ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1423/2023

Cererea de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalul București, secția a V-a civilă, la 11 august 2021, sub nr. x/2021, reclamanții Statul Român prin Ministerul Finanțelor și Ministerul Finanțelor au solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, ca prin hotărârea ce se va pronunța să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 2.063.872 RON reprezentând diferența dintre valoarea stabilită cu respectarea standardelor internaționale de evaluare a imobilului situat în București, Calea 13 septembrie nr. 54, format din teren în suprafața de 531 mp și casă demolată în suprafață de 153 mp și valoarea de 3.822.761 RON reprezentând prețul imobilului stabilit prin raportul de evaluare din data de 04.10.2007 în dosarul de despăgubire nr. x, actualizată cu indicele de inflație de la data emiterii titlului de conversie în ceea ce privește suma de 1.563.872 RON și până la data plății efective, iar în ceea ce privește diferența de 500.000 RON de la data achitării titlurilor de plată; obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calculate de la data emiterii titlului de conversie în ceea ce privește suma de 1.563.872 RON și până la data plății efective, iar în ceea ce privește diferența de 500.000 RON de la data achitării titlurilor de plată. În drept, reclamanții au indicat dispozițiile C. civ. de la 1864 privind răspunderea civilă delictuală. Pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune, argumentând că momentul curgerii termenului de prescripție extinctivă este reprezentat de întocmirea raportului de evaluare de către experții autorizați în calitate de prepuși ai Autorității, cât și de omologarea de către ANRP a raportului de evaluare din 4 octombrie 2007. Pe fondul cauzei, a solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată. La 26 noiembrie 2021, pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a formulat cerere de chemare în garanție a S.C. A. S.R.L., B., C. și D.. Prin încheierea din 3 decembrie 2021, Tribunalul București, secția a V-a civilă a reținut că termenul pentru formularea întâmpinării s-a împlinit la 18 octombrie 2021, iar cererea de chemare în garanție a fost depusă la 26 noiembrie 2021, cu depășirea termenului prevăzut de art. 73 alin. (2) C. proc. civ., motiv pentru care a admis excepția tardivității formulării cererii de chemare în garanție, iar, în raport de dispozițiile art. 185 alin. (1) din acest act normativ a reținut că operează decăderea pârâtei din dreptul de a formula cererea de chemare în garanție.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința nr. 1992 din 17 decembrie 2021, Tribunalul București, secția a V-a civilă a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată prin întâmpinare și a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții Statul Român prin Ministerul Finanțelor și Ministerul Finanțelor în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, ca prescrisă.

Hotărârea instanței de apel Prin decizia nr. 1390A din 7 octombrie 2022, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, și Ministerul Finanțelor împotriva sentinței nr. 1992 din 17 decembrie 2021 pronunțate de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților.

Recursul Împotriva deciziei nr. 1390A din 7 octombrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a declarat recurs reclamantul Ministerul Finanțelor, în nume propriu și în reprezentarea Statului Român. În dezvoltarea motivelor de recurs, întemeiate în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a susținut că hotărârea instanței de apel a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a dispozițiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, referitor la aprecierea momentului de început al curgerii termenului de prescripție, ca fiind cel al emiterii deciziei de despăgubire. A făcut referire la decizia nr. 513 din 7 martie 2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, arătând că prin raportare la această hotărâre în mod eronat instanța de control judiciar a apreciat că momentul de la care reclamantul din prezenta cauză ar fi avut posibilitatea să cunoască atât paguba, cât și pe cei responsabili de producerea acesteia, este momentul emiterii deciziei de despăgubire. Recurentul a învederat că instanța de apel a apreciat eronat regulile generale din materia prescripției dreptului material la acțiune, întrucât, în sistemul Decretului nr. 167/1958, începutul prescripției are caracter abstract, obiectiv, iar nu subiectiv, după caz, mixt, de vreme ce art. 7 prevede că "Prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune." A susținut că, din interpretarea normei menționate rezultă că nașterea dreptului la acțiune are loc la data la care dreptul subiectiv a fost încălcat, nesocotit ori, după caz, trebuia exercitat, pe când începutul prescripției extinctive este reprezentat de momentul la care titularul dreptului la acțiune are posibilitatea materială, dar și juridică, de a face acte de întrerupere a prescripției, respectiv de a acționa în justiție. Recurentul a mai arătat că regula prevăzută de art. 8 din Decretul nr. 167/1958 se caracterizează prin stabilirea alternativă a două momente de la care începe să curgă prescripția: unul subiectiv, constând în data la care cel păgubit a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, dar și pe cel care răspunde de ea, reținută de curtea de apel ca fiind cea a înregistrării în evidențele Ministerului Finanțelor a adresei nr. x din 18 februarie 2020, precum și unul obiectiv, reprezentat de momentul la care păgubitul trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea. Simpla încălcare a dreptului subiectiv, deși implică nașterea dreptului la acțiune, nu atrage și începutul prescripției extinctive, dacă titularul dreptului la acțiune nu a cunoscut, în mod efectiv, actele sau faptele de care legea leagă nașterea dreptului la acțiune și nici dacă, după împrejurări, nu trebuia să le cunoască. Chiar dacă intimata s-a aflat, la momentul derulării procedurii administrative, în subordinea Ministerului Economiei și Finanțelor, având doi reprezentanți în cadrul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor (organul emitent al deciziei de despăgubire și a titlurilor de conversie), aceasta nu înseamnă că existau pârghiile legale necesare identificării prejudiciului ce se tinde a fi recuperat prin prezenta acțiune, fiind vorba despre persoane juridice de sine stătătoare, cu atribuții diferite. Pe de altă parte, la data întocmirii raportului inițial de evaluare sau ulterior, nu a existat vreun indiciu care să vizeze nelegala întocmire a rapoartelor de evaluare, astfel încât să se justifice exercitarea unui eventual control, ce ar fi avut ca temei relația de subordonare dintre minister și pârâtă. Selectarea și contractarea experților evaluatori autorizați și acreditați ANEVAR s-au efectuat de către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, iar nu de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, după cum a lăsat să se înțeleagă instanța de apel în considerentele deciziei sale. Iar cei doi reprezentanți ai Ministerului Economiei și Finanțelor în Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor nu puteau avea alte atribuții principale decât cele prevăzute de art. 13 alin. (1) din Legea nr. 247/2005. A pretinde că aceștia aveau sau trebuiau să aibă o competență profesională similară unui expert evaluator autorizat și acreditat de ANEVAR, pentru a face o analiză critică, pe fond, a identificării unui eventual prejudiciu prin supraevaluare a imobilelor expertizate, depășește, prin interpretare, cadrul legal stabilit de legiuitor. Recurentul a menționat că prin normele de reglementare nu s-a stabilit, ca o condiție esențială, ca membrii Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor să fie și experți evaluatori autorizați și acreditați ANEVAR, iar, în această calitate, să supervizeze rapoartele de expertiză întocmite pentru acordarea despăgubirilor. A arătat că acesta este motivul pentru care membrii Comisiei nu au identificat prejudiciul la momentul omologării raportului de expertiză, neexistând posibilitatea obiectivă ca Ministerul Economiei și Finanțelor, prin cei doi reprezentanți, să cunoască paguba sau să fi putut identifica existența acesteia la data emiterii titlului de despăgubire sau a titlului de conversie, astfel cum, în mod greșit, a reținut instanța de apel. Recurentul a învederat că din considerentele deciziei recurate rezultă și interpretarea eronată (în sensul ignorării) a dispozițiilor art. 25 alin. (2), art. 35 și art. 37 din Decretul Lege nr. 31/1954, care statuează că transferul răspunderii pentru producerea prejudiciului nu se poate face în persoana Statului român pentru fapte care aparțin instituțiilor acestuia, și nu lui însuși. Așadar, în mod greșit a reținut instanța de apel că reclamanți nu doar că puteau să cunoască existența unei eventuale fapte ilicite și a prejudiciului, dar aveau și obligația/atribuția legală să sesizeze din acel moment dacă au existat anumite neregularități în derularea procedurilor administrative de evaluare. Referitor la răspunderea statului, în materie sunt aplicabile normele dreptului public, în concepția cărora el are răspundere directă, dar numai pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârșite în procesele penale. Statul nu poate fi ținut responsabil pentru delictele sau cvasidelictele civile comise de agenții săi, deoarece aceștia, cât privește modul de a le îndeplini, nu se află într-un raport de dependență față de autoritatea statului. De asemenea, a susținut că o condiție esențială pentru a putea fi angajată răspunderea civilă delictuală, o reprezintă existența unui prejudiciu. Pentru a se putea repara prejudiciul cauzat victimei, acesta trebuie să îndeplinească următoarele condiții: să fie cert, să nu fi fost reparat încă, să fie direct, să fie personal și să rezulte din încălcarea sau atingerea unui interes legitim. Chiar dacă Ministerul Finanțelor ar fi auditat activitatea intimatei, control similar cu cel efectuat de Curtea de Conturi, finalizat prin decizia nr. 10 din 10 octombrie 2013, auditul nu ar fi condus la stabilirea pagubei, deoarece identificarea unor aspecte vizând nerespectarea standardelor internaționale de evaluare nu generează, în sine, existența unui prejudiciu, iar determinarea acestuia, nu se poate face, în prezenta cauză, decât printr-o nouă evaluare. Astfel, recurenții erau în imposibilitate de a cunoaște paguba la momentul indicat de instanța de apel. Recurentul a arătat că, din circumstanțele cauzei, reies raportul de prepușenie născut între Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și experții evaluatori în temeiul contractelor de prestări servicii de expertiză, cât și cel născut în temeiul raporturilor de muncă între Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și consilierii care au avizat rapoartele de expertiză, aceștia din urmă având studii de specialitate în evaluarea bunurilor imobiliare. Ca atare, instanța de apel în mod eronat a apreciat că reclamantul a avut posibilitatea de a cunoaște prejudiciul mai devreme de 19 februarie 2020, care reprezintă data înregistrării în evidențele Ministerului Finanțelor a adresei nr. x din 18 februarie 2020 emise de intimată, prin care a fost încunoștințat despre diferențele dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii și valoarea lor de piață. Cu privire la aspectul reținut de instanța de apel cum că decizia nr. 19/2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii are relevanță în cauza de față, prin raportare la similitudinea chestiunilor litigioase, respectiv repararea unei pagube cauzate bugetului de stat, recurentul a arătat că raționamentul care a stat la baza admiterii excepției prescripției dreptului material la acțiune își are izvorul în interpretarea eronată a unor paragrafe ale deciziei menționate, fără a ține cont de specificul situației de fapt și de drept dezlegate prin această decizie și de materia în care a fost pronunțată (interpretarea art. 211 lit. c) din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social).

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinare, intimata a invocat excepția inadmisibilității recursului, arătând că acesta nu este temeinic motivat, întrucât partea adversă înțelege să folosească un argument deja statuat în mod definitiv, într-o speță similară, prin decizia nr. 862A din 31 mai 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2021. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. Prin rezoluția din 8 martie 2023, Înalta Curte a stabilit termen pentru soluționarea recursului la 28 septembrie 2023.

Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând recursul prin prisma criticilor invocate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele: În esență, motivele de recurs invocate vizează aplicarea greșită, de către instanța de apel, a dispozițiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, prin determinarea eronată a momentului de început al curgerii termenului de prescripție. Criticile, subsumate cazului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. sunt nefondate. Potrivit art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, "Prescripția dreptului la acțiunea în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea". Pentru a ocroti drepturile victimei, legiuitorul a detașat momentul începerii curgerii prescripției de momentul nașterii dreptului subiectiv la repararea prejudiciului cauzat printr-o faptă ilicită și, implicit, al nașterii dreptului la acțiune, raportându-se astfel atât la momentul subiectiv al cunoașterii pagubei și a celui răspunzător de repararea lui, cât și la data la care victima a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de producerea acesteia (momentul obiectiv). Prin instituirea momentului obiectiv de începere a termenului de prescripție, legiuitorul a asigurat armonizarea necesității ocrotirii efective a victimei faptei ilicite cu cea a asigurării finalității practice a prescripției extinctive. Stabilirea momentului obiectiv de la care începe să curgă prescripția a fost fondat și pe culpa prezumată a victimei, de a nu fi depus toate diligențele necesare pentru descoperirea pagubei și a celui chemat să răspundă de ea. În acest fel, titularul dreptului la acțiune, căruia i s-a cauzat un prejudiciu, este îndemnat să stăruie în aflarea elementelor care să îi permită promovarea acțiunii în răspundere civilă delictuală. În ceea ce privește răspunderea civilă delictuală - care presupune întrunirea cumulativă a condițiilor referitoare la existența prejudiciului, a faptei ilicite, a vinovăției celui care a cauzat prejudiciul, precum și a raportului de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu - se constată că recurentul a cunoscut producerea pagubei și persoana care răspunde de cauzarea acesteia la un moment anterior celui invocat prin cererea de recurs (data de 19 februarie 2020, când, în evidențele sale a fost înregistrată adresa din 18 februarie 2020, emisă de pârâtă). Astfel, prejudiciul solicitat a fi reparat prin acțiunea civilă dedusă judecății, prin angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtei Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, este reprezentat de suma de constând în diferența dintre valoarea stabilită cu respectarea standardelor internaționale de evaluare a imobilului situat în București, Calea 13 septembrie nr. 54, și valoarea reprezentând prețul imobilului stabilit prin raportul de evaluare din 4 octombrie 2007 în dosarul de despăgubire nr. x/2006, actualizată cu indicele de inflație și dobândă legală. În cuprinsul cererii de chemare în judecată, recurentul a arătat că fapta ilicită derivă din efectuarea deficitară a raportului de evaluare de către experții autorizați, prepuși ai pârâtei, cât și din omologarea de către aceasta a raportului de evaluare din 4 octombrie 2007, întocmit în dosarul de despăgubire nr. x/2006, în temeiul contractului de prestare servicii de expertiză imobiliară, bugetul de stat fiind prejudiciat prin plata contravalorii unor despăgubiri situate peste valoarea reală de piață a proprietăților imobiliare evaluate. Recurentul a susținut și faptul că, deși la stabilirea despăgubirilor în dosarul menționat nu s-au respectat Standardele internaționale de evaluare, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a emis decizia de despăgubire nr. 5003 din 23 aprilie 2008, beneficiarilor fiindu-le eliberat titlul de conversie nr. 1103 din 12 octombrie 2009, respectiv titlurile de plată nr. x din anul 2014. Învestit fiind cu soluționarea fondului acțiunii civile, Tribunalul București, secția a V-a civilă, prin sentința nr. 1992 din 17 decembrie 2021, a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților prin întâmpinare, și a respins cererea, ca prescrisă. Soluția instanței de fond a fost confirmată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin decizia nr. 1992 din 17 decembrie 2021, apelul declarat de reclamanții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, și Ministerul Finanțelor împotriva sentinței nr. 1992 din 17 decembrie 2021 pronunțate de Tribunalul București, secția a V-a civilă fiind respins, ca nefondat, reținându-se că momentul emiterii deciziei de despăgubire marchează începutul curgerii termenului de prescripție al dreptului material la acțiune, întrucât, la acea dată, recurenții puteau să cunoască existența unei eventuale fapte ilicite și a prejudiciului, aceștia având, totodată, și obligația/atribuția legală să sesizeze existența anumitor neregularități în derularea procedurilor administrative de evaluare, având la dispoziție mecanismele legale și administrative reglementate de lege în acest sens. Contrar susținerilor recurenților, soluția pronunțată de curtea de apel este legală, prin raportare la normele pretins încălcate, precum și la circumstanțele cauzale ale speței. Astfel cum corect a reținut instanța de apel, decizia de despăgubire nr. 5003 din 23 aprilie 2008 a fost emisă de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor în procedura de restituire a imobilelor naționalizate, prevăzută de art. 13 Titlul VII al Legii nr. 247/2005, în baza căreia au fost eliberate titlurile de conversie nr. 1103 din 12 octombrie 2009, precum și titlurile de plată nr. x din anul 2014. Potrivit alin. (2) al textului de lege menționat, din componența Comisiei au făcut parte și doi reprezentanți ai Ministerului Economiei și Finanțelor, evaluatorul autorizat să întocmească raportul în vederea stabilirii despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv de către stat fiind desemnat, aleatoriu, de către membrii acesteia. Contrar susținerilor recurenților, reprezentanții Ministerului Economiei și Finanțelor aveau atribuții și competențe în cadrul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, existând posibilitatea obiectivă ca aceștia să ia cunoștință despre existența faptei ilicite și a prejudiciului încă de la momentul întocmirii raportului de evaluare de către expert, întrucât numai în baza acestuia și după ce se stabilea cuantumul despăgubirilor cuvenite foștilor proprietari ai imobilelor preluate abuziv de către stat, în baza art. 16 alin. (6) și (7) Titlul VII din Legea nr. 247/2005, comisia putea proceda fie la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire, fie la trimiterea dosarului pentru o nouă evaluare. Cu alte cuvinte, membrii Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor aveau nu doar posibilitatea, ci și obligația de a sesiza neregularitățile constatate cu prilejul întocmirii rapoartelor de evaluare a imobilelor, precum și de a dispune refacerea acestora în cazul în care evaluarea nu corespundea standardelor la care aceasta trebuia raportată. Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a procedat însă, la 23 aprilie 2008, la omologarea raportului de evaluare întocmit de evaluatorul A. S.R.L. la 4 octombrie 2007, emițând decizia nr. 5003, iar, ulterior, eliberând titlurile de plată în favoarea moștenitorilor fostului proprietar al imobilului expertizat. Astfel, debutul cursului termenului de prescripție, în sensul art. 8 din Decretul nr. 167/1958, coincide cu data săvârșirii faptei ilicite, respectiv cu supraevaluarea proprietății imobiliare prin raportul întocmit de A. S.R.L. la 4 octombrie 2007, și omologarea valorii astfel stabilite de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor din cadrul Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, respectiv cu emiterea deciziei de despăgubire, întrucât, paguba și pe cel care răspunde de ea putea fi cunoscută încă de la data întocmirii defectuoase a primului raport de evaluare. Ca atare, în mod greșit a susținut recurentul, prin criticile formulate, că nu putea lua cunoștință de producerea pagubei și de întinderea acesteia decât odată cu comunicarea, de către pârâtă, a adresei nr. x din 18 februarie 2020, prin care a fost înștiințat de existența unor diferențe majore între valoarea despăgubirilor stabilite prin raportul întocmit inițial, de către A. S.R.L. la 4 octombrie 2007, și cea determinată ulterior, prin raportul efectuat de S.C. E. S.R.L. la 29 noiembrie 2019, din dispoziția Curții de Conturi a României. Lipsa de relevanță a aspectului de care se prevalează recurentul rezidă din însăși reglementarea art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, care nu se referă la momentul cunoașterii cuantumului prejudiciului, ci doar al existenței acestuia, determinarea valorii efective a pagubei nefiind un criteriu al debutului termenului de prescripție. Prejudiciul și întinderea acestuia sunt noțiuni distincte, care nu se suprapun, întinderea pagubei fiind corelativă obligației de reparație și putând fi stabilită, în caz de litigiu, numai prin administrarea unui probatoriu adecvat. În acest sens s-a statuat și în decizia nr. 19 din 3 iunie 2019, pronunțată în recurs în interesul legii de către Înalta Curte de Casație și Justiție, respectiv că, (pct. 60), "Izvorul obligației debitorului nu îl reprezintă actul de control al Curții de Conturi sau al unui alt organ cu atribuții de control, ci actul sau faptul juridic ce a generat paguba invocată", iar (pct. 61), prescripția extinctivă se raportează la dreptul de recuperare a pagubei și la faptul sau actul generator al acestui drept, astfel că, invocarea actului de control al Curții de Conturi sau al unui alt organ cu atribuții de control este irelevantă, cu atât mai mult cu cât nu există nicio dispoziție legală care să dispună explicit că acesta reprezintă punctul de plecare al cursului prescripției extinctive; (pct. 64) "A susține că momentul curgerii termenului de prescripție este cel al datei la care a fost emis actul de control de către Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuții de control ar însemna a se lăsa lipsită de eficiență însăși instituția prescripției, care sancționează pasivitatea în exercițiul dreptului subiectiv, o pasivitate care nu poate fi justificată de entitatea controlată pe necunoașterea și neaplicarea dispozițiilor legale." Contrar susținerilor recurentului, această decizie, deși se referă la o altă problemă de drept decât cea din prezentul dosar (începutul termenului de prescripție extinctivă a acțiunii pentru angajarea răspunderii patrimoniale a salariatului), este relevantă din perspectiva raționamentului care a stat la baza adoptării sale, care se aplică, pentru identitate de rațiune, și în cauza pendinte. Dând eficiență acestor statuări, Înalta Curte reține că actul de control efectuat de Curtea de Conturi, precum și comunicarea, de către pârâtă, a adresei nr. x din 18 februarie 2020, sunt lipsite de relevanță din perspectiva stabilirii începutului curgerii termenului de prescripție al dreptului material la acțiune, întrucât, indiferent de constatările unor organe de control cu privire la întinderea prejudiciului, se impunea ca recurentul, la momentul emiterii deciziei de despăgubire, să cunoască și să verifice dacă sumele stabilite cu acest titlu au fost corect determinate, prin respectarea Standardelor internaționale de evaluare, în virtutea atribuțiilor conferite prin lege, respectiv prin art. 16 alin. (7) din Legea nr. 247/2005. Dacă s-ar accepta ipoteza susținută de către recurent, în sensul că termenul de prescripție a început să curgă de la data comunicării adresei nr. x din 18 februarie 2020, prin care a fost încunoștințat despre existența unor diferențe majore între valoarea despăgubirilor stabilite prin raportul întocmit inițial, de A. S.R.L., la 4 octombrie 2007, și cea determinată ulterior, prin raportul efectuat de S.C. E. S.R.L. la 29 noiembrie 2019, ar însemna să se admită că, deși a pierdut dreptul la acțiune, deoarece nu a acționat în termenul prevăzut de lege pentru repararea prejudiciului la data la care trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, intervenirea unor împrejurări extrinseci raporturilor dintre părți, cum este această adresă, să îi dea posibilitatea de a repune în discuție dreptul la acțiune, stins ca urmare a neexercitării în termenul prevăzut de lege. Cu alte cuvinte, a valida opinia recurentului înseamnă a admite că propria culpă pe care acesta o invocă, respectiv faptul că nu a cunoscut prejudiciul înainte ca un terț să facă constatări asupra acestuia, este exoneratoare, în sensul că face ca termenul de prescripție al dreptului material la acțiune să nu se fi împlinit. Această ipoteză ar înfrânge principiul de drept, conform căruia nimănui nu-i este îngăduit să se prevaleze în fața justiției de propria sa culpă pentru valorificarea unui drept, în speță, prin invocarea nerespectării unor norme legale. Așadar, fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu, existența prejudiciului și a persoanei care răspunde de producerea acestuia puteau fi cunoscute de către recurent la data emiterii, de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, a deciziei nr. 5003 din 23 aprilie 2008, prin care a fost validat raportul de evaluare neconform Standardelor internaționale de evaluare, sau, cel mai târziu, la data eliberării deciziei nr. 1103 din 12 octombrie 2009, reprezentând titlul de conversie, acesta fiind reperul obiectiv al nașterii raportului juridic obligațional, ce presupunea dreptul recurentului prejudiciat și îndatorirea corelativă la reparație a pârâtei. Pentru cele expuse anterior, Înalta Curte nu va primi nici critica recurentului cu privire la lipsa incidenței în prezenta cauză a dezlegărilor din cuprinsul deciziei nr. 19 din 3 iunie 2019, pronunțate în recurs în interesul legii, în raport de care instanța de apel a acreditat considerentele sentinței tribunalului în această privință. Înalta Curte nu va valida criticile recurentului cu privire la interpretarea eronată, de către instanța de apel, a dispozițiilor art. 25 alin. (2), art. 35 și art. 37 din Decretul nr. 31/1954, pe motiv că nu se poate transfera Statului Român răspunderea pentru prejudiciul cauzat prin fapte aparținând instituțiilor sale. Cadrul normativ în vigoare la data emiterii deciziei de despăgubire era Legea nr. 247/2005 (art. 13, Titlul VII), titlurile de despăgubire fiind emise prin decizie a Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor, din a cărei componență făceau parte, printre alți membri, președintele Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, precum și doi reprezentanți ai Ministerului Economiei și Finanțelor. Având în vedere că această comisie a fost abilitată de stat să desfășoare procedura de acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv, în baza Legii nr. 247/2005, recurentul nu poate invoca lipsa sa de atribuții în procedura de restituire și faptul că nu a avut cunoștință despre supraevaluarea imobilului prin raportul de evaluare întocmit de A., care a stat la baza emiterii deciziei de despăgubire nr. 5003 din 23 aprilie 2008. De altfel, statul era reprezentat în procedura administrativă de restituire și de către Ministerul Economiei și Finanțelor, iar tocmai dispozițiile legale pretins încălcate (art. 25 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954) prevăd că, în raporturile juridice în care participă în mod nemijlocit, în nume propriu, este reprezentat de Ministerul Finanțelor, afară de cazurile în care legea stabilește alte organe în acest scop. Totodată, Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților este o instituție a statului, înființată prin H.G. nr. 361/2005, ca organ de specialitate cu atribuții în aplicarea legilor reparatorii și trecută, în baza art. 6 din O.U.G. nr. 25/2007, în subordinea Ministerului Economiei și Finanțelor, situație confirmată prin H.G. nr. 34/2009 (art. 13 alin. (4) și menținută ca atare până la adoptarea H.G. nr. 572 din 30 iulie 2013, când a trecut în subordinea Guvernului și în coordonarea prim-ministrului. În raport de aceste aspecte relevate, contrar susținerilor recurentului, poate fi atrasă răspunderea statului pentru delictele civile comise de instituțiile aflate în subordinea sa, prin exercitarea unor atribuții delegate prin lege. Acest argument este susținut și de faptul că statul avea la îndemână și un mecanism de verificare a activității Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor, ce putea fi exercitat prin intermediul Curții de Conturi, control care, de altfel, a și fost efectuat, în speță fiind întocmit un nou raport de evaluare a imobilelor vizate de despăgubire, de către S.C. E. S.R.L. la 29 noiembrie 2019, pe baza Standardele internaționale de evaluare. În cuprinsul memoriului de recurs, recurentul invocă aspectele dezlegate prin Decizia nr. 513/7.03.2019. Or, în prezenta cauză, Înalta Curte nu poate fi ținută de hotărârea invocată de recurent cu titlu de practică judiciară, în care se dă prevalență momentului subiectiv al începutului cursului prescripției, de vreme ce considerentele sunt determinate de situația de fapt particulară a cauzei analizate, iar pe de altă parte, a da relevanță unei chestiuni de drept dezlegate de o altă instanță, într-o altă cauză ce nu privește părțile, ar echivala cu introducerea pe cale judiciară a sistemului precedentului judiciar, aspect inadmisibil de vreme ce acesta nu se regăsește în izvoarele dreptului civil, reglementate de art. 1 din C. civ. Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Ministerul Finanțelor, în nume propriu și în reprezentarea Statului Român, împotriva deciziei nr. 1390A din 7 octombrie 2022 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.