ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1691/2023

Cererea de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, la data de 11 august 2021, reclamanții Ministerul Finanțelor și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, au solicitat obligarea pârâtei Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților la plata sumei de 4.449.281 RON, actualizată cu indicele de inflație, de la data emiterii titlului de conversie și până la data plății efective, sumă reprezentând diferența dintre valoarea stabilită cu respectarea standardelor internaționale de evaluare a imobilului format din terenul în suprafață de 10.052 mp și construcțiile demolate în suprafață de 795,4 mp, situat în Târgu - Jiu, Bd. x nr. 111 jud. Gorj, și valoarea de 5.361.054 RON, stabilită prin raportul de evaluare nr. x din 6 ianuarie 2009.

Hotărârea primei instanțe Prin sentința civilă nr. 349 din 4 martie 2022, Tribunalul București, secția a V-a civilă a respins cererea formulată de Ministerul Finanțelor, ca lipsită de interes, ca urmare a admiterii excepției lipsei de interes, iar cererea formulată de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, ca prescrisă, ca urmare a admiterii excepției prescripției dreptului material la acțiune.

Hotărârea instanței de apel Prin decizia civilă nr. 1446A din 21 octombrie 2022, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins apelul formulat de apelanții - reclamanți Ministerul Finanțelor și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, împotriva sentinței civile nr. 349 din 4 martie 2022 pronunțate de Tribunalul București, secția a V-a civilă, ca nefondat.

Calea de atac formulată în cauză Împotriva deciziei civile nr. 1446A din 21 octombrie 2022 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, au declarat recurs Ministerul Finanțelor și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, solicitând admiterea căii extraordinare de atac, casarea în tot a deciziei recurate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanței de apel. Recurenții au apreciat că este incident motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. În primul rând, au arătat că hotărârea este dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material cuprinse în art. 41 alin. (4) din Legea nr. 165/2013 și art. 22 alin. (1) din Legea nr. 500/2002 întrucât instanțele au reținut că Ministerul Finanțelor nu justifică un interes personal pentru a formula acțiunea în nume propriu. Însă, interesul rezultă din faptul că, potrivit dispozițiilor art. 41 alin. (4) din Legea nr. 165/2013, titlurile de plată se emit de către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și se plătesc de către Ministerul Finanțelor. Din acest motiv, în bugetul instituției sunt prevăzute sume pentru plata despăgubirilor către beneficiarii titlurilor de plată, la capitolul 54.01 "Alte servicii publice generale", "Alte cheltuieli", art. 59.17 "Despăgubiri civile". În cauză, după emiterea titlurilor de plată în dosarul de despăgubire ANRP nr. x/CC, Ministerul Finanțelor a dispus achitarea acestora în mai multe tranșe. De asemenea, au arătat că art. 73 indice 1 din Legea nr. 500/2002 și art. 1 alin. (2) din Anexa OMFP 90/2017 prevăd obligația ordonatorilor de credite de a recupera sumele ce reprezintă plăți nelegale iar Ministerul Finanțelor este ordonator de credite, astfel încât are o astfel de obligație. În al doilea rând, în cererea de recurs, s-a susținut că hotărârea instanței de apel a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a dispozițiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 și art. 2528 din C. civ. referitoare la momentul de început al curgerii termenului de prescripție. S-a arătat că, în aplicarea normelor de drept material menționate, curtea a reținut, în mod greșit, că momentul de început al curgerii termenului de prescripție este cel al emiterii deciziei nr. 5260 din 23 aprilie 2009 de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor. În acest sens, au înțeles să aducă un argument de practică judiciară, respectiv decizia nr. 513 din 7 martie 2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, arătând că, prin raportare la această hotărâre, nu se poate aprecia că momentul obiectiv de la care reclamanții din prezenta cauză ar fi avut posibilitatea să cunoască atât paguba, cât și pe cei responsabili de producerea acesteia, este chiar data deciziei de despăgubire. Arată că, pentru a putea fi angajată răspunderea civilă delictuală, este necesară existența unui prejudiciu. Iar acesta trebuie să îndeplinească următoarele condiții: să fie cert, să nu fi fost reparat, să fie direct, personal și să rezulte din încălcarea unui interes legitim. Acțiunea a fost calificată ca fiind una de dreptul comun, întemeiată pe dispozițiile art. 1000 din C. civ., prin urmare, față de prevederile art. 25 alin. (2), art. 35 și art. 37 din Decretul nr. 31/1954, recurenții au apreciat că transferul răspunderii pentru producerea prejudiciului nu se poate realiza în sarcina Statului Român pentru fapte care aparțin instituțiilor sale. Referitor la răspunderea statului, au susținut că, în speță, sunt aplicabile normele dreptului public, potrivit cărora acesta are o răspundere directă numai pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare. Nu poate fi ținut responsabil pentru delictele sau cvasidelictele civile comise de agenții săi, deoarece aceștia, în ceea ce privește modul de a le îndeplini, nu se află într-un raport de dependență față de autoritatea statului. Deși intimata și organul emitent al deciziei de despăgubire s-au aflat, la momentul derulării procedurii administrative, în subordinea Ministerului Economiei și Finanțelor, aceasta nu înseamnă că existau pârghiile legale necesare identificării prejudiciului ce se tinde a fi recuperat prin prezenta acțiune, fiind vorba despre persoane juridice de sine stătătoare, cu atribuții diferite. Chiar dacă ministerul ar fi auditat activitatea intimatei, control similar cu cel efectuat de Curtea de Conturi, finalizat prin decizia nr. 10 din 10 octombrie 2013, o astfel de împrejurare nu ar fi condus la stabilirea cu certitudine a pagubei. Întinderea prejudiciului nu putea fi cuantificată decât prin verificarea rapoartelor, identificarea celor întocmite cu nerespectarea standardelor de evaluare și reevaloarea imobilelor pentru a se stabili prejudiciul. Apreciază că erau în imposibilitatea de a cunoaște paguba la momentul indicat de instanță. Recurenții au arătat că, din circumstanțele cauzei, reies două raporturi de prepușenie, unul născut între Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și experții evaluatori, în temeiul contractelor de prestări servicii de expertiză, și unul născut în temeiul raporturilor de muncă între Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și consilierii care au avizat rapoartele de expertiză, aceștia din urmă având studii de specialitate în evaluarea bunurilor imobiliare. Ca atare, instanța de apel în mod eronat a apreciat că reclamanții au avut posibilitatea de a cunoaște prejudiciul anterior datei de 10 august 2020, când a fost înregistrată în evidențele Ministerului Finanțelor adresa din 7 august 2020, emisă de intimată, prin care a fost încunoștințat despre diferențele dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii și valoarea lor de piață. Apreciază că aceeași concluzie se resfrânge asupra efectelor sentinței civile nr. 2767 din 17 octombrie 2014, pronunțată în dosarul nr. x/2014. Reclamanții nu au fost parte în acel dosar și nici nu ar fi putut iniția demersuri pentru recuperarea pagubei. Pentru aceste motive, solicită admiterea recursului, casarea în tot a deciziei recurate și trimiterea cauzei la instanța de apel.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinare, intimata a solicitat, în principal, respingerea recursului, ca nefondat.

Procedura derulată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție Prin rezoluția din 21 martie 2023, Înalta Curte a stabilit termen pentru soluționarea recursului la data de 19 octombrie 2023.

Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând recursul prin prisma criticilor invocate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele: Prioritar, Înalta Curte reține că, față de soluția instanțelor de fond, de respingere a cererii formulate de Ministerul Finanțelor, ca fiind lipsită de interes, și a cererii formulate de Statul Român, ca prescrisă, reclamanții au formulat două recursuri, fiecare criticând soluția care-l vizează. În primul rând, recurentul Ministerul Finanțelor a susținut că hotărârea recurată este dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material cuprinse în art. 41 alin. (4) din Legea nr. 165/2013 și art. 22 alin. (1) din Legea nr. 500/2002 întrucât s-a reținut că nu justifică un interes personal pentru a iniția acțiunea în nume propriu. Înalta Curte reține că acțiunea a fost formulată de Ministerul Finanțelor și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, iar prima instanță a admis excepția lipsei de interes a Ministerului Finanțelor și a respins acțiunea față de acesta ca fiind lipsită de interes. Soluția a fost confirmată de către instanța de apel. Susținând o neregularitate procedurală, argumentul invocat de recurent este subsumat motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.. Însă, este nefondat pentru argumentele ce vor fi expuse în continuare. Chiar dacă, potrivit dispozițiilor art. 41 alin. (4) din Legea nr. 165/2013, sumele cuprinse în titlurile de plată, emise în dosarul nr. x C. civ. de către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, au fost achitate de către Ministerul Finanțelor, plățile nu au fost făcute în nume propriu ci în calitate de reprezentant al Statului Român, dintr-un cont special, cu bani virați de la bugetul de stat. Această împrejurare rezultă din coroborarea dispozițiilor art. 1 și art. 2 din Ordinul MFP nr. 1857/2013 pentru aprobarea Procedurii de plată a sumelor din titlurile de plată emise în condițiile art. 41 alin. (4) din Legea nr. 165/2013, în vigoare la data plăților. Astfel, Ministerul Finanțelor administrează un cont destinat unei afectațiuni speciale, asupra căruia nu are drept de dispoziție, fiind doar un mandatar al Statului Român. Nici dispozițiile art. 22 și art. 73 indice 1 din Legea nr. 500/2002 nu justifică interesul Ministerului Finanțelor de a participa în nume propriu în acest proces. Textele de lege nu instituie în sarcina ministerului obligația de a lua măsuri pentru recuperarea prejudiciilor create fondurilor publice ci impun obligația de a se respecta destinația acestor fonduri și de a se percepe accesorii în cazul unor astfel de măsuri. Așa cum a reținut și instanța de apel, lipsa de interes a Ministerului Finanțelor de a promova cererea de chemare în judecată în nume propriu rezultă și din prevederile art. 10 indice 1 ale Titlului VII din Legea nr. 247/2005 potrivit cu care vărsămintele la Fondul "Proprietatea" sunt efectuate de Statul Român iar nu de organul central al administrației de stat. Prin urmare, în mod corect s-a apreciat că Ministerul Finanțelor nu are interesul personal de a formula cererea de chemare în judecată întrucât prejudiciul nu s-a produs în patrimoniul său ci al Statului Român, hotărârea fiind dată cu respectarea dispozițiilor legale menționate anterior. În al doilea rând, subsumat motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, a susținut aplicarea greșită, de către instanța de apel, a dispozițiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 și ale art. 2528 din C. civ., prin determinarea eronată a momentului de început al curgerii termenului de prescripție. Curtea de apel a analizat legalitatea și temeinicia hotărârii primei instanțe din perspectiva soluției pronunțate asupra excepției prescripției dreptului material la acțiune al reclamantului, invocate de pârâtă prin întâmpinare, raportându-se, în ceea ce privește momentul de început al curgerii termenului de prescripție, la data emiterii deciziei nr. 5260 din 23 aprilie 2009 de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor. Decizia atacată cu recurs este legală, și sub acest aspect, pentru argumentele care vor fi expuse în continuare. Din punctul de vedere al normei de drept material ce guvernează prescripția dreptului la acțiune în cauza pendinte, sunt incidente dispozițiile Decretului nr. 167/1958, nu cele ale noului C. civ., față de faptul că pretinsa faptă s-a produs la nivelul anului 2009, când s-a întocmit și omologat primul raport de evaluare. Potrivit dispozițiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 "Prescripția dreptului la acțiunea în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea". Pentru a ocroti drepturile victimei, legiuitorul a detașat momentul începerii curgerii prescripției de momentul nașterii dreptului subiectiv la repararea prejudiciului cauzat printr-o faptă ilicită și, implicit, al nașterii dreptului la acțiune, raportându-se astfel atât la momentul subiectiv al cunoașterii pagubei și a celui răspunzător de repararea lui, cât și la data la care victima a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de producerea acesteia (momentul obiectiv). Prin instituirea momentului obiectiv de începere a termenului de prescripție, legiuitorul a asigurat armonizarea necesității ocrotirii efective a victimei faptei ilicite cu cea a asigurării finalității practice a prescripției extinctive. Stabilirea momentului obiectiv de la care începe să curgă prescripția a fost fondat și pe culpa prezumată a victimei, de a nu fi depus toate diligențele necesare pentru descoperirea pagubei și a celui chemat să răspundă de ea. În acest fel, titularul dreptului la acțiune, căruia i s-a cauzat un prejudiciu, este îndemnat să stăruie în aflarea elementelor care să îi permită promovarea acțiunii în răspundere civilă delictuală. În ceea ce privește răspunderea civilă delictuală - care presupune întrunirea cumulativă a condițiilor referitoare la existența prejudiciului, a faptei ilicite, a vinovăției celui care a cauzat prejudiciul, precum și a raportului de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu - se constată că recurentul a cunoscut producerea pagubei și persoana care răspunde de cauzarea acesteia la un moment anterior celui invocat prin cererea de recurs (data de 10 august 2020, când, în evidențele sale a fost înregistrată adresa din 7 august 2020, emisă de pârâtă). Astfel, prejudiciul solicitat a fi reparat prin acțiunea civilă dedusă judecății, prin angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtei Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, este reprezentat de diferența dintre valoarea stabilită cu respectarea standardelor internaționale de evaluare a imobilului, compus din terenul intravilan în suprafață de 10.052 mp și construcțiile demolate în suprafață de 795,4 mp, situat în municipiul Târgu - Jiu, Bd. x, jud. Gorj și valoarea reprezentând prețul imobilului stabilit prin raportul de evaluare din 6 ianuarie 2009, actualizată cu indicele de inflație și dobânda legală. În cuprinsul cererii de chemare în judecată, recurentul a arătat că fapta ilicită derivă din efectuarea deficitară a raportului de evaluare de către experții autorizați, prepuși ai pârâtei, precum și din omologarea de către aceasta a raportului de evaluare din 6 ianuarie 2009 întocmit în temeiul contractului de prestare servicii de expertiză imobiliară, bugetul de stat fiind prejudiciat prin plata contravalorii unor despăgubiri situate peste valoarea reală de piață a proprietăților imobiliare evaluate. S-a susținut și faptul că, deși la stabilirea despăgubirilor în dosarul menționat nu s-au respectat Standardele internaționale de evaluare, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a emis decizia de despăgubire nr. 5260 din 23 aprilie 2009, beneficiarului fiindu-i eliberate titlul de conversie nr. 1227 din 2 noiembrie 2009 și titlurile de plată nr. x din 11 martie 2014, nr. x din 13 martie 2015, nr. x din 25 aprilie 2016, nr. x din 24 aprilie 2017 și nr. x din 19 martie 2018. Învestit fiind cu soluționarea fondului acțiunii civile, Tribunalul București, secția a V-a civilă, prin sentința nr. 349 din 4 martie 2022, a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților prin întâmpinare, și a respins cererea, ca prescrisă. Soluția instanței de fond a fost confirmată, sub acest aspect, de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia nr. 1446A din 21 octombrie 2022, apelul declarat de reclamant împotriva sentinței nr. 349 din 4 martie 2022, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă fiind respins, ca nefondat, reținându-se că momentul emiterii titlului de despăgubire, respectiv 23 aprilie 2009, marchează debutul termenului de prescripție a dreptului material la acțiune, întrucât, la acea dată, recurentul putea cunoaște existența pagubei. Înalta Curte constată că decizia de despăgubire nr. 5260 din 23 aprilie 2009 a fost emisă de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor în procedura de restituire a imobilelor naționalizate, prevăzută de art. 13 Titlul VII al Legii nr. 247/2005, în baza căreia au fost eliberate titlul de conversie nr. 1227 din 2 noiembrie 2009 și titlurile de plată nr. x din 11 martie 2014, nr. x din 13 martie 2015, nr. x din 25 aprilie 2016, nr. x din 24 aprilie 2017 și nr. x din 19 martie 2018. Potrivit alin. (2) al textului de lege menționat, din componența Comisiei au făcut parte și doi reprezentanți ai Ministerului Economiei și Finanțelor, evaluatorul autorizat să întocmească raportul în vederea stabilirii despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv de către stat fiind desemnat, aleatoriu, de către membrii acesteia. Reprezentanții Ministerului Economiei și Finanțelor aveau atribuții și competențe în cadrul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, existând posibilitatea obiectivă ca aceștia să ia cunoștință despre existența faptei ilicite și a prejudiciului încă de la momentul întocmirii raportului de evaluare de către expert, întrucât numai în baza acestuia și după ce se stabilea cuantumul despăgubirilor cuvenite foștilor proprietari ai imobilelor preluate abuziv de către stat, în baza art. 16 alin. (6) și (7) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, comisia putea proceda fie la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire, fie la trimiterea dosarului pentru o nouă evaluare. Cu alte cuvinte, membrii Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor aveau nu doar posibilitatea, ci și obligația de a sesiza neregularitățile constatate cu prilejul întocmirii rapoartelor de evaluare a imobilelor, precum și de a dispune refacerea acestora în cazul în care evaluarea nu corespundea standardelor la care aceasta trebuia raportată. Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a procedat însă, la 23 aprilie 2009, la omologarea raportului de evaluare întocmit de evaluatorul A. la 6 data de ianuarie 2009, emițând decizia nr. 5260, iar, ulterior, eliberând titlul de conversie și titlurile de plată, în favoarea fostului proprietar al imobilului expertizat. Astfel, începutul cursului termenului de prescripție, în sensul art. 8 din Decretul nr. 167/1958, coincide cu data săvârșirii faptei ilicite, respectiv cu supraevaluarea proprietății imobiliare prin raportul întocmit de expertul A., și omologarea valorii astfel stabilite de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor din cadrul Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, respectiv, cu emiterea deciziei de despăgubire, întrucât, paguba și pe cel care răspunde de ea puteau fi cunoscute încă de la data omologării primului raport de evaluare. Ca atare, în mod greșit a susținut recurentul, prin criticile formulate, că nu putea lua cunoștință de producerea pagubei și de întinderea acesteia decât odată cu comunicarea, de către pârâtă, a adresei nr. x din 7 august 2020, prin care a fost înștiințat de existența unor diferențe majore între valoarea despăgubirilor stabilite prin raportul întocmit inițial, de către evaluatorul A., la 6 ianuarie 2009, și cea determinată ulterior, prin raportul efectuat de B. S.R.L., la 23 noiembrie 2019, din dispoziția Curții de Conturi a României. Lipsa de relevanță a aspectului de care se prevalează recurentul rezidă din însăși reglementarea art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, care nu se referă la momentul cunoașterii cuantumului prejudiciului, ci doar al existenței acestuia, determinarea valorii efective a pagubei nefiind un criteriu al debutului termenului de prescripție. Prejudiciul și întinderea acestuia sunt noțiuni distincte, care nu se suprapun, întinderea pagubei fiind corelativă obligației de reparație și putând fi stabilită, în caz de litigiu, numai prin administrarea unui probatoriu adecvat. În acest sens s-a statuat și în decizia nr. 19 din 3 iunie 2019, pronunțată în recurs în interesul legii de către Înalta Curte de Casație și Justiție, respectiv că, (pct. 60), "Izvorul obligației debitorului nu îl reprezintă actul de control al Curții de Conturi sau al unui alt organ cu atribuții de control, ci actul sau faptul juridic ce a generat paguba invocată", iar (pct. 61), prescripția extinctivă se raportează la dreptul de recuperare a pagubei și la faptul sau actul generator al acestui drept, astfel că, invocarea actului de control al Curții de Conturi sau al unui alt organ cu atribuții de control este irelevantă, cu atât mai mult cu cât nu există nicio dispoziție legală care să dispună explicit că acesta reprezintă punctul de plecare al cursului prescripției extinctive; (pct. 64) "A susține că momentul curgerii termenului de prescripție este cel al datei la care a fost emis actul de control de către Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuții de control ar însemna a se lăsa lipsită de eficiență însăși instituția prescripției, care sancționează pasivitatea în exercițiul dreptului subiectiv, o pasivitate care nu poate fi justificată de entitatea controlată pe necunoașterea și neaplicarea dispozițiilor legale." Această decizie, deși se referă la o altă problemă de drept decât cea din prezentul dosar (începutul termenului de prescripție extinctivă a acțiunii pentru angajarea răspunderii patrimoniale a salariatului), este relevantă din perspectiva raționamentului care a stat la baza adoptării sale, care se aplică, pentru identitate de rațiune, și în cauza pendinte. Dând eficiență acestor statuări, Înalta Curte reține că actul de control efectuat de Curtea de Conturi, precum și comunicarea, de către pârâtă, a adresei nr. x din 7 august 2020, sunt lipsite de relevanță din perspectiva stabilirii începutului curgerii termenului de prescripție al dreptului material la acțiune, întrucât, indiferent de constatările unor organe de control cu privire la întinderea prejudiciului, se impunea ca recurentul, la momentul emiterii deciziei de despăgubire, să cunoască și să verifice dacă sumele stabilite cu acest titlu au fost corect determinate, prin respectarea Standardelor internaționale de evaluare, în virtutea atribuțiilor conferite prin lege, respectiv, prin art. 16 alin. (7) din Legea nr. 247/2005, Titlul VII. Dacă s-ar accepta ipoteza susținută de către recurent, în sensul că termenul de prescripție a început să curgă de la data comunicării adresei nr. x din 7 august 2020, prin care a fost încunoștințat despre existența unor diferențe majore între valoarea despăgubirilor stabilite prin raportul întocmit inițial, de evaluatorul A., la 6 ianuarie 2009, și cea determinată ulterior, prin raportul efectuat de B. S.R.L., la 23 noiembrie 2019, ar însemna să se admită că, deși a pierdut dreptul la acțiune, deoarece nu a acționat în termenul prevăzut de lege pentru repararea prejudiciului la data la care trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, intervenirea unor împrejurări extrinseci raporturilor dintre părți, cum este această adresă, să le dea posibilitatea de a repune în discuție dreptul la acțiune, stins ca urmare a neexercitării în termenul prevăzut de lege. Cu alte cuvinte, a valida opinia recurentului înseamnă a admite că propria culpă pe care acesta o invocă, respectiv, faptul că nu a cunoscut prejudiciul înainte ca un terț să facă constatări asupra acestuia, este exoneratoare, în sensul că face ca termenul de prescripție al dreptului material la acțiune să nu se fi împlinit. Această ipoteză ar înfrânge principiul de drept, conform căruia nimănui nu-i este îngăduit să se prevaleze în fața justiției de propria sa culpă pentru valorificarea unui drept, în speță, prin invocarea nerespectării unor norme legale. Așadar, fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu, existența prejudiciului și a persoanei care răspunde de producerea acestuia puteau fi cunoscute de către recurent la data emiterii, de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, a deciziei nr. 5260 din 24 aprilie 2009, prin care a fost validat raportul de evaluare neconform Standardelor internaționale de evaluare, sau, cel mai târziu, la data eliberării deciziei nr. 1227 din 2 noiembrie 2009, reprezentând primul titlu de conversie, acesta fiind reperul obiectiv al nașterii raportului juridic obligațional, ce presupunea dreptul recurentului prejudiciat și îndatorirea corelativă la reparație a pârâtei. Înalta Curte a reținut deja că, la data emiterii deciziei de despăgubire era în vigoare Legea nr. 247/2005 (art. 13, Titlul VII), titlurile de despăgubire fiind emise prin decizie a Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor, din a cărei componență făceau parte, printre alți membri, președintele Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, precum și doi reprezentanți ai Ministerului Economiei și Finanțelor. Având în vedere că această comisie a fost abilitată de stat să desfășoare procedura de acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv, în baza Legii nr. 247/2005, recurentul nu poate invoca lipsa sa de atribuții în procedura de restituire și faptul că nu a avut cunoștință despre supraevaluarea imobilului prin raportul de evaluare întocmit de evaluatorul A. la 6 ianuarie 2009, care a stat la baza emiterii deciziei de despăgubire nr. 5260 din 23 aprilie 2009. De altfel, statul era reprezentat în procedura administrativă de restituire și de către Ministerul Economiei și Finanțelor, iar tocmai dispozițiile legale pretins încălcate (art. 25 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954) prevăd că, în raporturile juridice în care participă în mod nemijlocit, în nume propriu, este reprezentat de Ministerul Finanțelor, afară de cazurile în care legea stabilește alte organe în acest scop. Totodată, Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților este o instituție a statului, înființată prin H.G. nr. 361/2005, ca organ de specialitate cu atribuții în aplicarea legilor reparatorii și trecută, în baza art. 6 din O.U.G. nr. 25/2007, în subordinea Ministerului Economiei și Finanțelor, situație confirmată prin H.G. nr. 34/2009 (art. 13 alin. (4) și menținută ca atare până la adoptarea H.G. nr. 572 din 30 iulie 2013, când a trecut în subordinea Guvernului și în coordonarea prim-ministrului. Statul avea la îndemână și un mecanism de verificare a activității Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor, ce putea fi exercitat prin intermediul Curții de Conturi, control care, de altfel, a și fost efectuat, în speță fiind întocmit un nou raport de evaluare a imobilelor vizate de despăgubire, la 23 noiembrie 2019, pe baza standardelor internaționale de evaluare. În cuprinsul memoriului de recurs, recurentul Statul Român a invocat aspectele dezlegate prin Decizia nr. 513/7.03.2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Or, în prezenta cauză, Înalta Curte nu poate fi ținută de hotărârea invocată de recurent cu titlu de practică judiciară, în care se dă prevalență momentului subiectiv al începutului cursului prescripției, de vreme ce considerentele sunt determinate de situația de fapt particulară a cauzei analizate, iar pe de altă parte, a da relevanță unei chestiuni de drept dezlegate de o altă instanță, într-o altă cauză ce nu privește părțile, ar echivala cu introducerea pe cale judiciară a sistemului precedentului judiciar, aspect inadmisibil de vreme ce acesta nu se regăsește în izvoarele dreptului civil, reglementate de art. 1 din C. civ. Prin urmare, motivul de recurs este nefondat. În consecință, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanții Ministerul Finanțelor și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, împotriva deciziei civile nr. 1446A din 21 octombrie 2022 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. PENTRU ACESTE MOTIVE,