ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1355/2023

Ședința publică din data de 26 septembrie 2023

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București – secția a V-a civilă la data de 30.09.2021, reclamanții Statul Român prin Ministerul Finanțelor și Ministerul Finanțelor, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, au solicitat instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 2.443.380 RON reprezentând diferența dintre valoarea stabilită cu respectarea standardelor internaționale de evaluare a imobilului compus din teren în suprafață de 2.883 mp și casă (demolată) în suprafață de 121,70 mp desfășurați, situat în Bacău, str. x, jud. Bacău și valoarea de 2.615.200 RON reprezentând prețul imobilului stabilit prin raportul de evaluare nr. x/31.08.2009, întocmit în dosarul nr. x C. civ., actualizată cu indicele de inflație de la data achitării titlurilor de plată în ceea ce privește suma de 500.000 RON, iar în ceea ce privește diferența de 1.943.380 RON, de la data emiterii titlurilor de conversie și până la data plății efective. Totodată, s-a solicitat obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calculate de la data achitării titlurilor de plată în ceea ce privește suma de 500.000 RON și până la data plății efective, iar în ceea ce privește diferența de 1.943.380 RON de la data emiterii titlului de conversie și până la data plății.

Prin sentința civilă nr. 606 din 08 aprilie 2022, Tribunalul București – secția a V-a civilă a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții Statul Român prin Ministerul Finanțelor și Ministerul Finanțelor în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, constatând prescris dreptul material la acțiune.

Împotriva acestei hotărâri, au formulat apel reclamanții Ministerul Finanțelor și Statul Român prin Ministerul Finanțelor.

Prin decizia civilă nr. 1915A din 13 decembrie 2022, Curtea de Apel București – secția a IV-a civilă a respins ca nefondat apelul formulat de apelanții-reclamanți Statul Român prin Ministerul Finanțelor și Ministerul Finanțelor, împotriva sentinței civile nr. 606 din 08 aprilie 2022, pronunțate în dosarul nr. x/2021 de Tribunalul București – secția a V-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților.

Împotriva acestei hotărâri, reclamanții Ministerul Finanțelor și Ministerul Finanțelor în reprezentarea Statului Român au declarat recurs la data de 03 martie 2023, acesta fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție – secția I civilă sub nr. x/2021.

Invocând incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel.

În susținerea recursului, recurenții-reclamanți au învederat că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material cuprinse în art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă și în art. 2528 C. civ.

Astfel, recurenții-reclamanți au susținut că în ceea ce privește momentul obiectiv al începutului curgerii termenului de prescripție, instanța de apel în mod greșit a reținut că apelanții ar fi putut cunoaște atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea de la momentul emiterii deciziei de despăgubire.

Totodată, au indicat statuările Înaltei Curți de Casație și Justiție dintr-o decizie de speță (decizia nr. 513/07.03.2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – secția I civilă), susținând că prin prisma interpretării date de Înalta Curte dispozițiilor legale aplicabile în materia prescripției dreptului la acțiune, instanța de apel în mod eronat, a apreciat că momentul obiectiv de la care reclamanții ar fi avut posibilitatea să cunoască atât paguba (stabilită cu certitudine), cât și pe cei responsabili de producerea acesteia, este acela al datei emiterii deciziei de despăgubire în favoarea beneficiarilor.

Astfel, o condiție esențială pentru a putea fi angajată răspunderea civilă delictuală o reprezintă existența unui prejudiciu. Pentru a se putea repara prejudiciul cauzat victimei, acesta trebuie să îndeplinească următoarele condiții: să fie cert, să nu fi fost reparat încă, să fie direct, să fie personal și să rezulte din încălcarea sau atingerea unui interes legitim.

Au mai susținut că reclamanții din litigiul pendinte sunt Ministerul Finanțelor și Statul Român prin Ministerul Finanțelor, iar decizia de despăgubire este emisă de o altă entitate.

De asemenea, au mai susținut că atât timp cât instanța de fond a calificat cererea reclamanților în despăgubiri ca fiind una de drept comun, întemeiată pe dispozițiile art. 1000 C. civ., față de prevederile art. 25 alin. (2), art. 35 și art. 37 din Decretul nr. 31/1954, transferul răspunderii pentru producerea prejudiciului nu se poate face în persoana Statului român pentru fapte care aparțin instituțiilor acestuia și nu lui însuși.

Referitor la răspunderea statului, în materie sunt aplicabile normele dreptului public, în concepția cărora el are răspundere directă, dar numai pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârșite în procesele penale.

Statul nu poate fi ținut responsabil pentru delictele sau cvasidelictele civile comise de agenții săi, deoarece aceștia, cât privește modul de a le îndeplini, nu se află într-un raport de dependență față de autoritatea statului.

Pe de altă parte, chiar dacă atât pârâta din prezenta cauză, cât și organul emitent al deciziei de despăgubire și al titlurilor de conversie s-au aflat la momentul derulării procedurii administrative în subordinea Ministerului Economiei și Finanțelor, aceasta nu înseamnă că existau pârghiile legale necesare identificării și cuantificării prejudiciului ce se tinde a fi recuperat prin prezenta acțiune, având în vedere că este vorba de persoane juridice de sine stătătoare, cu atribuții diferite. În al doilea rând, nici la data întocmirii raportului inițial de evaluare și nici ulterior nu a existat niciun indiciu care să vizeze nelegala întocmire a rapoartelor de evaluare, astfel încât să justifice exercitarea unui eventual control ce ar fi avut temei în relația de subordonare dintre minister și pârâtă.

Chiar dacă pârâta s-a aflat în subordinea Ministerului Economiei și Finanțelor la momentul derulării procedurii administrative, aceasta nu înseamnă că existau pârghiile legale necesare identificării și cuantificării prejudiciului ce se tinde a fi recuperat prin prezenta acțiune, având în vedere că este vorba de persoane juridice de sine stătătoare cu atribuții diferite.

Selectarea și contractarea experților evaluatori autorizați și acreditați ANEVAR s-a efectuat de către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, iar nu de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Cei doi reprezentați ai Ministerului Economiei și Finanțelor în Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor nu puteau avea alte atribuții principale, decât cele prevăzute de art. 13 alin. (1) din Legea nr. 247/2005.

A pretinde că acei doi reprezentanți aveau sau trebuiau să aibă o competența profesională similară unui expert evaluator autorizat și acreditat de ANEVAR, pentru a face o analiză critică, pe fond, a raportului de expertiză în vederea identificării unui eventual prejudiciu prin supraevaluare a imobilelor expertizate depășește prin interpretare cadrul legal stabilit de legiuitor.

Prin normele de reglementare nu s-a stabilit ca o condiție esențială, ca membrii Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor să fie și experți evaluatori autorizați și acreditați ANEVAR și în această calitate, să supervizeze rapoartele de expertiză întocmite pentru acordarea despăgubirilor.

În componența Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor s-au regăsit reprezentanți ai ANRP, ai Secretariatului General al Guvernului, ai Ministerului Economiei și Finanțelor și ai Ministerului Justiției și, bineînțeles că aceștia, în calitate de membri, nu puteau avea alte atribuții și competențe în cadrul Comisiei decât cele prevăzute de lege.

Competențele lor profesionale nu se puteau circumscrie decât funcțiilor publice pe care aceștia le dețineau în cadrul instituțiilor de la care au fost desemnați.

Este absurd a se pretinde că aceștia aveau obligația de a face o evaluare critică pe fond a unor rapoarte de expertiză întocmite de experți evaluatori autorizați și acreditați ANEVAR, în condițiile în care aceștia nu aveau această specializare, iar legiuitorul nu a prevăzut-o ca pe o condiție esențială pentru desemnarea acestora în componența Comisiei.

Prin urmare, atribuțiile și competențele acestora trebuiau să se circumscrie limitelor stabilite prin lege și funcțiilor pe care aceștia le îndeplineau în cadrul instituțiilor care i-au desemnat.

Nici la data întocmirii raportului inițial de evaluare și nici ulterior, până la data de 26.04.2013, când prin H.G. nr. 572/2013 autoritatea pârâtă a trecut în subordinea Guvernului și în coordonarea primului ministru, nu a existat niciun indiciu care să vizeze nelegala întocmire a rapoartelor de evaluare, astfel încât să justifice exercitarea unui eventual control ce ar fi avut temei în relația de subordonare dintre minister și pârâtă.

În ce privește determinarea pagubei produse în patrimoniul reclamanților, aceasta a putut fi stabilită doar ca urmare a punerii în aplicare de către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a măsurilor dispuse de Curtea de Conturi, respectiv a verificării, expertizării și reevaluării rapoartelor de evaluare care au stat la baza deciziilor emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Desăgubirilor.

Așadar, recurenții-reclamanți erau în imposibilitatea de a cunoaște paguba la momentul indicat de instanță, întrucât aceasta a fost stabilită doar ca urmare a întocmirii raportului de reevaluare efectuat de firma S.C. A. S.R.L..

Mai mult, chiar dacă ministerul ar fi auditat activitatea autorității pârâte, control similar cu cel efectuat de Curtea de Conturi și finalizat prin Decizia nr. 10/10.10.2013, acesta nu ar fi dus la stabilirea, cu certitudine, a pagubei, deoarece întinderea prejudiciului nu putea fi cuantificată decât prin parcurgerea următoarelor operațiuni: verificarea, prin intermediul unui expert evaluator autorizat ANEVAR a tuturor rapoartelor de evaluare care au stat la baza deciziilor emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor și, ca urmare a acestei activități, identificarea rapoartelor de evaluare întocmite cu nerespectarea standardelor internaționale de evaluare; reevaluarea, de către un expert evaluator autorizat ANEVAR, a rapoartelor de evaluare identificate în etapa descrisă la punctul anterior, în vederea stabilirii prejudiciului produs.

Deci, recurenții-reclamanți erau în imposibilitatea de a cunoaște "paguba" la momentul indicat de instanța de control judiciar în apel.

S-a mai învederat că din analiza circumstanțelor cauzei se disting următoarele raporturi de prepușenie: raportul de prepușenie născut între Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și experții evaluatori în temeiul contractelor de prestări servicii de expertiză; raportul de prepușenie născut în temeiul raporturilor de muncă între Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și consilierii care au avizat rapoartele de expertiză pentru a intra în ședință, aceștia din urmă având studii de specialitate în evaluarea bunurilor imobiliare.

În consecință, prin prisma considerentelor dezvoltate inclusiv în prezentul recurs, rezultă că instanța de apel în mod eronat a apreciat că reclamanții ar fi avut posibilitatea de a cunoaște prejudiciul, mai devreme de data de 19.01.2021, data înregistrării în evidențele Ministerului Finanțelor a adresei nr. x/18.01.2021 emisă de autoritatea pârâtă prin care reclamanții au fost încunoștiințați despre diferențele dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii și valoarea de piață a acestor imobile a căror reevaluare s-a realizat cu respectarea criteriilor de rigoare impuse de standardele internaționale de evaluare.

Această concluzie se răsfrânge asupra efectelor sentinței civile nr. 2767/17.10.2014 pronunțată în dosarul nr. x/2014.

Chiar dacă recurenții-reclamanți din prezenta cauză ar fi fost parte în litigiul antereferit sau ar fi fost notificați despre existența hotărârii în discuție, tot nu ar fi putut iniția demersuri judiciare în scopul recuperării pagubei produse ca urmare a efectuării unor plăți supraevaluate, întrucât aceasta a fost stabilită ulterior, ca urmare a executării, de către președintele ANRP, a măsurii care viza verificarea tuturor rapoartelor de evaluare care au stat la baza deciziilor emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor în perioada 2009-2011 și expertizare și reevaluare a imobilelor în concordanță cu standardele internaționale de evaluare.

În drept au fost invocate toate actele normative invocate în cuprinsul recursului.

Prin întâmpinarea formulată, intimata-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În apărare, intimata-pârâtă a susținut că motivele de recurs formulate de recurenții-reclamanți nu aduc argumente noi care să justifice temeinicia acestuia.

De asemenea, a învederat că în analizarea termenului de la care începe să curgă termenul de prescripție, instanța de apel s-a raportat la decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 19/2019, art. 8, art. 12 și art. 16 din Decretul nr. 167/1958, respectiv art. 2528 C. civ.

Nu pot fi reținute susținerile recurenților întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., deoarece instanța s-a pronunțat cu respectarea dispozițiilor legale și cu aplicarea corectă a normelor de drept material.

Instanța de apel în mod corect a avut în vedere în soluționarea cauzei Decizia RIL nr. 19/2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție reținând că prin această decizie s-a statuat în considerente, cu valoare de principiu, că paguba constatată este preexistentă raportului Curții de Conturi sau altui organ cu atribuții de control.

Instanța de apel a reținut în mod corect că termenul de prescripție era împlinit la data introducerii acțiunii.

Indiferent de momentul de început al termenului de prescripție (înainte sau după intrarea în vigoare a C. civ.), dispozițiile legale prevăd aceeași soluție, astfel: termenul este de 3 ani (art. 3 din Decretul-lege nr. 167/1958 și art. 2517 C. civ.), iar acesta curge de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea (art. 8 din Decretul-lege nr. 167/1958 și art. 2528 alin. (1) C. civ.).

În mod corect instanța, raportându-se la Decizia RIL nr. 19/2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, a constatat că nu se poate reține că termenul de prescripție a început să curgă în anul 2021 (adresa x/18.01.2021).

Susținerile recurenților cu privire la faptul că hotărârea a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material cuprinse în art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă și art. 2528 C. civ. sunt simple susțineri fără a aduce argumente de natură a contrazice cele reținute de instanță și în special cele statuate de ICCJ prin Decizia nr. 19/2019.

Totodată, intimata-pârâtă a învederat că recurenții-reclamanți au înțeles să se folosească de un argument deja statuat în mod definitiv într-o speță similară, prin decizia civilă nr. 862A/31.05.2022 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a Civilă, în dosarul nr. x/2021. Astfel, potrivit considerentelor deciziei civile mai sus amintite "(...) chiar dacă ne raportăm la momentul obiectiv, or la cel subiectiv, termenul de prescripție era împlinit la data introducerii acțiunii (...)".

Pentru motivele arătate, intimata-pârâtă a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În drept a invocat dispozițiile art. 205-208 C. proc. civ. și actele normative invocate în cuprinsul întâmpinării.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse:

Prin cererea de recurs dedusă judecății, recurenții-reclamanți critică decizia recurată pe motiv că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit normele de drept material cuprinse în art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripție și în art. 2528 C. civ.

Însă acest motiv de nelegalitate, subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., are caracter nefondat și, ca atare, nu poate fi primit pentru argumentele ce urmează a fi înfățișate.

Astfel, Înalta Curte reține că prin acțiunea cu care au învestit instanța reclamanții au solicitat angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtei Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților motivat de faptul că aceasta a săvârșit fapta ilicită constând atât în întocmirea raportului de evaluare de către experți autorizați în calitate de prepuși ai pârâtei, cât și în omologarea de către aceasta a raportului de evaluare nr. x/31.08.2009, întocmit în dosarul nr. x C. civ. de către S.C. B. S.A., ceea ce a condus la supraevaluarea imobilului și implicit la prejudicierea bugetului de stat cu sume considerabile, respectiv suma de 2.615.200 RON în cazul de față.

De asemenea, se reține că în baza raportului de evaluare nr. x/31.08.2009 a fost emisă de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor decizia de despăgubire nr. 7737/18.11.2009 în favoarea petenților C. și D. pentru suma de 2.552.297,29 RON, sumă rezultată în urma deducerii, din valoarea stabilită prin raportul de evaluare, a despăgubirilor în cuantum de 62.902,71 RON, respectiv de 86.488 RON, încasate în anul 1985 actualizate.

În acest context au fost emise în favoarea beneficiarilor titlul de conversie - decizia nr. 1.794/10.06.2011, în cuantum de 1.026.148,645 RON reprezentând un număr total de 1.796.164 acțiuni calculate la prețul mediu ponderat de 0,5713 RON/acțiune, respectiv titlul de conversie nr. 1823/10.06.2011, în cuantum de 1.026.148,64 RON reprezentând un număr total de 1.796.164 acțiuni calculate la prețul mediu ponderat de 0,5713 RON/acțiune.

De asemenea, au fost emise următoarele titluri de plată achitate în baza ordinelor de plată nr. x/2014, nr. y/2015, nr. z/2016, nr. w/2017, nr. t/2018: titlul de plată seria x, titlul de plată seria x, titlul de plată seria x, titlul de plată seria x, titlul de plată seria x, titlul de plată seria x, titlul de plată seria x, titlul de plată seria x, titlul de plată seria x, titlul de plată seria x.

Prima instanță a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins cererea de chemare în judecată ca fiind prescrisă, reținând în esență, că reclamanții trebuiau să cunoască prejudiciul și pe cel care răspunde de producerea lui de la data emiterii deciziei de despăgubire nr. 7737/18.11.2009 sau de la data comunicării titlului de conversie către Fondul Proprietatea.

Soluționând apelul declarat de reclamanți împotriva sentinței primei instanțe, Curtea de Apel București – secția a IV-a civilă l-a respins ca nefondat, reținând că momentul obiectiv al începutului curgerii termenului de prescripție este momentul emiterii deciziei de despăgubire pe numele beneficiarilor, 18.11.2009, acesta fiind momentul de la care recurenții puteau să cunoască paguba și persoana responsabilă de producerea acesteia.

Sub un prim aspect, Înalta Curte reține că regula generală privind începutul prescripției extinctive având ca obiect dreptul material la acțiune este instituită de prevederile art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 și este aceea că prescripția începe să curgă de la data nașterii dreptului material la acțiune.

Data nașterii dreptului material la acțiune este data la care dreptul subiectiv (ori interesul legitim) este încălcat, negat ori contestat ori data la care dreptul la acțiune, chiar în lipsa unei contestări sau încălcări, trebuie exercitat.

Or, în speța pendinte, dreptul subiectiv dedus judecății este un drept de creanță ce corespunde unei pretinse pagube provenite dintr-un raport supraevaluat, în opina recurentului-reclamant, și în baza căruia s-ar fi plătit despăgubiri mai mari decât cele datorate.

În cazul acțiunii în răspundere pentru paguba cauzată prin fapta ilicită, cum este cazul de față, prescripția începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba și pe cel care răspunde de ea. Această regulă specială este instituită în art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, care prevede că prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea.

Această regulă specială de determinare a începutului prescripției extinctive se distinge prin stabilirea a două momente alternative de la care prescripția poate începe să curgă: fie de la momentul subiectiv al cunoașterii pagubei și pe cel care răspunde de ea (nu cel care a cauzat-o), fie de la momentul obiectiv, judecătorește determinat, al datei la care trebuia, după împrejurări, să se cunoască aceste elemente.

Prescripția dreptului la acțiunea în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită nu începe deci să curgă de la data când s-a produs paguba, deși în mod obiectiv dreptul la acțiune trebuie considerat că a luat naștere de la acea dată, ca și dreptul subiectiv la reparațiune.

Pentru a ocroti drepturile victimei, legiuitorul a detașat momentul începerii curgerii prescripției de momentul nașterii dreptului subiectiv la repararea prejudiciului cauzat printr-o faptă ilicită și, implicit, al nașterii dreptului la acțiune, luând în considerare momentul subiectiv al cunoașterii pagubei și a celui răspunzător de repararea ei, stabilind că prescripția începe să curgă numai de la data când victima a cunoscut atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea.

Prin instituirea și a unui moment obiectiv (data când păgubitul trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea) de la care începe să curgă prescripția, se asigură armonizarea necesității ocrotirii efective a victimei faptei ilicite cu necesitatea asigurării finalității practice a prescripției extinctive. Stabilirea acestui moment se întemeiază și pe ideea culpei prezumate a victimei de a nu fi depus toate diligențele necesare pentru descoperirea pagubei și a celui chemat să răspundă de ea.

Grefat pe toate aceste considerente cu caracter teoretic, Înalta Curte observă în speță că, prevalându-se de momentul subiectiv, respectiv data la care intimata-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a comunicat Ministerului Finanțelor adresa nr. x/18 ianuarie 2021, prin care li s-au adus la cunoștință diferențele dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii și valoarea de piață a acestor imobile, recurenții-reclamanți au susținut că nu au putut acționa mai devreme de 19 ianuarie 2021, întrucât nu au avut posibilitatea de a cunoaște prejudiciul.

Or, această susținere a recurenților-reclamanți nu poate fi primită, întrucât, așa cum s-a reținut anterior, dispozițiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 condiționează exercițiul dreptului la acțiune doar de cunoașterea existenței pagubei și a celui care răspunde de ea, iar nu de cunoașterea întinderii acesteia, care reprezintă un aspect ce ține de probațiune, iar nu un aspect care să influențeze sau să determine începutul cursului prescripției.

Susținerile recurenților-reclamanți în sensul că decizia de despăgubire ce reprezintă, în opinia instanței de apel, momentul de început al curgerii prescripției, a fost emisă de o altă entitate, iar în prezentul litigiu reclamanți sunt Ministerul Finanțelor și Statul Român prin Ministerul Finanțelor sunt nefondate, din moment ce însuși Statul Român a reglementat procedura acordării măsurilor compensatorii pentru imobilele preluate în mod abuziv în timpul regimului comunist, având obligația să urmărească derularea acesteia și să controleze instituțiile pe care chiar reclamantul le-a stabilit pentru implementarea procedurii menționate. Cu alte cuvinte, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, emitenta deciziei de despăgubire, este instituția publică special abilitată de Statul Român (care și-a exprimat voința în acest sens prin adoptarea Legii nr. 247/2005) pentru a se ocupa de procesul acordării măsurilor compensatorii pentru imobilele preluate în mod abuziv în timpul regimului comunist. Această Comisie funcționează în subordinea Cancelariei Primului Ministru, președintele ei fiind chiar președintele Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, pârâta din prezenta cauză (art. 2 din Regulamentul privind organizarea și funcționarea Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor din 30.08.2005 aprobat prin decizia nr. 425/30.08.2005). Prin urmare, Statul Român, compus din totalitatea autorităților și instituțiilor publice, nu se poate disocia de instituțiile sale și nu poate ignora faptul că actele emise în procesul de acordare a despăgubirilor sunt emise de instituțiile din subordinea sa.

Înalta Curte nu poate primi nici aserțiunile recurenților-reclamanți în sensul că nu se poate face în persoana Statului Român transferul răspunderii pentru producerea prejudiciului pentru fapte care aparțin instituțiilor acestuia, iar nu lui însuși, atâta timp cât instanța de fond a calificat cererea reclamanților în despăgubiri ca fiind una de drept comun, întemeiată pe dispozițiile art. 1000 C. civ., față de prevederile art. 25 alin. (2), art. 35 și art. 37 din Decretul nr. 31/1954.

Astfel, instanța de recurs constată că faptele la care fac referire recurenții-reclamanți sunt săvârșite de instituțiile statului în exercitarea atribuțiilor delegate chiar de către stat, întrucât acesta își exercită drepturile și obligațiile prin instituții și autorități publice, de consecințele acestor fapte răspunzând însuși statul.

De asemenea, instanța de recurs mai reține și faptul că în procedura administrativă de restituire a proprietăților preluate în mod abuziv de către regimul comunist, Statul este reprezentat de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, adică își exercită drepturile și obligațiile cu privire la procedura de restituire prin această autoritate publică. Deci, Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților are obligația de a acționa în reprezentarea Statului pentru îndeplinirea atribuțiilor pe care acesta i le-a conferit, iar Statul are obligația să controleze modul în care sunt aduse la îndeplinire aceste atribuții.

Prin urmare, instanța de recurs apreciază că susținerile recurenților-reclamanți cu privire la inexistența răspunderii statului sunt eronate.

Referitor la aserțiunea că nu existau pârghiile legale necesare identificării și cuantificării prejudiciului ce se tinde a fi recuperat, precum și că nu a existat niciun indiciu, nici la data întocmirii raportului inițial de evaluare și nici ulterior, care să vizeze nelegala întocmire a rapoartelor de evaluare, astfel încât să justifice exercitarea unui eventual control ce ar fi avut temei în relația de subordonare dintre minister și ANRP, Înalta Curte constată că și aceasta este eronată.

Astfel, așa cum a reținut și instanța de apel, Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor, emitenta deciziei de despăgubire, era constituită în subordinea Cancelariei Primului Ministru (Titlul VII, Cap. III, art. 13 alin. (1) din Legea nr. 247/2005, forma în vigoare la momentul emiterii deciziei de despăgubire), iar din componența sa făceau parte, printre alții, președintele Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților și doi reprezentanți ai Ministerului Economiei și Finanțelor (Titlul VII, Cap. III, art. 13 alin. (2), lit. a) și lit. e) din Legea nr. 247/2005, forma în vigoare la momentul emiterii deciziei de despăgubire).

Totodată, potrivit dispozițiilor art. 3 lit. a) din același act normativ, titlurile de despăgubire sunt certificate emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în numele și pe seama statului român, care încorporează drepturile de creanță ale deținătorilor asupra statului român, corespunzător despăgubirilor acordate și care urmează a fi valorificate prin conversia lor în acțiuni emise de Fondul Proprietatea care, potrivit art. 7 din același act normativ, funcționa sub forma unei societăți de investiții de tip închis, deținută inițial în întregime de statul român, în calitate de acționar unic, până la transmiterea acțiunilor din proprietatea statului către persoane fizice sau juridice.

Referitor la Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, se reține că aceasta este tot o instituție a statului, înființată prin H.G. nr. 361/2005 ca organ de specialitate cu atribuții în legătură cu aplicarea legilor reparatorii și trecută, în baza art. 6 din O.U.G. nr. 25/2007, în subordinea Ministerului Economiei și Finanțelor (finanțată de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Economiei și Finanțelor), situație confirmată prin H.G. nr. 34/2009 (art. 13 alin. (4) și menținută ca atare până la adoptarea H.G. nr. 572/30.07.2013 când a trecut în subordinea Guvernului și în coordonarea prim-ministrului.

În consecință, având în vedere aspectele mai sus reliefate, instanța de recurs constată că, față de atribuțiile ce reveneau deopotrivă recurenților-reclamanți și intimatei-pârâte în procesul de evaluare și acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv de către stat, față de relația de subordonare a instituției pârâte față de reclamanți, existentă la data săvârșirii faptei ilicite imputate, rezultă că potrivit dispozițiilor legale în vigoare, recurenții-reclamanți aveau toate elementele necesare pentru a cunoaște atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, încă din momentul emiterii deciziei de despăgubire.

Astfel, contrar criticilor recurenților-reclamanți, se constată că în mod judicios a reținut instanța de apel că potrivit dreptului pozitiv, aceștia beneficiau de pârghiile legale pentru a acționa în vederea evitării sancțiunii prescripției, având, prin intermediul structurii executive, posibilitatea să acționeze pentru identificarea pagubei; în acest sens puteau declanșa mecanisme interne cu privire la controlul activității intimatei-pârâte și Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Înalta Curte mai constată că este nefondată și critica referitoare la faptul că cei doi membri ai recurenților-reclamanți, care făceau parte din componența Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor nu puteau avea alte atribuții decât cele prevăzute de art. 13 alin. (1) din Legea nr. 247/2005 și că nu se poate pretinde că aceștia aveau sau trebuiau să aibă o competență similară unui expert evaluator autorizat și acreditat ANEVAR pentru a face o analiză critică pe fondul raportului de expertiză în vederea identificării unui eventual prejudiciu, întrucât aceștia din urmă nu ar fi avut competența profesională similară unui expert autorizat și acreditat ANEVAR pentru a face o astfel de analiză a raportului de expertiză.

Astfel, instanța de recurs reține că pentru identificarea prejudiciului nu era necesar ca acei doi membri pe care recurenții-reclamanți îi aveau în cadrul Comisiei Centrale pentru stabilirea Despăgubirilor să se substituie unor experți evaluatori acreditați ANEVAR, întrucât, prin prisma chiar a atribuțiilor pe care le aveau, aceștia puteau procedau la examinarea și analizarea rapoartelor de evaluare, pentru că numai în acest mod puteau decide dacă emit decizia de despăgubiri sau dacă trimit dosarul spre reevaluare. Prin urmare, exista posibilitatea concretă a exercitării unui control riguros care să determine dacă au fost respectate criteriile de evaluare, astfel cum în mod judicios a reținut instanța de apel.

De asemenea, nu poate fi primită nici susținerea potrivit căreia determinarea existenței pagubei în patrimoniul recurenților a putut fi stabilită doar ca urmare a punerii în aplicare de către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a măsurilor dispuse de Curtea de Conturi, respectiv a verificării, expertizării și reevaluării rapoartelor de evaluare care au stat la baza deciziilor emise de Comisa Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor în perioada 2009-2011.

Referitor la această susținere, instanța de recurs constată – din perspectiva legalității - că în mod corect instanța de apel a reținut că sunt aplicabile speței de față constatările Înaltei Curți de Casație și Justiție din decizia în recurs în interesul legii nr. 19/2019.

Astfel, instanța supremă a dezlegat cu valoare de principiu în decizia nr. 19/2019 că, sub aspectul curgerii prescripției extinctive, nu are relevanță constatarea făcută și adusă la cunoștință de organul de control al Curții de Conturi, deoarece acest control constată doar abaterile sau nereguralitățile cu privire la aplicarea legii, ce au generat paguba, în baza datelor puse la dispoziție de către instituția supusă controlului. Paguba constatată, preexistentă raportului Curții de Conturi trebuia să fie cunoscută independent de constatările organului de control, cu atât mai mult cu cât raportul a fost efectuat în baza actelor aflate în posesia entității controlate. Prin urmare, paguba este rezultatul exclusiv al propriei culpe, cu privire la modalitatea de gestionare a resurselor financiare ale entității controlate care, potrivit legii, trebuia să declanșeze mecanisme interne în ceea ce privește controlul de gestiune financiară, precum controlul de legalitate, controlul financiar preventiv, controlul financiar intern sau auditul.

S-a mai statuat prin decizia sus-menționată și faptul că izvorul obligației debitorului nu îl reprezintă actul de control al Curții de Conturi, ci actul sau faptul juridic ce a generat paguba invocată. Invocarea actului de control al Curții de Conturi este irelevantă în ceea ce privește punctul de plecare al cursului prescripției extinctive, având în vedere că prescripția extinctivă se raportează la dreptul de recuperare a pagubei și la faptul sau actul generator al acestui drept, neexistând, de altfel, nicio dispoziție legală care să stabilească că actul de control poate reprezenta act întrerupător al cursului prescripției.

Așadar, statuările instanței supreme mai sus evocate sunt incidente mutatis mutandis în cauza pendinte, așa cum corect a reținut și instanța de apel.

Pentru aceleași considerente nu poate fi primită nici susținerea potrivit căreia chiar dacă ministerul ar fi auditat activitatea autorității pârâte, control similar cu cel efectuat de Curtea de Conturi și finalizat prin decizia nr. 10/10.10.2013, acesta nu ar fi dus la stabilirea, cu certitudine, a pagubei, deoarece întinderea prejudiciului nu putea fi cuantificată decât prin verificarea și reevaluarea de către un expert evaluator autorizat ANEVAR a raportului de evaluare care a stat la baza emiterii deciziei de despăgubire.

Este lipsit de relevanță juridică și aspectul că recurenții-reclamanți nu au fost părți în dosarul în care a fost pronunțată sentința nr. 2767/17.10.2014 de către Curtea de Apel București – secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, prin care a fost respinsă contestația pârâtei Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților împotriva deciziei nr. 10/10.10.2013 a Curții de Conturi.

Acest aspect nu este de natură să lipsească de temei legal soluția pronunțată în apel, întrucât instanța de apel s-a raportat la sentința civilă antereferită ca reprezentând momentul subiectiv "cel mai târziu" de început al termenului de prescripție.

Chiar dacă recurenții-reclamanți nu au figurat ca parte în respectiva cauză, în considerarea calității lor speciale, aceștia dispuneau de pârghiile legale de control al activității instituțiilor din subordine, intimata-pârâtă aflându-se în sfera puterii executive.

Or, a invoca lipsa supravegherii și controlului activității instituțiilor publice, care își îndeplinesc atribuțiile ce le-au fost delegate în cadrul puterii executive, s-ar traduce în invocarea propriei culpe de către recurenții-reclamanți.

În concluzie, față de argumentele anterior expuse, Înalta Curte reține faptul că statuarea curții de apel - în sensul că recurenții-reclamanți puteau și trebuiau să acționeze pentru recuperarea pagubei încă de la data emiterii deciziei de despăgubire, care marchează și momentul de început al curgerii termenului de prescripție de trei ani, în speță fiind aplicabil momentul obiectiv al începutului prescripției care, în cauza pendinte, este cu mult înaintea datei la care se raportează recurenții-reclamanți și cu privire la care susțin că au cunoscut paguba și pe cel care răspunde de ea, elemente necesare care să-i îndreptățească să acționeze – corespunde prevederilor legale, individualizarea momentului obiectiv nerealizându-se prin încălcarea vreunei dispoziții normative.

În aceste coordonate, instanța de recurs constată că, în realitate, recurenții-reclamanți se prevalează de faptul că au fost în imposibilitate să cunoască existența și întinderea pagubei la momentul indicat de instanța de apel și identifică un singur moment de început al curgerii prescripției, respectiv momentul subiectiv, reprezentat de data la care Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietății le-a adus la cunoștință că ar avea un drept de creanță – prin adresa nr. x/18.01.2021, înregistrată în evidențele Ministerului de Finanțe la data de 19.01.2021 – decurgând din diferențele de valoare constatate în privința rapoartelor de evaluare întocmite. Or, prin indicarea acestui moment, se tinde a se deplasa data de început a curgerii prescripției tocmai pentru a situa demersul înăuntrul termenului de prescripție.

Înalta Curte apreciază că recurenții-reclamanți ignoră faptul că prin stabilirea momentului obiectiv de la care începe să curgă prescripția s-a urmărit îndemnarea titularului dreptului la acțiune, căruia i s-a cauzat un prejudiciu, să stăruie în aflarea elementelor care să-i permită să intenteze acțiunea în răspundere civilă și valorificarea dreptului său. În caz contrar, i se opune culpa prezumată a victimei de a nu fi depus toate diligențele necesare pentru descoperirea pagubei și a celui chemat să răspundă pentru ea.

Or, în cazul de față, paguba invocată ar consta în diminuarea patrimoniului reclamanților cu despăgubirile acordate prin decizia de despăgubire emisă ca urmare a raportului de evaluare întocmit. Totodată, așa cum a reținut instanța de apel în cadrul situației de fapt de care prezenta instanță de recurs este ținută date fiind limitele controlului său exclusiv de legalitate, încă de la momentul la care a fost emisă decizia de despăgubire reclamanții aveau la dispoziție elementele pe baza cărora puteau avea reprezentarea producerii unei pagube, cu atât mai mult cu cât înșiși reclamanții erau titularii obligației de plată.

În concluzie, statuarea curții de apel în sensul că recurenții-reclamanți trebuiau să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea la data emiterii deciziei de despăgubire nr. 7737/18.11.2009 pe numele beneficiarilor C. și D., pentru imobilul situat în Bacău, str. x, jud. Bacău, nu a fost realizată prin încălcarea, ignorarea vreunei prevederi legale, ci tocmai în aplicarea dispozițiilor civile referitoare la prescripția extinctivă.

Din perspectiva tuturor acestor elemente enunțate, instanța de recurs apreciază că în cauză nu este incident motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. invocat de către recurenții-reclamanți, astfel că, pentru ansamblul acestor considerente, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul promovat, reținând că instanța de apel a pronunțat o hotărâre judecătorească legală, motivele de recurs invocate nefiind fondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenții-reclamanți Ministerul Finanțelor și Ministerul Finanțelor în reprezentarea Statului Român, ambii cu sediul în București, împotriva deciziei civile nr. 1915A din 13 decembrie 2022 pronunțate de Curtea de Apel București – secția a IV-a civilă în dosarul nr. x/2021, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, cu sediul în București, Calea x.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 26 septembrie 2023.