) propriilor asigurați, iar normele legale invocate ar trebui interpretate în raport cu interesul public, șî nu raportat la instituția subrogației.

Din documentele transmise de A. o dată cu cererea de plată (documente depuse la dosarul cauzei) rezultă că A. a achitat către asiguratul său contravaloarea reparațiilor efectuate la autoturismul asigurat CASCO la A.. Vinovat de avarierea autovehiculului respectiv, însă, s-a făcut conducătorul autovehiculului asigurat RCA la B. S.A..

Prin urmare, de vreme ce A. a plătit contravaloarea reparațiilor asiguratului său, în temeiul art. 2210 C. civ., A. se subrogă în drepturile persoanei păgubite împotriva persoanei răspunzătoare de producerea pagubei. Cum cel vinovat efectiv era asigurat la B., în speță devin aplicabile prevederile art. 26 din Norma ASF 23/2014 (în vigoare la data producerii accidentului) potrivit căruia:

"(1) Asigurătorul RCA are obligația de a despăgubi partea prejudiciată pentru prejudiciile suferite în urma accidentului produs prin intermediul vehiculului asigurat, potrivit pretențiilor formulate în cererea de despăgubire, dovedite prin orice mijloc de probă. Fard a se depăși limitele de despăgubire prevăzute în contractul de asigurare RCA, în condițiile în care evenimentul asigurat s-a produs în perioada de valabilitate a poliței de asigurare RCA, se acordă despăgubiri în formă bănească pentru: a)vătămări corporale sau deces, inclusiv pentru prejudicii fără caracter patrimonial;

b) pagube materiale;

c) pagube reprezentând consecința lipsei de folosință a vehiculului avariat;

d) cheltuieli de judecată efectuate de către persoana păgubită."

Cu toate acestea, față de deschiderea procedurii falimentului față de B., aplicabil devine art. 2 alin. (3) din Legea 213/2015 potrivit căruia " Fondul garantează plata de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, încheiate, în condițiile legii. în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege și în limita resurselor financiare disponibile la momentul plății, așa cum sunt definite la art. 5. % cazul în care disponibilitățile Fondului nu sunt suficiente pentru acoperirea cuantumul sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, creanțele acestora vor putea fi onorate pe măsura alimentării Fondului cu resursele financiare prevăzute de prezenta lege."

Așadar, A. se subrogă în drepturile persoanei păgubite si se îndreptă pentru recuperarea sumei plătite acesteia împotriva FGA, cel care garantează plata despăgubirilor pe care asigurătorul RCA al vinovatului de producerea accidentului - B. - ar fi trebuit să le plătească.

Plecând de la această premiza, considerentele instanței potrivit cărora din moment ce în procedura de faliment reclamanta este considerată un singur creditor de asigurare, chiar dacă deține mai multe crențe, este firesc ca și în procedura administrativă de plată desfășurată în fața F.G.A. să fie considerată tot unic creditor de asigurare, fiind necesar ca dispozițiile legale să fie interpretate și aplicate unitar în ceea ce privește tratamentul juridic al creditorilor asigurătorului în faliment, sunt tendențioase și ignoră scopul/finalitatea reglementării, aceea de garantare a acestor creanțe.

Pentru că la baza acestui întreg mecanism stau regulile subrogației, împotriva A. nu poate invoca alte apărări sau argumente decât acelea pe care le-ar fi putut invoca împotriva păgubitului.

Or, analizând situația persoanei păgubite în considerarea prevederilor Legii 213/2015 rezultă că: persoana păgubită este creditor de asigurare în conformitate cu art. 4 alin. (1) lit. b) punctul iii) din Legea 213/2015; despăgubirile pretinse pentru repararea prejudiciului creat prin accident persoanei vătămate sunt creanțe din asigurări conform art. 4 alin 1 lit. a) din Legea 213/2015; suma cerută la plată este net inferioară plafonului impus de art. 15 alin. (2) din Legea 213/2015.

Ceea ce rezultă însă implicit, din considerentele Curții de Apel București, este că, deși creditorul nostru inițial ar fi avut calitatea de creditor de asigurare, și că plafonul de garantare nu î-ar fi fost opus, având în vedere cuantumul relativ scăzut al creanței, nouă ni s-ar aplica reguli distincte, în virtutea calității noastre de asigurător. Ori, aceste apărări nu î-ar fi putut fi opuse creditorului inițial.

Așa cum s-a reținut în doctrină, "efectul subrogației constă în faptul că subrogatul dobândește toate drepturile creditorului plătit: creanța cu toate drepturile si accesoriile ei. Subrogatul va avea atât acțiunea pe care creditorul plătit ar fi putut s-o intenteze, în caz de neplata, împotriva debitorului, cât și garanțiile creanței". În jurisprudență s-a reținut că " (...) prin plata indemnizației de asigurare către persoanele asigurate Casco, în patrimoniul societății de asigurare nu se naște un alt drept de creanță, distinct de cel al persoanei păgubite. Societatea de asigurare preia drepturile persoanei asigurate, în stadiul în care acestea se aflau, aceasta fiind prin urmare considerată un succesor al persoanei asigurate. Astfel, nu se poate spune că, prin plata indemnizației de asigurare, în patrimoniul societății de asigurare s-a născut un drept diferit de cel al persoanei asigurate".

Mai mult, nu poate funcționa instituția subrogației în persoana reclamantei până la atingerea plafonului de garantare de 450.000 RON, ca ulterior acestui moment subrogația să nu mai fie eficientă.

De asemenea, din prevederile legale analizate, și la care se raportează și Curtea de Apel București, respectiv prevederile art. 4, art. 15 din Legea 213/2015 - nu rezultă că interpretarea acestora în conformitate cu scopul social avut în vedere de legiuitor, respectiv interesul public protejat, ar fi de natură să excludă aplicabilitatea instituției subrogației.

Dimpotrivă, dispozițiile Legii 213/2015 instituie "beneficiul" subrogației, chiar Fondului de Garantare a Asiguraților, care potrivit art. 18 alin. (1) din Legea 213/2015, se subrogă în toate drepturile creditorilor de asigurări la concurența sumelor pe care Ie-a plătit din disponibilitățile sale.

Prin urmare, sentința este pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material - în special prevederile Legii 213/2015 și ale C. civ. - în ceea ce privește aplicabilitatea instituției subrogației în contextul dat.

A mai susținut recurenta că prima instanță a pronunțat hotărârea cu încălcarea si aplicarea greșită a normelor de drept material care reglementează noțiunile de creditor de asigurare, creanță de asigurare respectiv cele referitoare la plafonul de garantare instituit prin prevederile Legii 213/2015

Prin Contestația formulată, respectiv a detaliat importanța noțiunilor de "creditor de asigurare", respectiv de "creanță de asigurare" prin raportarea la "un contract de asigurare", în economia Legii 213/2015. Din aceste dispoziții rezultă că plafonul este aplicabil pentru fiecarecreditor de asigurare pentru creanța de asigurare pe care o are în baza unui contract de asigurare - practic, subscrisa A. are calitatea de creditor de asigurare în cazul fiecărui contract de asigurare în parte, nefiind un unic creditor de asigurare însumat, în toate aceste cazuri, ci în fiecare raport juridic separat, decurgând din câte un contract de asigurare încheiat.

De altfel, pârâtul a recunoscut calitatea reclamantei de creditor de asigurare, de persoană de a fi îndreptățită a fi protejată ca urmare a insolvenței B. - chiar în cuprinsul deciziei atacate FGA a reținut calitatea reclamantei de creditor de asigurare.

Or, instanța a fost chemată să se pronunțe daca A. avea calitatea de unic creditor de asigurare, pentru toate creanțele pe care le avem în baza unor contracte de asigurare, sau, dimpotrivă, dacă în cazul fiecărui contract de asigurare în parte avem calitatea de creditor de asigurare, în mod distinct - elementul de referință fiind contractul de asigurare în fiecare caz în parte.

Analizând definițiile acestor noțiuni din Legea 213/2015 se ajunge în mod neechivoc la concluzia că între toate aceste noțiuni există o legătură extrem de strânsă, legătura constând în chiar sursa lor, respectiv contractul de asigurare.

În primul rând, recurenta nu contestă importanta si rolului plafonului de 450.000 RON având în vedere condițiile speciale în care se nasc obligațiile de plată în sarcina FGA - intrarea în faliment a unui asigurător - și resursele bănești care constituie acest fond - contribuțiile plătite de asigurători. Este firesc ca acest plafon să existe, așa cum exista plafon în general în cazul asigurărilor, el fiind stabilit fie prin contract - în cazul asigurărilor facultative, fie prin lege - în cazul asigurărilor RCA, când plafonul este de 5.000.000 euro.

Însă în toate situațiile legate de asigurări plafonul se aplica pe contract de asigurare, respectiv pe poliță. Or, nici în cazul FGA și al Legii 213/2015 nu există niciun temei legal ca acest plafon să fie aplicat altfel. Și în acest caz, tot contractul de asigurare, polița, este "unitatea" la care se raportează legiuitorul atunci când reglementează condițiile în care FGA este obligat să facă plata și stabilește plafonul.

Așadar, creanța de asigurare reprezintă orice sumă de bani datorată în baza unui contract de asigurare, sumă care este datorată fie pentru că riscul asigurat s-a produs, fie pentru că a încetat contractul de asigurare fără ca riscul să se fi produs (aceasta, de exemplu, în cazul unor asigurări de viață care permit și capitalizarea).

Așadar, creditor de asigurări este persoana îndreptățită la a primi sume de bani în temeiul unui contract de asigurare fie pentru ca este persoana asigurată, fie pentru că este beneficiarul asigurări, fie pentru că este persoana păgubită. Mai subliniem și faptul că legea stipulează clar că pot fi creditori de asigurări atât persoanele fizice cât si cele juridice, fără a face diferență între domeniul în care activează persoana juridică.

Potrivit art. 15 alin. (2) din Legea 213/2015 "Plata de către Fond a creanțelor de asigurări stabilite ca fiind certe, lichide și exigibile se face în limita unui plafon de garantare de 450.000 RON pe un creditor de asigurare al asigurătorului aflat în faliment."

Așadar, linia logică a legiuitorului este evidentă: ori de câte ori în baza unui contract de asigurare o persoana (asiguratul, beneficiarul asigurării, persoana păgubită prin producerea riscului asigurat) este îndreptățită la plata unor sume de bani (indemnizație sau despăgubiri morale, materiale, etc), persoana respectivă este creditor de asigurare, creanța sa este creanță de asigurare si va fi satisfăcută de fond în limita unui plafon de 450.000 RON.

Nicio prevedere din Legea 213/2015 sau din C. civ. nu justifică aplicarea acestui plafon la toate creanțele de asigurare care decurg din contracte separate, din evenimente distincte, limita fiind în mod evident stabilită pe creditor pentru toate creanțele decurgând din același contract sau eveniment asigurat. Aceasta cu atât mai mult cu cât atunci când cere o plată de la FGA. A. nu o cere ca fost asigurat la B. ca beneficiarul unei asigurări la B. sau ca persoană a cărui autoturism a fost avariat de un asigurat RCA la B.. A. preia poziția și tuturor asiguraților pe care i-a despăgubit si face cererile în baza unor contracte RCA distincte, ale celor vinovați de accidente, contracte care acopereau riscurile produse.

De asemenea, nu se poate susține că de vreme ce fondul a fost gândit ca un mijloc de protecție în cazul intrării asigurătorilor în faliment această protecție ar trebui acordată diferit, discriminatoriu, după cum vorbim de persoane fizice sau juridice ori de asigurători. Prevederile art. 22 din Norma nr. 16/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților prevede că sunt clare în acest sens.

Din interpretarea dispozițiilor citate mai sus rezultă că atât creanța de asigurare cât și creditorul de asigurare, au fost determinate legislativ prin raportare la un singur element esențial, izvorul primar al despăgubirii, anume contractul de asigurare (un contract de asigurare).

Pe cale de consecință, Legea nr. 213/2015 prevede foarte clar că plafonul este aplicabil pentru fiecare creditor de asigurare pentru creanța de asigurare pe care o are în baza unui contract de asigurare. Nu există nicio prevedere în Legea 213/2015 care să îi permită FGA să cumuleze sumele care ar trebui plătite în dosare de daune diferite, având cauze diferite.

A solicitat instanței de recurs să aibă în vedere prevederile art. 18 alin. (1) din Legea 544/20047, și, în considerarea caracterul de plină jurisdicție a contenciosului administrativ, admițând recursul, să procedeze la obligarea directă a intimatei la plata sumelor solicitate, în măsura în care toate condițiile prevăzute de lege sunt îndeplinite, legea conferindu-i reclamantului un drept în acest sens.

Din interpretarea normelor care reglementează procedura de soluționare a cererilor de despăgubire la nivelul FGA, respectiv prevederile art. 16 și art. 20 din Norma nr. 16/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților, rezultă că toate condițiile erau îndeplinite pentru ca dreptul subscrisei A. la plata sumelor solicitate prin cererea de plată să fie recunoscut în mod direct de către instanța de judecată, fără să fie necesară reanalizarea Cererii de plată "pe fond" de către FGA.

Din interpretarea acestor dispoziții legale rezultă că analiza și instrumentarea dosarului de daună este o analiză completă, integrală, atât în ceea ce privește "fondul" dosarului de daună, cât și orice alte aspecte adiacente, extrinseci, care țin de soluționarea acestora -cum ar fi, atingerea plafonului de despăgubire de 450.000 RON reglementat de dispozițiile Legii 213/2015.

În cazul soluționării administrative a dosarelor de daună, la nivelul FGA, reglementarea legală impune o analiză completă, a tuturor aspectelor ce țin de analiza și instrumentarea dosarului, deci atât aspecte intrinseci (de exemplu, dacă sumele solicitate sunt dovedite, dacă au fost achitate asiguratului CASCO, etc), cât și extrinseci (cum este, de exemplu, atingerea plafonului de garantare de 450.000 pentru același creditor de asigurare).

Față de aceste prevederi legale clare, susținerile FGA în sensul că cererea de plată ar fi fost respinsă strict pentru depășirea plafonului și că, în fapt, FGA nu ar fi făcut o analiză a cererii de plată sub aspectul fondului nu pot fi primite, ele echivalând, practic cu o invocare a propriei culpe. Mai mult, aceste susțineri sunt contrazise de realitate.

Astfel, așa cum s-a apreciat în jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, Legea 554/2004 reglementează, prin art. 1 alin. (1), art. 8 și art. 18, un contencios administrativ de plină jurisdicție.

Intimatul-pârât FGA a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând sentința atacată, Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru următoarele comnsiderente:

Prin Decizia nr. 2777/22.11.2016 emisă de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților a fost respinsă cererea de plată nr. x/29.01.2016 formulată de reclamanta A. S.A. cu privire la suma solicitată de 1521 RON, întrucât acestui creditor i-a fost aprobată și plătită din disponibilitățile fondului de garantare a asiguraților suma de 450.000 RON, limita maximă prev. de Legea 213/2015.

În cuprinsul deciziei s-a reținut că suma solicitată la plată în cuantum de 1521 RON este reprezentată de despăgubirea achitată de reclamantă către asiguratul CASCO C. S.R.L..

Pârâtul a considerat că asigurătorul de asigurare facultativă care se poate îndrepta împotriva asigurătorului RCA, în speță societatea reclamantă, este considerat un singur creditor de asigurare, putând recupera în limita plafonului de garantare prev. de art. 15 alin. (2) din Legea 213/2015 de la FGA, o sumă de maxim 450.000 RON.

S-a arătat în decizia contestată și că textul legal este foarte clar în sensul că plafonul de garantare prevăzut de lege se aplică pe creditor de asigurare și nu pe creanțe de asigurare.

Criticile reclamantei invocate în cuprinsul cererii de chemare în judecată se referă, în esență, la calificarea greșită de către pârâtul FGA a reclamantei ca fiind unic creditor de asigurări, fără a se avea în vedere efectele subrogării asigurătorului în drepturile asiguratului său.

Înalta Curte constată nelegalitatea sentinței recurate.

Din această perspectivă, este relevantă Decizia nr. 29/02.03.2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, ca urmare a sesizării Înaltei Curte de Casație și Justiție – secția de contencios administrativ și fiscal, asupra următoarelor chestiuni de drept:

- dacă prin creditor de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților (Legea nr. 213/2015), se înțelege și societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, sau, dimpotrivă, constituie unic creditor de asigurare în aplicarea dispozițiilor art. 3 lit. h) din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea și lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, republicată, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 503/2004) pentru toate creanțele sale neonorate de societatea de asigurare aflată în faliment;

- dacă prin creanța de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment;

- dacă plafonul de 450.000 RON stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 se aplică pe creditor de asigurare, indiferent de numărul creanțelor, sau pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizației către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asigurătorului CASCO, pentru fiecare creanță în parte.

Prin Decizia nr. 29/02.03.2020, Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, admițând sesizarea formulată în dosarul nr. x/2017 de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a stabilit următoarele:

"În interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților, prin creditor de asigurare se înțelege și societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanță de asigurare se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizației către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, pentru fiecare creanță în parte".

Așadar, potrivit Deciziei nr. 29/02.03.2020, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 509 din 15 iunie 2020, obligatorie pentru instanțele de judecată în temeiul art. 521 alin. (2) din C. proc. civ., prin creditor de asigurare se înțelege și societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

De asemenea, prin creanță de asigurare se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, iar plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se execută dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizațiilor către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO pentru fiecare creanță în parte.

În aceste condiții, Înalta Curte constată că este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat de recurenta-reclamantă, interpretarea și aplicarea de către judecătorul fondului a normelor de drept material, cu referire la art. 4 alin. (1) lit. e) și art. 15 alin. (2), fiind greșite. Nu se mai impune analiza celorlalte critici formulate în calea de atac și a apărărilor formulate, toate acestea fiind dezlegate prin Decizia nr. 29/02.03.2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, obligatorie.

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul formulat de reclamanta A. S.A., va casa sentința recurată și în rejudecare va admite acțiunea și va anula decizia nr. 2777 din 22.11.2016 emisă de intimata pârâtă. În condițiile în care, prin decizia anulată, pârâtul nu a analizat fondul dreptului pretins de de reclamantă, cererea de plată fiind respinsă raportat la depășirea plafonului de garantare. urmează ca pârâtul să reanalizeze pe fond cererea de plată formulată de reclamantă, având în vedere considerentele prezentei hotărâri definitive.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinței civile nr. 2335 din 14 iunie 2017 a Curții de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată și în rejudecare admite acțiunea și anulează decizia nr. 2777 din 22.11.2016 emisă de intimata pârâtă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 23 iulie 2020.