ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3325/2023

Ședința publică din data de 15 iunie 2023

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal la data de 04 iunie 2021, reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguratilor, a solicitat instanței de judecată, ca în temeiul art. 19 din Legea 554/2004 să fie obligat acesta la acoperirea prejudiciului cauzat prin respingerea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x/23.08.2017, constând:

- în principal, în penalități de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor, respectiv de 0,l %/zi de întârziere, potrivit Ordinului CSA 14/2011 de la împlinirea a 30 de zile de la data depunerii cererii de plată până la data plății efective (până în data de 06 februarie 2021 penalitățile sunt în cuantum de 19.865,4 RON);

- în subsidiar, dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011;

- precum și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

Prin sentința civilă nr. 1884 din 10 decembrie 2021, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a respins excepția inadmisibilității și excepția tardivității acțiunii ca neîntemeiate și a respins acțiunea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților - FGA, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile nr. 1884 din 10 decembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamanta A. S.A., în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre judecare pe fond la prima instanță, care, în urma rejudecării, urmează să admită acțiunea astfel cum a fost formulată.

Recurenta-reclamantă a învederat, în esență, că prima instanță a procedat la valorificarea efectelor Deciziei 16.517/27.08.2018, decizie care contravine vădit prevederilor Deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 29/2020, publicată în data de 15 iunie 2020 în Monitorul Oficial și devenită obligatorie în temeiul art. 521 alin. (3) C. proc. civ.

În realitate, în baza Deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 29/2020, prima instanță ar fi trebuit să constate că Decizia 16.517/27.08.2018 este un act administrativ nelegal și să constate îndeplinită condiția existenței unei act administrativ ilicit, procedând astfel la angajarea răspunderii patrimoniale a FGA.

Mai mult, refuzul de a da curs cererii de plată ce face obiectul prezentului dosar a fost reiterat, de către FGA și prin Decizia 18.140/28.01.2019.

Așadar, Decizia nr. 18140/28.01.2029 conține în mod expres refuzul FGA de a achita cele 270 de cereri de plată menționate în anexa 2. În plus, la baza refuzului tuturor cererilor de plată sunt aceleași argumente ce țin de interpretarea prevederilor Legii nr. 213/2015 și mai ales a noțiunilor de creanță de asigurare, creditor de asigurare și a modului de aplicare a plafonului de 450.000 RON pentru plata despăgubirilor.

Or, Decizia nr. 18.140/28.01.2019 a fost atacată și desființată ca nelegală prin hotărârea pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în data de 19 noiembrie 2021 în dosarul x/2021

Prin urmare, nelegalitatea refuzului de a da curs cererii de plată a despăgubirilor este incontestabilă, iar prima instanță putea să rețină ca îndeplinită această condiție, fie în baza soluției pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul x/2019 - respectiv anularea Deciziei 18.140/28.01.2019, fie prin valorificarea efectelor Deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 29/2020 împotriva Deciziei 16.517/27.08.2018. Condiționând admisibilitatea acțiunii strict de anularea Deciziei 16.517/27.08.2018 printr-o hotărâre anterioară, încalcă normele de drept materiale care stabilesc condițiile pentru angajarea răspunderii patrimoniale a autorității publice.

Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 28 februarie 2022, intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a solicitat respingerea recursului, ca nefondat și menținerea sentinței recurate ca fiind temeinică și legată, reiterând, în esență, apărările susținute în fața primei instanțe.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta A. S.A. este nefondat, pentru următoarele considerente:

Motivul de casare invocat, reglementat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., nu este incident în cauză, criticile formulate de recurenta-reclamantă fiind nefondate.

Potrivit motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale, nu și a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit.

În cauza de față aceste motive nu sunt incidente, soluția primei instanțe fiind expresia interpretării și aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura administrativă și în cea judiciară.

Criticile formulate în susținerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care recurenta-reclamantă a arătat, în esență, că instanța de fond a interpretat/aplicat greșit dispozițiile legale incidente în cauză, sunt nefondate.

Astfel, recurenta-reclamantă a învestit instanța de contencios administrativ cu o cerere întemeiată pe dispozițiile art. 19 din Legea 554/2004, prin care a solicitat obligarea intimatului-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului care i-a fost cauzat prin respingerea cererii de plată nr. x/23.08.2017.

Din actele și înscrisurile cauzei reiese că cererea de plată nr. x/23.08.2017 pentru suma de 7.325 RON (dosar A. nr. x - dosarul instanței de fond) a fost respinsă prin Decizia nr. 16.517/27.08.2018 (poz 63 din anexă - dosarul instanței de fond), comunicată reclamantului la data de 03 septembrie 2018.

Or, cu privire la această din urmă decizie, recurenta-reclamantă nu a făcut dovada că a formulat acțiune în anulare în fața instanței de contencios administrativ competente, aspect necontestat în cauză.

Totodată, deși s-a invocat faptul că cererea de plată nr. x/23.08.2017 a fost respinsă prin Decizia nr. 18.140/28.01.2019, în mod corect a reținut prima instanță că această cerere nu a făcut obiectul deciziei indicate de reclamantă.

În acest context, Înalta Curte amintește că Fondul de Garantare a Asiguraților nu este succesor în drepturi și obligații al asigurătorului B. S.A. și nu datorează despăgubiri prin "efectul legii". Fondul de garantare acoperă creanțele de asigurări în virtutea principiului protecției consumatorilor produselor și serviciilor de asigurări, iar nu ca obligații proprii ale FGA, obligația fiind născută, dacă este cazul, din raportul contractual al asiguratului sau beneficiarul asigurării cu asigurătorul și, de aceea, plățile făcute de către Fond reprezintă obligații ale asigurătorului falimentar, fiind deci achitate sau acoperite în numele și pe seama acestuia.

În raport de obiectul cererii de chemare în judecată, se reține că art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 și art. 21 alin. (2) Normele ASF nr. 16/2015 prevăd ca, în vederea efectuării plății sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, Fondul procedează la verificarea dosarelor de daună și a creanțelor de asigurări înregistrate în evidentele sale, ținând seama de normele aplicabile în materie și de condițiile de asigurare generale și specifice prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu asigurătorul față de care s-a stabilit starea de insolvență.

Potrivit dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților:

"(1) În înțelesul prezentei legi, termenii și expresiile de mai jos au următoarea semnificație:

a) creanța de asigurări - creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilitățile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizații, precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare".

În conformitate cu dispozițiile art. 2 alin. (3) din aceeași lege, "Fondul garantează plata de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, încheiate, în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege și în limita resurselor financiare disponibile la momentul plății, așa cum sunt definite la art. 5".

Or, câtă vreme probele administrate în proces nu au demonstrat existența unui act administrativ unilateral care să fi fost anulat, context în care partea reclamantă să fie îndreptățită la solicitarea unor despăgubiri, indiferent că solicitarea se prezintă în forma penalităților de întârziere sau a dobânzii, eventuala constatare a nelegalității Deciziei FGA nr. 16.517/2018 pe calea unui mijloc de apărare fiind indiferentă soluționării acțiunii de față, în mod corect a reținut prima instanță că acțiunea este neîntemeiată.

Daunele interese moratorii, având caracter accesoriu, pot fi acordate persoanei interesate dacă aceasta a dovedit, în condițiile legii, că este titularul unui drept de creanță principal. Or, reclamantei i se opune un act administrativ care se bucură de prezumția de legalitate și temeinicie, care nu a fost anulat pe calea procedurii speciale prevăzute de lege, prin intervenirea decăderii consolidându-se în mod definitiv stingerea raportului juridic de drept administrativ inițiat prin depunerea cererii de plată.

Conform situației de fapt corect reținute de judecătorul fondului, cererea de plată în legătură cu care s-a formulat prezenta cerere nu a făcut obiectul Deciziei nr. 18.140/28.01.2019, deci hotărârile judecătorești pronunțate în dosarul nr. x/2019 al Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal nu au niciun efect în ceea ce privește creanța principală din care reclamanta pretinde că ar izvorî creanțele accesorii.

Dimpotrivă, s-a făcut dovada că pretinsa creanță de asigurări a făcut obiectul Deciziei F.G.A. nr. 16.517/27.08.2018, cererea de plată fiind respinsă.

În drept, Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ prevede la art. 18 că:

"(1) Instanța, soluționând cererea la care se referă art. 8 alin. (1), poate, după caz, să anuleze, în tot sau în parte, actul administrativ, să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze o anumită operațiune administrativă. (...) (3) În cazul soluționării cererii, instanța va hotărî și asupra despăgubirilor pentru daunele materiale și morale cauzate, dacă reclamantul a solicitat acest lucru. (...)", iar potrivit art. 19 "(1) Când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în același timp și despăgubiri, termenul de prescripție pentru cererea de despăgubire curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei. (2) Cererile se adresează instanțelor de contencios administrativ competente, în termenul de un an prevăzut la art. 11 alin. (2)."

Din analiza sistematică a textelor citate reiese că legiuitorul a recunoscut persoanei vătămate dreptul de a pretinde despăgubiri în fața instanței de contencios administrativ pentru prejudiciile cauzate de un act administrativ nelegal, acest drept fiind însă condiționat de anularea, în prealabil, a actului vătămător.

Prin Decizia nr. 22/2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept s-a reținut că:

"77. Cererea pentru despăgubiri formulată pe cale separată, întemeiată pe dispozițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, este condiționată de existența unei hotărâri judecătorești prin care să fi fost admisă acțiunea îndreptată împotriva actului administrativ nelegal, tipic sau asimilat, pentru că repararea pagubei persoanei vătămate este o latură intrinsecă litigiului administrativ."

Or, Decizia FGA nr. 16.517/27.08.2018 prin care a fost respinsă inclusiv cererea de plată în discuție nu a fost contestată în instanță, nefiind anulată în urma controlului judecătoresc, astfel că actul se bucură de prezumția de legalitate.

Cât despre decizia FGA nr. 18.140/28.01.2019, aceasta nu este relevantă pentru cererea de plată litigioasă, întrucât aceasta nu a fost soluționată prin acel act administrativ.

Așadar, contrar susținerilor recurentei-reclamante, la momentul introducerii acțiunii în despăgubire aceasta nu probează existența unui act administrativ nelegal, constatat ca atare de o instanță de contencios administrativ, care să dea naștere dreptului de a pretinde despăgubiri pentru prejudiciile cauzate de emiterea acestuia, iar îndeplinirea acestei cerințe premisă stabilită pentru acoperirea prejudiciului nu poate fi suplinită prin valorificarea efectelor Deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 29/02.03.2020 - referitoare la interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 în ceea ce privește noțiunea de "creanță de asigurare", art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 referitor la noțiunea de "creditor de asigurare", precum și a art. 15 alin. (2) din același act normativ cu privire la modalitatea de aplicare a plafonului de 450.000 RON.

Prin urmare, Înalta Curte constată că sentința recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

Pentru considerentele expuse, constatând că nu este incident motivul de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinței civile nr. 1884 din 10 decembrie 2021 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinței civile nr. 1884 din 10 decembrie 2021 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, conform art. 402 C. proc. civ., astăzi, 15 iunie 2023.