ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 353/2024

Ședința publică din data de 14 februarie 2024

Asupra conflictului negativ de competență de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Buftea – secția Civilă la 28.02.2023, reclamanta S.C. A. S.A. a chemat în judecată pe pârâta B., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să oblige pârâta la plata sumei de 250 euro, reprezentând compensație pentru întârzierea zborului, a dobânzii legale penalizatoare, calculată începând cu data formulării acțiunii și până la data plății efective, precum și a cheltuielilor de judecată.

Reclamanta a arătat că a devenit titulara creanței, prin achiziția acesteia de la C., în temeiul contractului de cesiune de creanță nr. x, atașat cererii.

Prin sentința civilă nr. 9467/27.10.2023, Judecătoria Buftea – secția Civilă a admis excepția necompetenței sale teritoriale, invocată din oficiu și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Cluj-Napoca.

Pentru a hotărî astfel, a reținut că, potrivit biletului de transport aerian care întemeiază cererea de despăgubire, zborul operat de pârâtă a avut ca punct de plecare Cluj-Napoca, iar ca punct de sosire Zakyntos. A mai arătat că cererea este întemeiată pe Regulamentul (CE) nr. 1215/2012 și a evocat hotărârile Curții de Justiție a Uniunii Europene din 11.04.2019, pronunțate în cauza C-464/18, ZX împotriva Ryanair DAC, (ECLI:EU:C:2019:311) și din 09.07.2009 pronunțată în cauza C-204/08, Peter Rehder împotriva Air Baltic Corporation (ECLI:EU:C:2009:439), din ale căror considerente rezultă o competență teritorială exclusivă în favoarea instanței de la locul de plecare sau de sosire a avionului, astfel că revine competenta instanței în a cărei circumscripție se află locul de plecare al avionului.

La rândul său, prin sentința civilă nr. 947/CC/16.02.2024, Judecătoria Cluj-Napoca a admis excepția necompetenței teritoriale, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Buftea, a constatat ivit conflictul negativ de competență și a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea soluționării acestuia.

Pentru a hotărî astfel, a reținut că, odată stabilită competența generală a instanțelor române, devin incidente nomele de procedură interne, iar litigiul este supus dispozițiilor art. 107 alin. (1) și art. 113 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., care reglementează o competență de ordine privată, astfel că, potrivit art. 129 alin. (3) și art. 130 alin. (3) din același cod, instanța inițial învestită nu putea invoca excepția corespunzătoare din oficiu, rămânând competentă să soluționeze cauza.

Înalta Curte, constatând existența unui conflict negativ de competență, în sensul art. 133 pct. 2 teza I C. proc. civ., între instanțe care s-au declarat deopotrivă necompetente să judece pricina, va pronunța regulatorul de competență, în temeiul art. 135 C. proc. civ. și va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Buftea, pentru următoarele considerente:

Cauza are ca obiect cererea formulată de reclamanta S.C. A. S.A., persoană juridică română, împotriva pârâtei B., societate străină având naționalitatea unui stat membru al Uniunii Europene și un sediu secundar în România; reclamanta a sesizat instanța judecătorească competentă teritorial prin raportare la locul situării sediului secundar al pârâtei, Judecătoria Buftea.

Dezînvestindu-se în favoarea unei alte instanțe române, jurisdicția sesizată de reclamantă a apreciat că, din perspectiva competenței internaționale, instanțele române sunt competente să soluționeze cauza.

Această concluzie este confirmată de art. 7 pct. 5 din Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 al Parlamentului European și al Consiliului privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială, care stabilește că: "O persoană care are domiciliul pe teritoriul unui stat membru poate fi acționată în justiție într-un alt stat membru: (...) în privința unei contestații rezultate din activitatea unei sucursale, a unei agenții sau a unei alte unități, în fața instanțelor de la locul unde se află sucursala, agenția sau unitatea în cauză".

În același sens este și art. 1.066 alin. (1) C. proc. civ., potrivit căruia "Sub rezerva situațiilor în care legea dispune altfel, instanțele române sunt competente dacă pârâtul are (...) un sediu secundar sau fondul de comerț pe teritoriul României la data introducerii cererii".

În circumstanțele evocate, instanța competentă se determină conform legii procesual civile române, întrucât potrivit art. 1.072 alin. (1) C. proc. civ., "Când instanțele române sunt competente potrivit dispozițiilor cărții de față, competența se determină conform regulilor din prezentul cod și, după caz, a celor prevăzute în legi speciale".

Așa fiind, procedând la soluționarea conflictului negativ de competență, Înalta Curte va verifica modul în care au fost respectate atât normele de competență propriu-zise, cât și normele referitoare la condițiile și termenele de invocare a excepției de necompetență.

Obiectul cauzei este reprezentat de o cerere de valoare redusă, în care competența teritorială urmează regulile generale de competență, astfel cum dispune art. 1.028 alin. (2) C. proc. civ.

Pretenția reclamantei privește activitatea unei sucursalei din România a unei persoane juridice dintr-un alt stat al Uniunii Europene, situată în Otopeni, jud. Ilfov, localitate aflată în circumscripția Judecătoriei Buftea.

Cererea derivă dintr-un contract de transport, fiind incidente dispozițiile art. 113 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., potrivit cărora, pentru cererile ce izvorăsc dintr-un astfel de contract, în afară de instanțele prevăzute la art. 107-112 din același act normativ, mai este competentă instanța locului de plecare sau de sosire. Din această perspectivă, competența ar fi putut reveni, ca instanță română, Judecătoriei Cluj-Napoca.

Însă, în cauză, potrivit art. 116 C. proc. civ., reclamanta avea alegerea între mai multe instanțe deopotrivă competente și a ales să sesizeze Judecătoria Buftea care, consecutiv exercitării acestei opțiuni, a devenit singura competentă să soluționeze cererea, iar reclamanta nu mai poate reveni asupra alegerii făcute, după cum nici pârâtul or instanța, din oficiu, nu pot invoca excepția necompetenței.

Distinct de cele menționate anterior, chiar dacă reclamanta ar fi sesizat o instanță necompetentă, prin raportare la art. 129 alin. (2) pct. 3 și alin. (3) C. proc. civ., invocarea excepției se putea face doar de către pârât prin întâmpinare, potrivit art. 130 alin. (3) din același cod, necompetența fiind de ordine privată. Or, în cauză, pârâta nu a transmis formularul de răspuns, conform art. 1.030 alin. (4) C. proc. civ. și nu a invocat o atare excepție, circumstanțe ce au atras, de asemenea, consolidarea competenței Judecătoriei Buftea.

Față de considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 135 alin. (4) C. proc. civ., va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Buftea.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Buftea.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 14 februarie 2024.