ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3887/2023

Ședința publică din data de 15 septembrie 2023

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII - a de contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2021 la data de 01.04.2021, reclamanta A. S.A a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, constatarea existenței refuzului nejustificat al FGA cu privire la soluționarea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x/26.08.2016 și să se dispună:

- obligarea FGA la soluționarea de îndată a cererii de plată, în conformitate cu dispozițiile legale;

- obligarea FGA la plata cheltuielilor de judecată.

Ulterior, la data de 31.08.2021, reclamanta A. S.A a depus cerere modificatoare, prin care a solicitat, în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004, obligarea FGA la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin respingerea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x din 8/26/2016 constând în:

- în principal, penalități de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor, respectiv 0,2%/zi întârziere conform Normei ASF 23/2014 - 93557.16 RON, calculate până la 08.09.2021 și până la data plății efective;

- în subsidiar, dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011;

- obligarea intimatului FGA la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 2045 de la data de 29 decembrie 2021 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, au fost respinse excepțiile inadmisibilității acțiunii modificate, tardivității și prescripției invocate de pârât prin întâmpinarea depusă la data de 12.06.2021, ca neîntemeiate.

A fost respinsă acțiunea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR, astfel cum a fost modificată la data de 31.08.2021, ca neîntemeiată.

A fost respinsă cererea pârâtului de constatare a abuzului de drept procedural și de sancționare a reclamantei cu amenda judiciară în condițiile art. 187 alin. (1) pct. 1 lit. a) C. proc. civ., ca neîntemeiată.

A fost respinsă cererea reclamantei de acordare a cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile nr. 2045 de la data de 29 decembrie 2021 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamanta A. S.A., criticând-o pentru nelegalitate din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., cu solicitarea de admitere a căii de atac, casarea sentinței civile atacate și admiterea acțiunii.

În dezvoltarea recursului promovat, recurenta-reclamantă a susținut, în contextul unei succinte expuneri a situației de fapt și a soluției pronunțate de instanța de fond, că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea prevederilor legale care reglementează răspunderea patrimonială a autorității publice.

A susținut că a formulat o cerere de plată adresată pârâtului care a fost respinsă prin decizia nr. 14452/03.05.2018. Ulterior, în cadrul demersului judiciar din dosarul nr. x/2018 a fost anulată decizia nr. 14452, ca nelegală, fiind obligat FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR la reanalizarea pe fond a cererilor de plată.

A mai precizat faptul că, ulterior soluționării pe fond a cererilor de plată, FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR a dispus plata despăgubirilor solicitate de recurenta - reclamantă iar susținerea primei instanțe în sensul că acțiunea de față este neîntemeiată, nu face decât să valideze comportamentul ilicit al pârâtului.

Ulterior, a mai invocat recurenta - reclamantă prevederile art. 1535 C. civ.. cu referire la prejudiciul ce i s-a produs, rezultat din lipsa de folosință asupra sumelor de bani precum și aplicarea greșită de prima instanță a disp. art. 12 alin. (2) din Legea nr. 213/2015.

Totodată, a susținut faptul că este evidentă legătura de cauzalitate între faptă și prejudiciu în condițiile în care lipsa de folosința sumelor de bani s-a datorat soluționării cu întârziere a cererii de plată. Faptul că legea nu prevede un termen în care FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR să soluționeze o cerere de plată nu înseamnă că pârâtul putea să procedeze după bunul său plac. Mai mult, din dispozițiile legii ce reglementează acordarea despăgubirilor, rezultă caracterul de celeritate al procedurii.

Referitor la culpa pârâtului, a menționat recurenta că FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR a acționat contrar scopului pentru care acesta a fost creat motiv pentru care este evidentă vinovăția acestuia.

Pentru toate aceste considerente, a precizat că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru angajarea răspunderii FONDULUI DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR și obligarea acestuia la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului generat A. pentru neplata creanței de asigurare.

Prin recursul pârâtului FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR, întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., s-a solicitat admiterea căii de atac, casarea sentinței recurate și rejudecarea litigiului, în sensul respingerii acțiunii recurentei-reclamante, astfel cum a fost modificată, în principal pe cale de excepție, iar în subsidiar ca neîntemeiată, având în vedere că instanța de fond a soluționat cauza cu încălcarea prevederilor art. 18 și art. 19, raportat la art. 8 din Legea nr. 554/2004, precum și la art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015. De asemenea, solicită obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea recursului arată că în mod greșit instanța de fond a respins excepția inadmisibilității acțiunii, având în vedere că cererea de plată disputată în prezenta cauză a fost soluționată prin Decizia nr. 14452/03.05.2018, iar această decizie a fost contestată în cadrul dosarului nr. x/2018

Critică respingerea exceptiei de inadmisibilitate, dat fiind faptul că prin hotărârea definitivă arătată mai sus a fost obligat la analizarea cererii de plată.

În acest sens invocă dispozițiile art. 8 din Legea 554/2004, conform cărora actiunea în anularea actului administrativ trebuie să conțină atât solicitarea de anulare a actului administrativ considerat vătămător, cât și repararea pagubei cauzate.

Arată că, având în vedere că în dosarul nr. x/2018 a fost obligat să analizeze cererile de plată pe fond și nu să plătească sumele solicitate, iar pe de altă parte că art. 19 din Legea 554/2004 permite ca cererea pentru acordarea despăgubirilor să fie depusă pe cale separată, cu condiția ca în prealabil să se fi solicitat anularea actului administrativ vătămător, consideră că la acest moment A. S.A. nu are o creanță certă, lichidă și exigibilă, pentru a putea solicita despăgubiri, nefiind întrunite condițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004.

Astfel, solicită casarea sentinței recurate și, în rejudecare, admiterea excepției inadmisibilității cererii de chemare în judecată.

Prin cel de-al doilea motiv de recurs se arată că în mod greșit instanța de judecată a respins excepția tardivității acțiunii, încălcând astfel dispozițiile art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015 în forma de la data depunerii cererii de plată, precum și principiul specialia generalibus derogant.

Aceeași parte a solicitat prin întâmpinarea depusă în dosarul de fond acordarea unor despăgubiri, pentru o pretinsă întârziere în soluționarea cererii de plată, care se putea face în mod legal cel mai târziu odată cu comunicarea Deciziei de soluționare a acesteia, și nu la o diferență de 3 ani după aceasta, acțiunea ce formează obiectul dosarului de față fiind tardivă în raport de prevederile legii speciale, respectiv art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015 raportat la dispozițiile art. 8 și 19 din Legea nr. 554/2004.

În ceea ce privește respingerea excepției prescripției, recurentul-pârât a arătat că instanța de fond a considerat în mod greșit că raportat la dispozițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004 acțiunea de față ar fi în termen, dat fiind faptul că dreptul la acțiune s-a născut la data la care Decizia FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR nr. 14452 a fost declarată nelegală în mod definitiv.

Or, este nelegală susținerea reclamantei potrivit căreia s-ar fi născut dreptul acesteia la daune moratorii calculate asupra despăgubirilor solicitate de prin cererea de plată din anul 2017, având în vedere că intimata-reclamantă cunoștea existența și întinderea prejudiciului pentru nesoluționarea în termen legal a cererii, începând cu data expirării termenului de 30 de zile de la data depunerii cererii de plată.

În ceea ce privește cuantumul penalităților/dobânzilor, acesta fiind stabilit de lege pentru fiecare zi de întârziere în parte, recurentul-pârât a arătat faptul că A. a cunoscut existența și întinderea prejudiciului pentru respingerea cererii de plată la data de 07.05.2018 când i s-a comunicat Decizia nr. 14452/03.05.2018 de respingere a cererii de plată nr. x/29.01.2016, iar de la acel moment avea certitudinea comportamentului FGA (apreciat nelegal de către intimata-reclamantă), precum și cuantumul fix stabilit de lege pentru fiecare zi de întârziere de penalități/dobânzi la care se consideră îndreptățită.

Ca atare, termenul de prescripție pentru cererea de acordare a despăgubirilor întemeiate pe fiecare din cele două situații a început să curgă și s-a împlinit un an mai târziu conform dispozițiilor art. 19 alin. (2) și urm. ale Legii nr. 554/2004.

Împrejurarea că debitul principal a fost efectiv achitat reclamantei mai târziu sau nu a fost achitat deloc nu are impact asupra stabilirii datei de început a termenului de prescripție pentru despăgubirile solicitate în condițiile art. 1, 8 și 19 din Legea nr. 554/2004, având în vedere raționamentul expus mai sus.

În final, recurentul-pârât solicită admiterea excepției prematurității cererii de chemare în judecată a A. S.A. pe considerentul manifestării autorității de lucru judecat a sentinței civile nr. 4902/27.11.2018. A mai arătat că recunoașterea drepturilor de creanță accesorii depinde de recunoașterea drepturilor de creanță principale care se află supusă analizei FONDULUI DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR, prin urmare pretenția reclamată este neîntemeiată.

Pe fond, a solicitat respingerea acțiunii deoarece acțiunea în despăgubiri, formulată pe cale separată, are caracter subsecvent acțiunii în anulare împotriva unui act administrativ nelegal sau împotriva refuzului de rezolvare a unei cereri referitoare la un drept sau la un interes legitim.

Față de împrejurarea că în cauza cu nr. x/2018 nu s-a stabilit dacă reclamanta deține o creanță de asigurare, ci doar a fost obligat pârâtul la analizarea cererilor de plată pe fond, cereri care fuseseră respinse pentru atingerea plafonului pe creditor de asigurare, nu se pot acorda despăgubiri pentru lipsa de folosință a acestor sume câtă vreme cererea de plată nu a fost soluționată.

Pentru motivele anterior arătate, a solicitat respingerea a cererii de chemare în judecată, pe cale de excepție, și în subsidiar, pe fond, ca neîntemeiată.

Prin întâmpinarea formulată în cauză, recurentul - pârât FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR a solicitat respingerea recursului A., ca neîntemeiat.

II. Soluția instanței de recurs.

Examinând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, de apărările expuse în cuprinsul întâmpinării, Înalta Curte constată că ambele recursuri sunt nefondate pentru argumentele ce vor fi expuse în continuare.

Prin cererea de plată înregistrată la FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR sub nr. x/26.08.2016, a fost respinsă solicitarea reclamantei de plată a sumei de 25.844,52 RON reprezentând despăgubiri pe care A. era îndreptățită să le recupereze de la B. S.A..

FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR a respins această cerere de plată, emițând Decizia nr. 14452/03.05.2018, decizie care a fost atacată de reclamantă în cadrul dosarului nr. x/2018 și care a fost anulată în urma demersului judiciar respectiv, cu obligarea pârâtului la analizarea pe fond a cererilor de plată.

Ulterior analizei cererii de plată de către pârât, acesta a admis solicitarea recurentei - reclamante și a dispus plata sumelor de bani către A. însă, pe calea prezentei acțiuni, în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004(indicat în cererea de modificare a acțiunii așa cum am precizat supra. Pct. I.1 Cadrul Procesual), reclamanta a solicitat acordarea de despăgubiri prejudiciul creat.

Astfel, a susținut reclamanta că este îndreptățită la acordarea sumelor de bani cu titlu de despăgubire pentru lipsa de folosință generată de soluționarea cu întârziere de FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR a cererilor de plată.

Prima instanță a apreciat că cererea de chemare în judecată este neîntemeiată reținând în motivare că cererea de plată a reclamantei cu privire la suma solicitată inițial, nu a primit încă o soluționare pe fond, pentru a se vedea dacă reclamanta este sau nu îndreptățită să primească acea sumă. Or, reclamanta a solicitat penalități de întârziere calculate prin raportare la suma solicitată prin cererea de plată, sumă care în acest moment nu este certă.

Acesta au fost considerentele primei instanțe care, învestită cu soluționarea cererii de chemare în judecată a reclamantei, întemeiată pe disp. art. 19 din Legea nr. 554/2004, a apreciat că pretenția dedusă judecății se impune a fi respinsă.

A.Considerentele Înaltei Curți cu privire la cererea de recurs a reclamantei A.

Recurenta - reclamantă și-a întemeiat calea de atac pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Înalta Curte amintește că potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale, nu și a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța, deși a recurs la textele de lege aplicabile speței, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit.

În cauza de față acest motiv nu este incident, după cum se va arăta în cele ce urmează.

În acord cu instanța de fond, Înalta Curte constată că sumele solicitate cu titlu de penalități de întârziere și, în subsidiar, dobânda legală nu se înscriu în categoria creanțelor de asigurări și nu reprezintă o obligație legală de plată în sarcina Fondului de Garantare a Asiguraților, astfel încât criticile de nelegalitate formulate de reclamantă sunt nefondate.

Potrivit art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, în categoria de creanțe de asigurări se includ "creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilitățile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizații, precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare;".

Sub acest aspect sunt relevante și prevederile art. 268 pct. 1 lit. g) din Directiva 2009/138/CE conform cărora creanța de asigurare reprezintă orice sumă care este datorată de către întreprinderea de asigurare unor asigurați, deținători de polițe de asigurare, beneficiari sau oricărei părți vătămate având drept direct de acțiune împotriva întreprinderii de asigurare și care rezultă dintr-un contract de asigurare sau din orice operațiune prevăzută la art. 2 alin. (3) lit. b) și c) din activitatea de asigurare directă, inclusiv o sumă rezervată pentru persoanele respective, în cazul în care unele elemente ale datoriei nu sunt încă cunoscute.

Față de aceste repere legislative, Înalta Curte reține că penalitățile de întârziere și dobânda legală solicitate în cauză nu reprezintă creanțe de asigurări în înțelesul dat de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015.

Mai mult decât atât, Înalta Curte reține că recurenta - reclamantă a solicitat aceste penalități de întârziere și dobânda legală pentru soluționarea cu întârziere a cererii de plată de către pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR însă, ca urmare a constatării nelegalității Deciziei nr. 14452/03.05.2018, decizie care a fost atacată de reclamantă în cadrul dosarului nr. x/2018 și care a fost invalidată de instanța de judecată, cu obligarea pârâtului la reanalizarea pe fond a cererii de plată. Prin urmare, prejudiciul la care se raportează reclamanta când solicită plata penalităților de întârziere și a dobânzii legale, nu este unul cert de vreme ce cererea de plată formulată de către parte nu a fost soluționată pe fond și nu rezultă că reclamanta era îndreptățită la acordarea despăgubirilor așa cum au fost solicitate inițial.

Din interpretarea Legii nr. 213/2015 rezultă că temeiul răspunderii îl constituie dispozițiile acestui act normativ, în aplicarea cărora Fondul este ținut să efectueze, în limita plafonului de garantare, plăți ale indemnizațiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, iar nu plăți ale penalităților de întârziere și dobânzi legale, întrucât acestea sunt determinate de atitudinea culpabilă a asigurătorului, care nu a înțeles să-și execute obligațiile contractuale la termenul scadent.

Înalta Curte nu poate valida raționamentul recurentei-reclamante deoarece intimatul - pârât nu are calitatea de asigurător și nici nu se subrogă în drepturile acestuia, în cauză pârâtul este chemat a răspunde pentru fapta proprie, respectiv pentru nesoluționarea cererii de plată într-un termen apreciat a fi rezonabil.

Or, dispozițiile Legii nr. 213/2015 nu stabilesc în sarcina recurentului - pârât un termen de soluționare a cererilor de plată și nu stabilește acordarea de penalități de întârziere în absența soluționării în termen a cererii, Ordinul CSA 14/2011 nu este aplicabil pârâtului, conținând sancțiuni aplicabile asigurătorilor RCA în cazul nesoluționării în termenul prevăzut de lege a cererilor de despăgubire formulate de asigurătorii în regres.

Totodată, Înalta Curte constată că, în analiza cererii de plată, recurentul-pârât și prima instanță au reținut în mod corect că nu este întemeiată cererea de acordare a sumelor reprezentând penalități de întârziere și dobânda legală în temeiul art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, câtă vreme prejudiciul din cauză nu este cert, cererea de plată a reclamantei nefiind soluționată pe fond.

Așa cum se poate constata, din construcția normei legale de la art. 19 din Legea nr. 554/2004, acesta reprezintă o variantă alternativă a părții vătămate de a solicita, dacă nu a cerut împreună cu acțiunea în anularea actului pretins vătămător, pe cale separată, despăgubirile generate de emiterea unui act administrativ nelegal.

Pe cale de consecință, de fiecare dată, la baza unei acțiuni întemeiate pe disp. art. 19 din Legea nr. 554/2004 trebuie să fie o decizie definitivă a unei instanțe de judecată prin care să se constate caracterul nelegal al unui act administrativ emis de o autoritate publică sau refuzul nejustificat de soluționare a unei cereri privind un drept sau un interes legitim.

Într-adevăr, condiția premisă a promovării acțiunii de față, aceea a existenței unui act administrativ constatat vătămător, este îndeplinită, decizia emisă de pârât prin care fusese respinsă cererea de plată a reclamantei, a fost desființată prin hotărâre judecătorească definitivă și a fost obligat pârâtul să soluționeze cererea de plată pe fond.

Cu toate acestea, prejudiciul suferit de către reclamantă nu este unul cert de vreme ce nu rezultă că aceasta ar fi îndreptățită la acordarea sumei de bani pretinsă în cererea de plată inițială. Oricum ar fi, ca urmare a reanalizării pe fond a cererii de plată, FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR va emite noi decizii de soluționare prin care va stabili care sunt sumele la care este îndreptățită reclamanta. Abia la acel moment prejudiciul va deveni cert și reclamanta va putea, cu adevărat, să cuantifice penalitățile de întârziere și dobânda legală pentru lipsa de folosința sumelor de bani.

În continuare, legătura de cauzalitate dinte prejudiciu și faptă nu există, deoarece prin anularea actului administrativ nu s-a stabilit existența dreptului reclamantei la despăgubirile pretinse, ci doar dreptul ca solicitarea acesteia să fie analizată pe fond. Prin urmare, daunele pretinse nu au legătură cu actul administrativ anulat.

În ceea ce privește cererea de acordare a dobânzilor penalizatoare în baza art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, și aceasta este neîntemeiată în condițiile în care în cauză nu se pune problema unei evaluări legale a prejudiciului constând în lipsa de folosință a sumei de bani solicitate prin cererea de plată, câtă vreme nu este încă cert dacă suma solicitată prin cererea de plată va fi sau nu acordată în întregime sau în parte de pârât.

În concluzie, recunoașterea calității de creanță de asigurări este condiționată de împrejurarea ca despăgubirile solicitate de asigurător și achitate de Fondul de Garantare a Asiguraților să aibă drept izvor contractul de asigurare de răspundere civilă delictuală. Or, în speța de față, instituția pârâtă nu are calitatea de asigurător, și nu se subrogă în drepturile și obligațiile asigurătorului pentru a-i fi aplicabilă norma specială, iar pe de altă parte, temeiul legal al acțiunii îl constituie răspunderea pentru fapta proprie a pârâtului determinată de refuzul de achitare a despăgubirilor solicitate, și nu obligații derivând din contractul de asigurare.

B.Considerentele Înaltei Curți cu privire la cererea de recurs incident formulată de pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR

Înalta Curte va respinge critica referitoare la nelegalitatea soluției de respingere a excepției inadmisibilității acțiunii, prin raportare la reglementarea cuprinsă în dispozițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, care permit persoanei vătămate să solicite despăgubiri pe calea unei acțiuni subsidiare, atunci când a cerut inițial anularea actului administrativ, fără a cere în același timp și despăgubiri și din care rezultă caracterul său admisibil.

Din cuprinsul dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 554/2004 potrivit cărora:

"(1) Când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în același timp și despăgubiri, termenul de prescripție pentru cererea de despăgubiri curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei" rezultă faptul că nu există nicio cauză de inadmisibilitate a acțiunii în daune formulată separat de acțiunea în anulare, singura condiție impusă fiind respectarea termenului de prescripție de un an de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.

Întreaga reglementare a acțiunii în contenciosul administrativ subiectiv determină concluzia conform căreia acțiunea în acordarea de despăgubiri, chiar atunci când este formulată separat, are un caracter subsecvent acțiunii în anularea actului nelegal sau împotriva refuzului de rezolvare a unei cereri referitoare la un drept sau un interes legitim.

Așa fiind, Înalta Curte constată că respingerea unei cereri de chemare în judecată ca inadmisibilă intervine doar în acele ipoteze în care, prin lege, este în mod expres interzisă formularea unei acțiuni ori în acele situații în care este stabilită o anumită procedură pentru exercitarea unui drept, iar partea nu a urmat-o, formulând direct acțiunea în fața instanței de judecată.

Concluzionând, Înalta Curte va respinge motivul de recurs prin care se invocă inadmisibilitatea cererii deduse judecății, ca nefondat.

Referitor la cea de-a doua critică a recurentului-pârât prin care susține că în mod greșit prima instanță a respins excepția tardivității, Înalta Curte va avea în vedere dispozițiile Deciziei nr. 22/2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii prin care s-a stabilit că "În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 19 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, … prin raportare la dispozițiile art. 11 alin. (2) din același act normativ, data la care începe să curgă termenul de prescripție pentru introducerea acțiunii în despăgubire reprezintă momentul la care persoana vătămată printr-un act administrativ nelegal a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei, nefiind legat în mod direct și aprioric nici de comunicarea actului administrativ nelegal și nici de momentul rămânerii definitive a hotărârii de anulare a acestuia.".

Totodată, instanța supremă a reținut că "80. Trimiterea pe care alin. (2) al art. 19 din Legea nr. 554/2004 o face la termenul prevăzut de art. 11 alin. (2), printr-o tehnică legislativă ce poate genera confuzii, poate fi interpretată numai ca referindu-se la durata de un an a termenului de prescripție și nicidecum extinsă la natura juridică și la punctul de plecare. În caz contrar, s-ar ajunge la o contradicție cu alin. (1) al art. 19, care stabilește natura termenului ca fiind de prescripție, în timp ce art. 11 alin. (2) reglementează un termen substanțial de decădere, care curge de la data comunicării actului administrativ.".

În acest context, Înalta Curte constată că atât din textul art. 19 din Legea nr. 554/2004, cât și din decizia ÎCCJ - RIL nr. 22/219 reiese cu evidență faptul că termenul de formulare a acțiunii în despăgubiri este unul de prescripție, iar nu de decădere, motiv pentru care în cauză nu poate interveni sancțiunea tardivității.

În ceea ce privește excepția prescripției, Înalta Curte o va respinge ca nefondată având în vedere că decizia FGA nr. 14452/03.05.2018 (prin care au fost respinse un număr de 434 de cereri) a fost anulată prin sentința civilă nr. 4902/27.11.2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2018, definitivă prin decizia nr. 4644/13.10.2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal de respingere a recursului (iar pârâtul a fost obligat la analiza cererilor de plată), context din care rezultă că dreptul material la acțiune nu este prescris extinctiv, atât timp cât la data învestirii instanței judecătorești (01.04.2021) existența creanței este strâns legată de anularea deciziei nr. 14452/03.05.2018 ca act administrativ unilateral, cât și de lămurirea existenței în beneficiul reclamantei a creanței principale, ce a fost achitată pe cale amiabilă de către recurentul-pârât la data de 29.10.2021.

Într-adevăr, dispozițiile art. 13 alin. (6) din Legea nr. 213/2015 menționează că "Dreptul la acțiune contra Fondului pentru plata indemnizațiilor/despăgubirilor se prescrie în termen de 5 ani calculați de la data nașterii dreptului, dar nu înainte de rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment", însă având în vedere că data la care începe să curgă termenul de prescripție pentru introducerea acțiunii în despăgubire reprezintă momentul la care persoana vătămată printr-un act administrativ nelegal a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei, iar recurentei-reclamante i s-a recunoscut dreptul de creanță prin efectuarea plății, la data de 29.10.2021, rezultă în mod indubitabil că acest drept nu poate fi considerat ca fiind prescris.

De fapt, prin această manifestare unilaterală de voință recurentul-pârât a procedat la recunoașterea voluntară a dreptului a cărui prescripție se invocă, iar această manifestare de voință produce efecte juridice în sensul că înlătură posibilitatea recurentului-pârât de a invoca excepția prescripției dreptului la acțiune al recurentei-reclamante, context în care, Înalta Curte va respinge criticile acestuia în sensul că achitarea debitului principal nu ar avea impact asupra stabilirii prescripției.

În final, recurentul-pârât solicită admiterea excepției prematurității cererii de chemare în judecată față de efectul pozitiv al autorității de lucru judecat a sentinței civile nr. 4902/27.11.2018, pronunțate în dosarul x/2018, și fașă de considerentele acestei sentințe prin care s-a reținut că în speță consecința nelegalității deciziei emise de FGA nu poate fi obligarea directă a pârâtului la plata sumei pretinse sau la emiterea unei decizii de aprobare a plății.

Înalta Curte constată că acest motiv de nelegalitate nu a fost invocat în fața instanței de fond, astfel că nu a fost analizat de către prima instanță, ci a fost invocat pentru prima dată prin cererea de recurs incident.

Prin urmare, Înalta Curte reține că aceste aspect nu poate fi cercetat în recurs, al cărui obiect îl reprezintă, conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ., verificarea legalității sentinței recurate.

Potrivit art. 478 alin. (3) C. proc. civ.:

"În apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nu se pot formula pretenții noi", iar potrivit art. 494 din același act normativ:

"Dispozițiile de procedură privind judecata în primă instanță în apel se aplică și în instanța de recurs, în măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în prezenta secțiune."

Prin urmare, instanța de control judiciar nu poate proceda la examinarea unei critici ce nu a fost supusă analizei instanței de fond, obiectul căii extraordinare de atac a recursului fiind limitat la examinarea legalității hotărârii de fond, în raport de pretențiile din cererea de chemare în judecată și de argumentele și apărările formulate de părți în faza procesuală a fondului.

Aceasta pentru că judecata în recurs este circumscrisă limitei efectului devolutiv determinat de ceea ce s-a supus judecății la prima instanță, așa cum se prevede în cuprinsul dispozițiilor art. 494 C. proc. civ. cu referire la art. 478 alin. (2) din același cod.

În ceea ce privește criticile expuse de recurentul -pârât cu privire la netemeinicia cererii de chemare în judecată, Înalta Curte face trimitere la considerentele expuse în motivarea recursului principal din care rezultă în detaliu argumentele pentru care a fost menținută sentința de la fondul cauzei prin care acțiunea inițial fusese respinsă, soluție care nu a fost modificată în calea de atac de reformare.

Pentru considerentele expuse, nefiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., republicat, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 raportate la art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondate, recursurile formulate de reclamantă dar și de pârât.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta - reclamantă A. S.A. și recursul incident declarat de recurentul - pârât Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței civile nr. 2045 din 29 decembrie 2021 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Soluția va fi pusă la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 15 septembrie 2023.