ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 544/2024

Ședința publică din data de 28 februarie 2024

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, sub nr. x/2021 reclamantul Ministerul Finanțelor Publice în reprezentantul Statului Român a solicitat instanței în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei reprezentând diferența dintre valoarea stabilită cu respectarea standardelor internaționale de evaluare a imobilului teren situat în Gavana, Pitești, jud. Prahova, și valoarea de 30.700.493 RON reprezentând prețul imobilului stabilit prin raportul de evaluare nr. x/17.01.2011, adică suma de 29.979.577 RON, actualizată cu indicele de inflație de la data emiterii titlurilor de conversie și până la data plății efective. Totodată, solicită obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calculate de la data emiterii titlurilor de conversie și paria la data plății.

Pârâta, a formulat întâmpinare, prin care a solicitat admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune, iar, pe fondul cauzei, respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

La data de 11.03.2022, pârâta a formulat cerere de chemare în garanție a S.C. A. S.R.L., B., C., D..

Chemații în garanție S.C. A. S.R.L., B. au formulat întâmpinări, solicitând respingerea cererii.

Prin încheierea din 22.06.2022, tribunalul a constatat că cererea de chemare în garanție a fost tardiv formulată.

Prin sentința civilă nr. 1382/21.09.2022, Tribunalul București, secția a III-a civilă a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, a respins ca prescrisă acțiunea și a obligat pe pârâtă la plata către chematul în garanție A. S.R.L. a sumei de 2.944,60 RON cheltuieli de judecată.

Prin decizia nr. 910 A/19.06.2023, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie a respins, ca nefondate, apelurile formulate de apelantul-reclamant Ministerul Finantelor în reprezentarea Statului Român și de apelanta-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, împotriva sentinței civile nr. 1382 din 21.09.2022, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în contradictoriu cu intimata - chemată în garanție S.C. A. S.R.L.. A obligat apelanta-pârâtă la plata către intimata-chemată în garanție S.C. A. S.R.L. a sumei de 1.766,65 RON cu titlu de cheltuieli de judecată din apel constând în onorariu de avocat.

Împotriva deciziei nr. 910A/19.06.2023 a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Ministerul Finanțelor, în reprezentarea Statului Român.

Recurentul a învederat că decizia recurată a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a prevederilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.

Astfel, se susține că instanța de apel în mod greșit a apreciat că paguba afirmată prin cererea de chemare în judecată s-a produs la momentul adoptării de către Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor a deciziei nr. 15713/26.05.2011, sens în care recurentul face trimitere la considerentele Deciziei nr. 513/7.03.2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă.

Argumentele instanței de control judiciar, vizând stabilirea momentului obiectiv al începutului curgerii prescripției în raport de controlul pe care Guvernul/și sau un alt organism înființat de stat îl putea/puteau efectua asupra activității intimatei pârâte, nu satisfac cerințele normei materiale - art. 8 din Decretul nr. 167/1958, întrucât, de la momentul indicat nu se putea stabili nici măcar existența pagubei, deoarece eventualele abateri de la legalitatea și regularitatea întocmirii rapoartelor inițiale de evaluare nu generază, per se, un prejudiciu. Așadar, nerespectarea rigorilor impuse de lege la întocmirea primului raport de evaluare nu conduce în mod necesar la o supraevaluare a imobilului în discuție, așadar, în absența unei supraevaluări nu putem vorbi despre existența unui prejudiciu.

Chiar dacă ministerul/guvernul ar fi auditat activitatea autorității pârâte, control similar cu cel efectuat de Curtea de Conturi și finalizat prin Decizia nr. 10/10.10.2013, acesta nu ar fi dus la stabilirea, cu certitudine, a pagubei, deoarece, întinderea prejudiciului nu putea fi cuantificată decât prin parcurgerea următoarelor operațiuni: verificarea, prin intermediul unui expert evaluator autorizat ANEVAR a tuturor rapoartelor de evaluare care au stat la baza deciziilor emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor și, ca urmare a acestei activități, identificarea raportelor de evaluare întocmite cu nerespectarea Standardelor Internationale de Evaluare; reevaluarea, de către un expert evalutor autorizat ANEVAR, a rapoartelor de evaluare identificate în etapa descrisă la punctul anterior, în vederea stabilirii prejudiciului produs.

Recurentul-reclamant din prezenta cauză era în imposibilitatea de a cunoaște existența "pagubei" la momentul indicat de instanța de apel, întrucât aceasta a fost stabilită - atât sub aspectul existenței, cât și al întinderii ei - doar ca urmare a întocmirii raportului de reevaluare efectuat de firma S.C. E. S.R.L.

În lipsa raportului întocmit de S.C. E. S.R.L., nu s-ar fi putut cunoaște existența pagubei, întrucât, atât timp cât al doilea raport nu ar fi stabilit o valoarea mai mică decât cea stabilită de primul raport, nu s-ar fi putut vorbi de existența unui prejudiciu. Or, dacă în lipsa celui de-al doilea raport nu s-ar fi putut cunoaște nici existența pagubei, este evident că nu se putea cunoaște nici întinderea acestuia.

Concluzionează prin aceea că se afla în imposibilitate de a cunoaște prejudiciul anterior datei înregistrării în evidențele Ministerului Finanțelor a adresei nr. x/18.02.2020, prin care i s-a adus la cunoștință existența unei diferențe între valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii și valoarea de piață a acestor imobile, a căror reevaluare s-a realizat cu respectarea Standardelor Internaționale de Evaluare.

Prin întâmpinarea înregistrată la dosar la 6 octombrie 2023, intimata-pârâtă a solicitat respingerea recursului, ca nefondat și a arătat că înțelege să invoce excepția inadmisibilității căii de atac, raportat la faptul că reclamantul se prevalează de un argument deja statuat definitiv într-o speță similară, prin decizia nr. 501/15.03.2023 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosar nr. x/2021. Arată că în respectiva cauză instanța de recurs a menținut hotărârea instanței de fond prin care s-a respins, ca prescrisă, cererea de chemare în judecată, sens în care învederează că au fost soluționate mai multe spețe similare. Intimata invocă și dispozițiile art. 431 alin. (2) C. proc. civ. ce reglementează prezumția legală a lucrului judecat.

Totodată, a criticat soluția adoptată de instanța de apel privind obligarea ANRP la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 4.711,25 RON, reprezentând onorariu de avocat. Invocând prevederile art. 451 alin. (2) C. proc. civ. arată că reclamantul se află în culpă procesuală întrucât dacă nu ar fi fost înregistrată cererea de chemare în judecată, nu ar fi fost formulată cererea de chemare în garanție, între cele două cereri existând o legătură de dependență și subordonare.

Intimata a criticat cuantumul cheltuielilor de judecată, sens în care a invocat Decizia Curții Constituționale nr. 492/8.06.2006 și a arătat că respectivele cheltuielile de judecată s-ar constitui într-o sarcină mult prea oneroasă, care ar greva asupra bugetului ANRP, buget care este parte integrantă a bugetului de stat și care asigură și resursele financiare necesare funcționării instanțelor de judecată.

La 5 octombrie 2023 a formulat întâmpinare chemata în garanție A. S.R.L. prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive în recurs, sens în care a învederat că sentința instanței de fond este definitivă cu privire la soluția privind cererea de chemare în garanție (respinsă ca tardiv formulată), ce nu a fost atacată de părți.

Totodată, intimata-chemata în garanție a invocat excepția nulității recursului, arătând că motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare reglementate de prevederile art. 488 C. proc. civ.. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, arătând, în esență, că recurentul a participat activ la procedura de stabilire a despăgubirilor și nu poate invoca propria culpă în vederea amânării momentului de început al termenului de prescripție. Intimatul-chemat în garanție a solicitat cheltuieli de judecată.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Analizând criticile deduse judecății, Înalta Curte urmează să constate că acestea sunt încadrabile în motivul de nelegalitate invocat și astfel, că excepția nulității invocată de intimați (impropriu indicată de intimata-pârâtă ca fiind a inadmisibilității) nu poate fi primită. Criticile au însă caracter nefondat, potrivit considerentelor ce urmează să fie expuse.

Critica de nelegalitate dedusă judecății prin intermediul căii extraordinare de atac este aceea că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit normele de drept material privind prescripția extinctivă, argumentele recurentului fiind subsumate motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., motiv de recurs care, însă, deși încadrabil în textul legal menționat, nu poate fi primit.

Recurentul și-a fundamentat raționamentul pe considerentul că prescripția dreptului material la acțiune a început să curgă la data comunicării adresei nr. x/18.02.2020 emisă de ANRP prin care i s-au adus la cunoștință diferențele dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii și valoarea de piață a acestor imobile a căror reevaluare s-a realizat cu respectarea criteriilor de rigoare impuse de Standardele Internaționale de Evaluare.

Critica este nefondată.

Înalta Curte reține că dreptul de creanță pretins este corespunzător unei pagube provenite dintr-un raport supraevaluat, întocmit la nivelul anului 2011 (17.01.2011) și pe baza căruia s-ar fi plătit despăgubiri mai mari decât cele datorate, astfel că, în cauză, sunt incidente dispozițiile art. 201 din Legea nr. 71/2011 ("prescripțiile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a C. civ. sunt și rămân supuse dispozițiilor legale care le-au instituit"), coroborate cu cele ale art. 8 din Decretul nr. 167/1958, referitoare la prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită.

Art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, prevede că "prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea."

Dreptul subiectiv dedus judecății este un drept de creanță născut din pretinsa săvârșire a unei fapte ilicite de către pârâta ANRP, constând în aceea că la nivelul anului 2011, în procesul de acordare a despăgubirilor pe temeiul Legii nr. 10/2001, a întocmit, prin evaluatori autorizați, un raport de evaluare cu nerespectarea standardelor internaționale (supraevaluat), raport care a fost apoi avizat de către consilierii pârâtei.

În baza acestui raport a fost emisă, de către ANRP, Decizia de despăgubiri nr. 15713/26.05.2011- dosar fond- (conținând titluri de despăgubiri) în temeiul căreia a fost apoi eliberat titlul de conversie în acțiuni, conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005 și opțiunii exprimate de către beneficiar.

Instanța de apel a apreciat că momentul de la care trebuie considerat că începe cursul prescripției este cel al emiterii Deciziei nr. 15713/26.05.2011.

Textul legal pretins a fi aplicat eronat de către instanța de apel- art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958- stabilește două momente, alternative, care pot marca începutul prescripției – unul subiectiv (al cunoașterii efective a pagubei și a celui care răspunde de ea) și unul obiectiv, legat de data la care păgubitul trebuie să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea.

Instituirea celor două momente alternative urmărește să armonizeze dezideratul ocrotirii efective a victimei faptei ilicite (căreia nu i s-ar putea opune prescripția înainte de a avea posibilitatea de a acționa întrucât nu a cunoscut paguba și pe cel care răspunde de ea) și pe cel al asigurării finalității, scopului reglementării acestei instituții, aceea de lămurire a situațiilor juridice neclare în termene scurte, de natură să garanteze securitatea și stabilitatea circuitului civil.

De aceea, în legătură cu acest din urmă deziderat, stabilirea de către legiuitor a unui moment obiectiv de la care începe să curgă prescripția extinctivă se bazează și pe ideea culpei prezumate a victimei, de a nu fi depus toate diligențele necesare pentru descoperirea pagubei și a celui chemat să răspundă de ea.

În cauză, prevalându-se de momentul subiectiv (reprezentat de data comunicării de către ANRP a adresei nr. x/18.02.2020, prin care Ministerul Finanțelor era informat despre existenta unei diferențe de valoare în privința raportului întocmit în 2011), recurentul învederează că nu a putut acționa înaintea datei respective întrucât nu cunoștea întinderea prejudiciului (despre care a luat cunoștință doar în urma întocmirii raportului de E. S.R.L.).

Susținerea recurentului nu își are temei în dispoziția legală, care nu condiționează exercițiul dreptului la acțiune în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită de cunoașterea întinderii acesteia, ci doar de cunoașterea existenței pagubei și a celui care răspunde de ea.

Întinderea pagubei reprezintă o chestiune de probațiune și respectiv, de verificare jurisdicțională în procesul în care se tinde la valorificarea dreptului, fără să reprezinte un element care să influențeze sau să determine începutul cursului prescripției extinctive (pentru că în absența lui titularul dreptului nu ar putea acționa).

În același timp, nu poate fi reținută susținerea recurentului potrivit căreia înainte de întocmirea raportului de E. S.R.L. nici măcar nu se putea ști dacă există vreo pagubă. Cu privire la acest aspect, instanța de apel a reținut în mod corect pasivitatea reclamantului cu privire la verificarea activității entității subordonate.

În realitate, prevalându-se de aceste aspecte vizând imposibilitatea cunoașterii întinderii și respectiv, a existenței pagubei pentru argumentele arătate anterior – care nu se subsumează scopului avut în vedere de legiuitor, atunci când a detașat momentul începerii cursului prescripției de cel al nașterii dreptului la acțiune (ca titularul dreptului să nu fie sancționat pentru că nu a putut acționa), recurentul-reclamant tinde să deplaseze data începerii cursului prescripției pentru a situa demersul său înăuntrul termenului de prescripție.

În acest sens, recurentul identifică un singur moment de început al curgerii prescripției, respectiv cel subiectiv, reprezentat de data la care debitorul său l-a înștiințat că ar avea un drept de creanță (prin transmiterea de către ANRP a adresei nr. x/18.02.2020), decurgând din diferențele de valoare constatate în privința rapoartelor de evaluare întocmite.

Recurentul ignoră faptul că scopul reglementării, atunci când a instituit și un moment obiectiv de la care începe să curgă prescripția extinctivă, a fost tocmai ca titularul dreptului să depună diligențe pentru aflarea tuturor elementelor care să-i permită intentarea acțiunii și valorificarea dreptului, altminteri opunându-i-se culpa prezumată a victimei care nu a efectuat toate demersurile pentru descoperirea pagubei și a celui care răspunde de ea.

Acest moment obiectiv, constând în chiar data emiterii Deciziei nr. 15713/26.05.2011 de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor pentru emiterea titlului de despăgubire în favoarea beneficiarilor B., C. și D., se opune recurentului, date fiind prerogativele acestuia în procesul de stabilire și acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv de către stat.

Recurentul trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea la data emiterii Deciziei nr. 15713/26.05.2011, din moment ce acest act juridic a fost emis, conform dispozițiilor art. 16 alin. (7) din Titlul VII din Legea nr. 247/2005 (forma în vigoare la acea dată), în baza raportului de evaluare nr. x/17.01.2011, întocmit în dosarul de despăgubire nr. x/FFCC/2010.

Totodată, se impune a se menționa că din componența Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor, care a emis Decizia nr. 15713/26.05.2011, făceau parte, conform cadrul normativ existent la acel moment (art. 13 alin. (1) din Titlul VII a Legii nr. 247/2005), președintele ANRP și un reprezentant al Ministerului Finanțelor Publice.

De asemenea, titlurile de despăgubiri emise, în numele și pe seama Statului Român, încorporau drepturile de creanță împotriva statului și erau valorificate prin conversia lor în acțiuni la Fondul Proprietatea (art. 3 lit. a).

Acest Fond a funcționat sub forma unei societăți de investiții, deținută inițial în întregime de Statul Român, în calitate de acționar unic, până la transmiterea acțiunilor din proprietatea statului către persoanele fizice despăgubite (art. 7 din Titlul VII).

În ce privește ANRP, aceasta este tot o instituție a statului, înființată prin H.G. nr. 361/2005 ca organ de specialitate cu atribuții în legătură cu aplicarea legilor reparatorii și trecută, în baza art. 6 din O.U.G. nr. 25/2007, în subordinea Ministerului Economiei și Finanțelor (finanțată de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Economiei și Finanțelor), situație confirmată prin H.G. nr. 34/2009 (art. 13 alin. (4) și menținută ca atare până la adoptarea H.G. nr. 572/30.07.2013, când a trecut în subordinea Guvernului și în coordonarea prim-ministrului.

Ca atare, față de atribuțiile ce reveneau deopotrivă recurentului și pârâtei în procesul de evaluare și acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv de către stat, față de relația de subordonare a instituției pârâte față de reclamant, existentă la data săvârșirii faptei ilicite imputate, rezultă că recurentul-reclamant avea toate elementele necesare pentru a cunoaște atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, încă din momentul emiterii Deciziei nr. 15713/26.05.2011 de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, reprezentând titlu de despăgubire.

Astfel fiind, Ministerul Finanțelor, în reprezentarea Statului Român, putea și trebuia să acționeze pentru recuperarea pagubei încă de la data emiterii Deciziei nr. 15713/26.05.2011, care marchează și momentul de început al curgerii prescripției extinctive înăuntrul unui termen de trei ani, din moment ce, prin acest titlu, a fost stabilită valoarea despăgubirilor cuvenite persoanelor îndreptățite, pe baza raportului de evaluare inițial, neregular întocmit, raport care, ca urmare a emiterii titlului de despăgubire, a fost validat, producând efecte juridice depline în contra statului, ca debitor al raportului juridic obligațional constituit astfel.

Atitudinea pasivă în recuperarea prejudiciului nu-l îndreptățește pe recurent să se prevaleze de incidența unui moment subiectiv (data la care, în 2020, debitorul împotriva căruia își îndreaptă acțiunea îl încunoștințează că ar avea o creanță) întrucât, pentru argumentele arătate anterior, în speță este aplicabil momentul obiectiv al începutului cursului prescripției, plasat în timp cu mult anterior datei la care afirmă recurentul că a cunoscut toate elementele care l-ar fi îndreptățit să acționeze.

Demersul, în acești termeni, al recurentului este unul care pe de o parte, nesocotește reglementarea momentului de început al cursului prescripției (data la care titularul dreptului subiectiv a cunoscut paguba și pe cel care răspunde de ea, neputându-se situa ulterior celei la care trebuia să cunoască aceste elemente), iar pe de altă parte, înseși funcția și finalitatea prescripției extinctive, de a sancționa pasivitatea, lipsa de diligență, pentru lămurirea situațiilor juridice neclare, în vederea asigurării stabilității circuitului civil.

Înalta Curte reține că Statul este reprezentat în procedura administrativă de restituire de ANRP, că își exercită drepturile și obligațiile prin instituții și autorități publice cărora le deleagă o parte din atribuțiile sale și că, în temeiul acestui raport, instituția sau autoritatea publică respectivă are obligația de a acționa în reprezentarea statului pentru îndeplinirea atribuțiilor conferite de acesta, iar statul, la rândul lui, trebuie să exercite supravegherea și controlul modului în care aceste atribuții sunt îndeplinite de instituțiile sale.

Totodată, în cuprinsul memoriului de recurs, recurentul invocă aspectele dezlegate prin Decizia nr. 513/7.03.2019. Or, în prezenta cauză, Înalta Curte nu poate fi ținută de hotărârea invocată de recurent cu titlu de practică judiciară, în care se dă prevalență momentului subiectiv al începutului cursului prescripției, de vreme ce considerentele sunt determinate de situația de fapt particulară a cauzei analizate, iar pe de altă parte, a da relevanță unei chestiuni de drept dezlegate de o altă instanță, într-o altă cauză ce nu privește părțile, ar echivala cu introducerea pe cale judiciară a sistemului precedentului judiciar, aspect inadmisibil de vreme ce acesta nu se regăsește în izvoarele dreptului civil, reglementate de art. 1 din C. civ.

Astfel, față de considerentele anterior redate, Înalta Curte constată că acțiunea recurentului-reclamant din anul 2021 (formulată la aproximativ 10 ani de la data săvârșirii faptei ilicite pretinse- din anul 2011) a fost inițiată după împlinirea termenului de prescripție de 3 ani, reglementat de art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, astfel că instanța de apel a menținut în mod legal soluția tribunalului de respingere a acțiunii, ca fiind prescrisă.

Cât privește susținerile intimatei-pârâte referitoare la o eventuală nelegalitate a deciziei instanței de apel, prin prisma obligării Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 4.711,25 RON, reprezentând onorariu de avocat, în favoarea chematei în garanție A. S.R.L., acestea nu vor putea face obiectul examinării în prezenta cale extraordinară de atac, dat fiind faptul că intimata-pârâtă nu a înțeles să învestească Înalta Curte cu un recurs principal sau, după caz, cu un recurs incident, ci s-a limitat a evoca respectivele susțineri prin intermediul întâmpinării la recursul reclamantului.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Ministerul Finanțelor în reprezentarea Statului Român împotriva deciziei nr. 910 A din 19 iunie 2023 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Înalta Curte urmează a respinge cererea intimatei-chemate în garanție S.C. A. S.R.L. de acordare a cheltuielilor de judecată, pentru următoarele argumente:

Potrivit art. 453 alin. (1) C. proc. civ., "partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să plătească acesteia cheltuielile de judecată".

Este de observat că la baza obligației de restituire a cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală, astfel că din momentul în care se angajează un raport procesual, prin chemarea în garanție a unor persoane străine de proces, acestea pot fi puse în situația de a face cheltuieli de judecată. Respingerea cererii de chemare în garanție, ca tardivă, determină culpa titularului cererii de chemare în garanție, care acceptând judecarea cererii și pierderea procesului în raport cu chematul în garanție, riscul acestei situații trebuie să fie suportat de titularul cererii care a obligat partea adversă să angajeze cheltuielile din proces.

Se reține că, în cauză, pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților (partea care a atras în proces pe chemata în garanție S.C. A. SRL) nu a declarat recurs, astfel încât soluția de respingere a apelului declarat de această parte și de obligare a sa la plata cheltuielilor de judecată către intimata-chemată în garanție a rămas definitivă.

Prin urmare, cum prin recursul declarant, reclamantul Ministerul Finanțelor în reprezentarea Statului Român nu a formulat critici care să vizeze soluția pronunțată în raport cu chemata în garanție, reținând că între recurent și chemata în garanție nu există un raport juridic procesual direct, Înalta Curte urmează a respinge cererea intimatei-chemate în garanție S.C. A. S.R.L. de acordare a cheltuielilor de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Ministerul Finanțelor în reprezentarea Statului Român împotriva deciziei nr. 910 A din 19 iunie 2023 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Respinge, ca nefondată, cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de intimata-chemată în garanție A. S.R.L..

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 28 februarie 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.