ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3853/2023

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, 16.04.2021 pe rolul acestei instanțe sub nr. x/2021 reclamanta A. S.A. a formulat în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, contestație împotriva Deciziei FGA nr. 25899/25.03.2021 prin care a solicitat să se dispună: anularea în parte a deciziei contestate ca fiind netemeinică și nelegală; obligarea intimatului FGA la plata sumelor de 762,26 RON reprezentând penalități de întârziere și 200 RON reprezentând cheltuieli de judecată acordate prin sentința civilă nr. 16648/2015 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București în dosarul nr. x/2015; obligarea intimatului FGA la plata cheltuielilor de judecată generate de soluționarea prezentului litigiu.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 1712 din 18 noiembrie 2021 a Curții de Apel București, secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal, s-a respins acțiunea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca neîntemeiată.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței civile nr. 1712 din 18 noiembrie 2021 a Curții de Apel București, secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. S.A. a formulat cerere de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. Recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată. În esență, a considerat că motivarea instanței de fond este nelegală și netemeinică și nu ține cont de normele legale aplicabile speței, prezentând următoarele argumente: - penalitățile de întârziere aferente despăgubirii din asigurări reprezintă creanțe din asigurări potrivit Legii nr. 213/2015, în acest sens făcând referire la considerentele de la pct. 124 și 127 din Decizia nr. 29/2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor probleme de drept; - hotărârea recurată a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 1 alin. (3) din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011, precum și a dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015; - hotărârea de fond este netemeinică și nelegală întrucât instanța a soluționat cauza fără a ține cont de existența contractelor obligatorii cu conținut legal și a caracteristicilor acestui tip de contracte. Soluționând cauza, instanța de fond a reținut că penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată datorate de asigurătorul aflat în faliment nu au la bază un contract de asigurare, ci sunt generate de atitudinea culpabilă a acestui asigurător, care nu a înțeles să-și execute obligațiile contractuale la termenul scadent. Argumentul este unul eronat și contravine prevederilor art. 3 din Legea nr. 136/1995 și art. 1 alin. (3) din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011, care stabilesc că asigurarea RCA este un contract obligatoriu al cărui conținut este reglementat prin lege. Astfel, coroborând prevederile stipulate la art. 3 din Legea nr. 136/1995 și art. 1 alin. (3) din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011 se ajunge în mod indubitabil la concluzia că asigurarea RCA este un contract obligatoriu cu conținut impus prin lege și că prevederile inserate la Titlul III din Normă - Contractul de asigurare, reprezintă practic conținutul contractului de asigurare. În aceste condiții, apare ca fiind evident că sumele prevăzute la art. 26 alin. (1) lit. d) și la art. 37 din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011 sunt datorate în baza contractului de asigurare, reprezentând astfel creanțe de asigurare; - respingând contestația formulată de A. pe motiv că penalitățile și cheltuielile de judecată au fost determinate de atitudinea culpabilă a asigurătorului, instanța de fond a schimbat în mod nepermis criteriul de calificare prevăzut la art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015. Raționamentul cu care operează Legea nr. 213/2015 este unul relativ simplu și are la bază două idei principale: este creanță de asigurare orice sumă este datorată în baza unui contract de asigurare (art. 4 alin. (1) lit. a) din Lege; în calitatea sa de garant, Fondul trebuie să garanteze plata creanțelor de asigurare. Nicăieri în Legea nr. 213/2015 nu se prevede că sunt creanțe de asigurare doar acele sume care nu au fost generate de un comportament culpabil al asigurătorului aflat în faliment. Nicăieri nu se prevede un astfel de criteriu sau condiție pentru calificarea unei sume ca fiind creanță de asigurare; - faptul că penalitățile de întârziere nu fac parte din obiectul principal al contractului de asigurare (reprezentând un accesoriu) nu conduce la concluzia că ele nu ar fi datorate în baza contractului RCA. Este adevărat că penalitățile de întârziere nu fac parte din obiectul principal al contractului de asigurare, însă această împrejurare nu reprezintă un argument care să conducă la ideea că ele nu ar izvorî din contract. Deși reprezintă un accesoriu, penalitățile de întârziere sunt datorate în baza contractului de asigurare RCA; - au fost încălcate dispozițiile art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, art. 25 alin. (3) din Norma ASF nr. 16/2015. Analizând trimiterile făcute de A. la prevederile art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, instanța a reținut că dobânzile și/sau cheltuielile de judecată datorate de Fond în baza acestui text au la bază o culpă proprie a Fondului, iar nu o culpă a asigurătorului aflat în faliment. - sentința este contrară dispozițiilor art. 435 C. proc. civ. privind opozabilitatea hotărârilor. Fiind în prezența unei hotărâri judecătorești - act jurisdicțional care impune o dublă relativitate, a efectelor obligatorii și a autorității lucrului judecat -, Fondul este ținut să respecte dezlegările și dispozițiile statuate prin aceasta fără a mai putea pune în discuție problema de drept a naturii juridice a sumelor acordate cu titlu de penalități de întârziere și/sau cheltuieli de judecată.

Apărările formulate în cauză Intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, apreciind că sentința recurată este dată cu corecta aplicare a dispozițiilor legale incidente situației de fapt reținute. Astfel, făcând trimitere la scopul Fondului reglementat prin Legea nr. 213/2015, intimatul a apreciat că este ținut să plătească doar sumele reprezentând despăgubiri rezultate din contractul de asigurare, penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată în discuție nerezultând din contractul de asigurare și nereprezentând creanțe de asigurare în sensul dispozițiilor art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 și art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015. În opinia sa, fundamentul suportării cheltuielilor de judecată rămâne culpa procesuală decurgând din atitudinea părții care a ocazionat declanșarea demersului judiciar, acordarea acestora nefiind condiționată de motivele pentru care partea obligată la plata cheltuielilor a pierdut procesul. Fondul de Garantare nu suportă toate daunele ca urmare a producerii riscului asigurat și a culpei procesuale a asigurătorului, întrucât această instituție nu se subrogă în drepturile și obligațiile fostului asigurător. Obligația sa de plată este una legală și este consecința principiului protecției consumatorilor produselor și serviciilor de asigurări, iar nu consecință directă a preluării riscului asigurat.

Procedura de soluționare a recursului În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013. În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția completului învestit cu soluționarea cauzei, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererii de recurs la data de 14 septembrie 2023, în ședință publică, cu citarea părților. II. Soluția instanței de recurs Analizând sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, de apărările formulate, precum și de dispozițiile legale incidente în materie, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantă este nefondat, pentru considerentele arătate în continuare. 1. Argumentele de fapt și de drept relevante Prin sentința civilă nr. 16648/2015, Judecătoria Sectorului 1 București a admis cererea formulată de A. în contradictoriu cu B. și a dispus obligarea acesteia la plata următoarelor sume: 3.299,83 RON reprezentând contravaloare despăgubiri, penalități de întârziere în cuantum de 0,1% pe zi de întârziere începând cu data de 17.04.2015 și până la plata integrală a debitului și 200 RON cheltuieli de judecată. Ca urmare a falimentului B., A. s-a adresat Fondului de Garantare a Asiguraților cu o cerere de plată și a solicitat plata următoarelor sume: 3.299,83 RON - despăgubiri, 762,26 RON - penalități de întârziere și 200 RON - cheltuieli de judecată. Soluționând cererea de plată înregistrată sub nr. x/17.03.2016, Fondul a emis Decizia nr. 25899/25.03.2021, prin care: a admis la plată suma de 3.299,83 RON, reprezentând despăgubiri; a respins plata sumelor de 762,26 RON, reprezentând penalități de întârziere și 200 RON, reprezentând cheltuieli de judecată. În acest context, instanța de contencios administrativ și fiscal a fost învestită cu o cerere, prin care reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a formulat contestație împotriva Deciziei FGA nr. 25899/25.03.2021, prin care a solicitat să se dispună: anularea în parte a deciziei contestate ca fiind netemeinică și nelegală; obligarea intimatei FGA la plata sumelor de 762,26 RON reprezentând penalități de întârziere și 200 RON reprezentând cheltuieli de judecată acordate prin sentința civilă nr. 16648/2015 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București în dosarul nr. x/2015. Prima instanță a respins cererea dedusă judecății, reținând în esență, că penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată nu reprezintă creanțe de asigurare, astfel încât pârâtul să aibă obligația de a le plăti din disponibilitățile aflate la dispoziția sa, ci reprezintă obligații civile rezultate din comportamentul culpabil al asiguratorului B. S.A. Reclamanta a criticat sentința de fond, invocând motivele de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. În primul rând, Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă a invocat formal motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., fără a formula nicio critică concretă care să se circumscrie acestui text de lege, astfel că este imposibil de realizat controlul de nelegalitate a sentinței recurate din această perspectivă. Analizând sentința atacată prin raportare la cel de-al doilea motiv de casare invocat, astfel cum este reglementat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta nu este incident în cauză, criticile formulate fiind nefondate. În esență, chestiunea supusă analizei instanței vizează penalitățile de întârziere aferente despăgubirii din asigurare, precum și cheltuielile de judecată stabilite prin hotărârea judecătorească asupra căreia părțile au opinii contrare, în sensul că acestea reprezintă sau nu creanțe din asigurări în temeiul Legii nr. 213/2015, precum și dacă izvorăsc sau nu din contractul de asigurare RCA. Prin motivele de casare invocate prin cererea de recurs, reclamanta a formulat critici referitoare la aplicarea și interpretarea greșită dată de curtea de apel dispozițiilor art. 2 alin. (1) și (3), art. 4 alin. (1) lit. a) și b), art. 13 alin. (1), art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, prevederilor Normei ASF nr. 23/2014, art. 2210 C. civ., prezentând propria interpretare a acestor dispoziții legale, critici pe care Înalta Curte le apreciază ca fiind nefondate, urmând să le examineze împreună și să le răspundă prin argumente comune raportat la finalitatea lor concretă. Contrar susținerilor recurentei-reclamante, instanța de control judiciar constată că prima instanță a pronunțat hotărârea cu interpretarea și aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente în materie raportat la situația de fapt reținută, soluție pe care, la rândul său, o împărtășește ca atare. Astfel, în conformitate cu dispozițiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015, "Fondul garantează plata de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, încheiate, în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege și în limita resurselor financiare disponibile la momentul plății, așa cum sunt definite la art. 5". Or, reclamanta nu pretinde plata unei creanțe de asigurări rezultată din însuși contractul de asigurare, ci daune-interese moratorii și cheltuielile de judecată, a căror cauză juridică este neplata la termen a despăgubirilor stabilite în dosarul de daună, coroborată cu prevederile art. 36 alin. (6) și art. 37 din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, aprobate prin Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011. Cu referire la motivul de respingere a cererii de plată, Înalta Curte reține incidența art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 potrivit căruia creanțele de asigurări sunt definite ca fiind "creanțele creditorilor de asigurări, care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări creanțele Fondului de Garantare a Asiguraților, precum și primele datorate de către societatea de asigurare/reasigurare debitoare, rezultate din încetarea ori, după caz, din anularea contractelor de asigurare sau operațiunilor efectuate, conform legii aplicabile acestora, înainte de intrarea în procedura falimentului". Art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, acordă creanței de asigurare aceeași definiție, respectiv: "creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilitățile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizații, precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare". Față de aceste dispoziții legale, Înalta Curte reține că penalitățile de întârziere aferente daunelor materiale și cheltuielilor de judecată, nu reprezintă creanțe de asigurări în înțelesul dat de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 deoarece, pe de o parte, prin hotărârile judecătorești nu se instituie obligația de plată în sarcina Fondului de Garantare a Asiguraților, ci, în sarcina asigurătorului în faliment, iar, pe de altă parte, acestea trebuie să fie achitate de către Fondul de Garantare a Asiguraților doar în măsura în care constituie creanțe de asigurări. Dispozițiile art. 2 alin. (3) și art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 fac referire la "despăgubiri/indemnizații", precum și la "prime datorate", care ar corespunde celor reglementate de art. 26 alin. (1) lit. a)-d) din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011, dispozițiile legale neputând fi interpretate extensiv. Pe de altă parte, prevederile art. 2214 din C. civ. stabilesc că " În cazul asigurării de bunuri asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptățite", din interpretarea acestora rezultând că despăgubirea care decurge din contractul de asigurare este reprezentată de contravaloarea pierderii suferite de persoana asigurată prin producerea riscului asigurat. Or, scopul pentru care a fost constituit Fondul de Garantare a Asiguraților este acela de a plăti despăgubirile în cazul falimentului unui asigurător, neexistând un suport legal pentru a se considera că temeiul răspunderii Fondului îl constituie contractul de asigurare, pentru a fi incidente textele de lege aplicabile societăților de asigurare și, implicit, pentru a putea fi obligat și la plata penalităților de întârziere, a dobânzilor legale sau a cheltuielilor de judecată. Dimpotrivă, din interpretarea normelor speciale cuprinse în Legea nr. 213/2015 rezultă că temeiul răspunderii Fondului nu îl constituie contractul de asigurare, ci tocmai dispozițiile actului normativ menționat, acesta fiind ținut să efectueze, în limita plafonului de garantare, plăți ale indemnizațiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, iar nu plăți ale daunelor interese moratorii, penalităților sau cheltuielilor de judecată, întrucât acestea sunt determinate de atitudinea culpabilă a asigurătorului, care nu a înțeles să-și execute obligațiile contractuale la termenul scadent. Or, având în vedere că pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților nu este continuatorul B. S.A., nu i se poate imputa culpa asigurătorului pentru plata cu întârziere a despăgubirilor, criticile formulate de recurenta-reclamantă din această perspectivă nefiind, prin urmare, fondate. Această concluzie este confirmată și de art. 1535 din noul C. civ., care prevede că "În cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadență, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadență până în momentul plății, în cuantumul convenit de părți sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu", sancțiunile în discuție constând în penalități de întârziere aplicabile asigurătorului pentru neplata la termen a unei despăgubiri. Așa fiind, având în vedere că pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților nu este continuatorul B. S.A., nu i se poate imputa culpa asigurătorului pentru plata cu întârziere a despăgubirilor, criticile formulate de recurenta-reclamantă din această perspectivă nefiind fondate. Totodată, instanța de recurs constată că prevederile art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 la care a făcut trimitere recurenta-reclamantă, conform cărora "Prin derogare de la dispozițiile art. 100 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 85/2014, Fondul poate înregistra la masa credală, în tot cursul procedurii de faliment, în vederea recuperării lor, orice sume, dobânzi și/sau cheltuieli pe care acesta le-a achitat din resursele sale.", nu se interpretează în sensul că ar recunoaște caracterul de creanțe de asigurări și penalităților de întârziere și dobânzilor întrucât sfera de cuprinde a noțiunii se determină în raport de prevederile art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 și art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, ce reglementează în mod expres această instituție. Art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 face trimitere la dobânzile și/sau cheltuielile la care însuși Fondul de Garantare a Asiguraților poate fi obligat ca urmare a constatării și reținerii propriei sale culpe, iar nu la dobânzile și/sau cheltuielile de judecată stabilite în sarcina asiguratorului falit. Cât privește invocarea în cauză a Deciziei nr. 29/2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, mai exact a considerentelor de la pct. 124, instanța de control judiciar reține că prin această decizie nu s-a stabilit că penalitățile de întârziere reprezintă creanțe de asigurări în sensul Legii nr. 213/2015 ci, s-a constatat că în cuprinsul definiției date noțiunii de creanță de asigurare legiuitorul a folosit, inițial, termenul la plural, respectiv "creanțele creditorilor de asigurări", întrucât a înțeles să includă în această categorie daunele materiale, daunele morale sau penalitățile, pentru ca, ulterior, să indice în mod clar elementul care unește aceste creanțe și impune a fi tratate ca fiind una singură, și anume contractul de asigurare, ipoteză care, așa cum s-a arătat în precedent, nu se verifică în speță, temeiul răspunderii pârâtului nefiind reprezentat de contractul de asigurare, ci de prevederile Legii nr. 213/2015. De altfel, referirea la termenul "penalități" din cuprinsul considerentelor acestei decizii nu poate fi privită în afara restului considerentelor, din cuprinsul cărora rezultă că sunt creanțe ale creditorilor de asigurări acelea care rezultă din contractul de asigurare. Mai mult, Înalta Curte constată că litigiul ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2015 a fost unul între asigurători, în regres urmare subrogației asiguratorului CASCO (reclamanta) în drepturile păgubitului, reclamanta asigurător CASCO al persoanei păgubite formulând acțiune în regres față de asiguratorul RCA falit al persoanei vinovate pentru producerea accidentului, litigiul fiind întemeiat și analizat de instanță în acel litigiu în baza răspunderii delictuale a pârâtului, instanța acordând reclamantei penalități de întârziere și cheltuieli de judecată de la asiguratorul persoanei vinovate nu în temeiul contractului de asigurare al reclamantei cu persoana păgubită, ci în baza răspunderii delictuale a pârâtului asigurator RCA (ulterior falit) în baza legii; în acest context, în litigiul de față, reclamanta nu poate invoca faptul că penalitățile/cheltuielile de judecată au ca izvor răspunderea contractuală; în plus, cheltuielile de judecata acordate în litigiul între asigurători nu sunt cele specifice contractului de asigurare, ci au ca izvor culpa procesuală a asiguratorului falit în acțiunea în regres a asigurătorului persoanei vătămate. În aceste condiții, în mod corect prima instanță a reținut că, în urma subrogării, reclamanta în calitate de asigurător CASCO nu a dobândit de la asiguratul său dreptul de a pretinde penalități de întârziere de la asigurătorul RCA, dat fiind că asiguratul său nu deținea în patrimoniul său acest drept, pentru a putea fi transmis mai departe asigurătorului CASCO, având în vedere dispozițiile exprese ale Normei ASF (OCSA 14/2011) care condiționează nașterea dreptului la penalități de momentul expirării termenelor ce încep să curgă de la data avizării plății de către asigurătorul RCA. Acest moment este ulterior datei la care intervine subrogarea, iar nu anterior, astfel că dreptul la penalități nu putea fi transmis de persoana păgubită ca efect al subrogării. Pe de altă parte, este de observat că legea specială nu a prevăzut o garanție legală și în ceea ce privește daunele-interese moratorii pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător, astfel că recurenta-reclamanta nu poate pretinde stabilirea în sarcina intimatului-pârâtului a altor obligații decât cele expres prevăzute de lege, penalitățile de întârziere nefiind, prin urmare, incluse în sfera creanței de asigurare, pentru ca pârâtul să aibă obligația de a le plăti din disponibilitățile aflate la dispoziția sa. În concluzie, în mod judicios prima instanță a apreciat că Fondul de Garantare a Asiguraților nu datorează penalități de întârziere și cheltuieli de judecată stabilite prin sentința civilă nr. 16648/2015 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București în dosarul nr. x/2015, penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată nereprezentând creanțe de asigurare, astfel încât pârâtul să aibă obligația de a le plăti din disponibilitățile aflate la dispoziția sa, pentru recuperarea acestora reclamanta având la dispoziție procedura dreptului comun, respectiv înscrierea la masa credală. De altfel, prin sentința civilă pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București nu s-a stabilit faptul că sumele recunoscute în beneficiul părții reclamante ar fi creanțe de asigurări în sensul art. 4 din Legea nr. 2143/2015, ci s-a recunoscut o datorie de plată în sarcina societății B.. Or, indiferent de faptul stabilirii sale în precedent prin hotărâre judecătorească, nu orice creanță impusă în sarcina de plată a unui asigurător aflat în faliment este suportată de FGA, ci doar acelea ce se circumscriu definiției creanței de asigurare. În aceste condiții, Înalta Curte constată că nu a fost demonstrată nelegalitatea deciziei emise de Fondul de Garantare a Asiguraților, prima instanță apreciind în mod corect că sumele solicitate cu titlu de penalități de întârziere nu reprezintă creanțe de asigurări pentru a fi obligat Fondul la plata acestora, iar temeiul răspunderii pârâtului nu îl constituie contractul de asigurare, ci dispozițiile Legii nr. 213/2015, așa încât argumentele expuse de recurenta-reclamantă în calea de atac a recursului nu sunt apte să determine reformarea hotărârii de fond, întrucât a fost dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept material incidente în cauză. 2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.