ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3259/2023

Ședința publică din data de 14 iunie 2023

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 14.06.2021 pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004, obligarea FGA la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat reclamantei prin respingerea cererii de plată înregistrate sub nr. x/04.04.2017, constând în:

1) în principal, în penalități de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor, respectiv de 0,1%/zi de întârziere, potrivit Ordinului CSA 14/2011, de la împlinirea a 30 de zile de la data depunerii cererii de plată și până la data plății efective, acestea fiind în cuantum de 37782.28 până la data de 6.09.2021;

2) în subsidiar, dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.

De asemenea, a solicitat obligarea pârâtului FGA la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința nr. 464 din 8 martie 2022, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a admis excepțiile inadmisibilității;

A respins excepția de nelegalitate a deciziei FGA nr. 16517/27.08.2018, ca inadmisibilă;

A respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca inadmisibilă.

Împotriva sentinței nr. 464 din 8 martie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs recurenta-reclamantă A. S.A., întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii primei instanței și trimiterea cauzei spre judecare pe fond la Curtea de Apel București, iar în rejudecare, admiterea acțiunii reclamantei, astfel cum a fost formulată, precum și obligarea intimatului la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea recursului arată că față de susținerile FGA în sensul că cererea de plată în legătură cu care A. S.A. a formulat prezenta acțiune ar fi fost respinsă prin Decizia FGA 16.517/27.08.2018, pe care A. S.A. nu a contestat-o, în temeiul art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, a invocat excepția de nelegalitate a respectivei decizii, prin care FGA a respins cererile de plată formulate de A. S.A., invocând prevederile art. 4 alin. (1) lit. e) coroborat cu art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, potrivit cărora plata de către FGA a creanțelor de asigurare se poate face în limita unui plafon de 450.000 RON pe creditor de asigurare al asigurătorului aflat în faliment.

Astfel, FGA a apreciat că plafonul trebuie aplicat pe creditor de asigurare, iar nu pe creanță de asigurare, interpretare vădit nelegală, astfel cum rezultă din aspectele dezlegate cu caracter obligatoriu de către Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 29/02.03.2020, pronunțată în dezlegarea unei chestiuni de drept.

Pe cale de consecință, susține că Decizia nr. 16157/27.08.2018 este un act administrativ individual nelegal, iar în temeiul art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, prima instanță ar fi trebuit să constate nelegalitatea acesteia, admițând excepția de nelegalitate, însă instanța a respins ca inadmisibilă excepția de nelegalitate a Deciziei 16517/27.08.2018, raportat la art. 4 din Legea nr. 554/2004, reținând că decizia cu privire la care a fost invocată excepția reprezintă un act administrativ individual a cărui legalitatea poate fi verificată doar pe calea acțiunii principale, iar nu și pe cale incidentală, prin invocarea excepției de nelegalitate, în temeiul art. 4 din Legea nr. 554/2004.

Recurenta-reclamantă consideră că soluția este nelegală din perspectiva prevederilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, acest text de lege consacrând posibilitatea de a verifica legalitatea unui act administrativ individual pe calea incidentală a excepției de nelegalitate, oricând și indiferent de emitentul actului, svând în vedere că acolo unde legea nu distinge sau nu impune condiții suplimentare, nu se pot distinge sau impune restricții suplimentare.

În acest sens, invocă Decizia Curții Constituționale nr. 426 din 10 aprilie 2008, prin care s-a statuat că:

"excepția de nelegalitate privește un act administrativ unilateral cu caracter individual, emis cu încălcarea dispozițiilor imperative sau dispozitive ale legii, și nu o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, constitutivă de drepturi. Principiul securității juridice este periclitat în situația repunerii în discuție a unor raporturi juridice bazate pe acte juridice legale sau pe hotărâri judecătorești emise în numele legii, și nu atunci când este revizuit un act administrativ unilateral cu caracter individual emis contra legii. Prin urmare, procedura invocării excepției de nelegalitate nu este contrară, ci vine chiar în ideea restabilirii echității, justiției și legalității ce trebuie sa stea la temelia tuturor raporturilor juridice dintr-un stat de drept, iar un astfel de mijloc procedural nu poate fi contrar exigențelor impuse de art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, privind dreptul la un proces echitabil, sub aspectul principiului securității raporturilor juridice și a dreptului la justiție."

Prin urmare, susține că și dacă Decizia nr. 16517/27.08.2018 poate fi atacată și pe calea acțiunii principale, instanța putea și trebuia să verifice legalitatea acesteia pe calea incidentală a excepției de nelegalitate, soluția de respingere fiind contrară regulilor de procedură ce consacră posibilitatea invocării excepției de nelegalitate. Prin respingerea, ca inadmisibilă, a excepției de nelegalitate, pentru motivul că decizia ce face obiectul deciziei poate fi atacată cu acțiune directă, prima instanță a încalcat o alternativă procedurală pe care chiar legea o oferă.

Consideră că în acest mod i-a fost încălcat liberul acces la justiție și dreptul la un proces echitabil.

De asemenea, deși prima instanță a susținut că legalitatea Deciziei nr. 16517/2018 nu poate fi verificată pe cale incidentală, prima instanță nu a indicat care sunt argumentele juridice, respectiv raționamentele logico-juridice care stau la baza unei astfel de soluții.

Astfel, motivarea unei hotărâri trebuie să fie clară și precisă, să răspundă în fapt și în drept la toate pretențiile formulate de către părți și să conducă în mod logic și convingător la soluția din dispozitiv, iar în conformitate cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, motivarea ar trebui să evidențieze faptul că judecătorul a examinat cu adevărat chestiunile esențialele care i-au fost prezentate; obligativitatea motivării hotărârilor judecătorești constituie o condiție a procesului echitabil, exigență a art. 21 alin. (3) din Constituția României și art. 6 alin. (1) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Or, analizând hotărârea instanței cu privire la excepția de nelegalitate precum și argumentele reținute în sprijinul acesteia, susține că motivarea nu corespunde cerințelor legale, așa cum au fost ele dezvoltate prin jurisprudența instanțelor naționale și a CJUE, câtă vreme prima instanță a considerat doar că legalitatea Deciziei nr. 16517/2018 nu poate fi verificată decât pe calea acțiunii principale, neoferind însă niciun argument în sprijinul acestei rețineri.

Recurenta-reclamantă mai arată că prin respingerea ca inadmisibilă a acțiunii în angajarea răspunderii patrimoniale a FGA, prima instanță a încălcat prevederile legale care reglementează răspunderea patrimonială a autorității publice.

Susține că prezenta acțiune tinde la angajarea răspunderii patrimoniale a FGA pentru repararea prejudiciului produs A. S.A. prin respingerea în mod nelegal a cererii de plată a despăgubirilor și lipsa A. S.A. de folosința sumelor de bani la care era îndreptățită.

Pentru obligarea FGA la plata de despăgubiri, este necesar să fie îndeplinite cele patru condiții pentru angajarea răspunderii civile delictuale, respectiv să existe o faptă ilicită - care în acest caz este un act administrativ nelegal, actul să fi cauzat un prejudiciu, între efectele actului și prejudiciu să existe un raport de cauzalitate și autoritatea să fi fost în culpă.

Arată că în speță, prima instanță a reținut că, de vreme ce Decizia nr. 16517/2018 nu a fost contestată, deci nu a fost declarată nelegală, acțiunea în despăgubiri este inadmisibilă, instanța invocând și prevederile art. 18 din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora în cazul soluționării cererii în anularea actului, instanța va hotărî și asupra despăgubirilor pentru daunele materiale și morale cauzate, dacă reclamantul a solicitat acest lucru.

În realitate, însă, angajarea răspunderii patrimoniale a autorității este condiționată de existența unui act administrativ nelegal cauzator de prejudicii, iar în speță, actul administrativ nelegal este refuzul FGA de a da curs cererilor de plată a despăgubirilor formulate de A. S.A., așa cum a fost el exprimat prin Decizia nr. 16517/27.08.2018 și reiterat prin Decizia nr. 18140/27.08.2018.

Susține că în speță, în condițiile pronunțării și publicării deciziei ÎCCJ nr. 29/2020 pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, caracterul nelegal al Deciziei 16517/2018 este evident. Mai mult, prin invocarea excepției de nelegalitate, chiar prima instanță a fost investită cu verificarea pe cale incidentală a legalității Deciziei nr. 16517/2018 și ar fi trebuit să procedeze la analizarea și admiterea excepției de nelegalitate.

Totodată, arată că refuzul de a da curs cererii de plată ce face obiectul prezentului dosar a fost reiterat de către FGA și prin Decizia nr. 18140/28.01.2019, ce conține în mod expres refuzul FGA de a achita cele 270 de cereri de plată menționate în anexa 2 și care a fost atacată și desființată, ca nelegală, prin hotărârea pronunțată de ÎCCJ la data de 19.11.2021 în dosarul nr. x/2021.

Prin urmare, nelegalitatea refuzului de a dat curs cererii de plată a despăgubirilor este incontestabilă, iar prima instanță putea să rețină ca îndeplinită această condiție, fie în baza soluției pronunțate de ICCJ în dosarul nr. x/2019, fie prin analizarea și admiterea excepției de nelegalitate împotriva Deciziei 16517/27.08.2018.

Condiționând admisibilitatea acțiunii strict de anularea Deciziei nr. 16517/2018 printr-o hotărâre anterioară, apreciază că prima instanță a încălcat normele de drept materiale ce stabilesc condițiile pentru angajarea răspunderii patrimoniale a autorității publice.

Intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului și menținwerea ca temeinică și legală a sentinței recurate.

Arată că, în raport cu dispozițiile art. 18 alin. (3) și art. 19 din Legea nr. 554/2004, recurenta-reclamantă nu a făcut dovada nașterii în patrimoniul său a unui drept recunoscut de lege de a pretinde repararea prejudiciului în contencios administrativ, exercitarea acestui drept fiind condiționată de constatarea nelegalității actului administrativ pretins vătămător.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 27 octombrie 2022, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererii de recurs la data de 14 iunie 2023, în ședință publică, cu citarea părților.

Examinând legalitatea sentinței recurate prin prisma criticilor formulate prin cererea de recurs, a apărărilor formulate prin întâmpinare și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

În cauză, reclamanta A. S.A. a învestit instanța de contencios administratv și fiscal cu o acțiune prin care a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004, obligarea FGA la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat reclamantei prin respingerea cererii de plată înregistrate sub nr. x/04.04.2017, constând în: în principal, în penalități de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor, respectiv de 0,1%/zi de întârziere, potrivit Ordinului CSA 14/2011, de la împlinirea a 30 de zile de la data depunerii cererii de plată și până la data plății efective, acestea fiind în cuantum de 37782.28 până la data de 6.09.2021; în subsidiar, dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.

Prima instanță a admis excepțiile inadmisibilității; a respins excepția de nelegalitate a deciziei FGA nr. 16517/27.08.2018, ca inadmisibilă; a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca inadmisibilă.

Împotriva sentinței instanței de fond a declarat recurs recurenta-reclamantă A. S.A., întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte constată că subsumat acestuia, recurenta-reclamantă a criticat soluția de respingere a excepției de nelegalitate a Deciziei FGA nr. 16.517/27.08.2018, pe care A. S.A. nu a contestat-o.

Prin decizia de mai sus, Fondul de Garantare a Asiguraților a achitat către A. S.A. despăgubiri ce au făcut obiect al cererilor de plată menționate în Borderoul nr. 1, până la o valoare totală a acestora de 450.000 RON, celelalte cereri, menționate explicit în Borderoul nr. 2, fiind respinse pentru depășirea plafonului legal de 450.000 RON, în baza art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, fără a fi analizate pe fond.

În ceea ce privește excepția de nelegalitate, întemeiată pe dispozițiile art. 4 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte constată că potrivit acestui text de lege:

"(1) Legalitatea unui act administrativ cu caracter individual, indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepție, din oficiu ori la cererea părții interesate.

(2) Instanța învestită cu fondul litigiului și în fața căreia a fost invocată excepția de nelegalitate, constatând că de actul administrativ cu caracter individual depinde soluționarea litigiului pe fond, este competentă să se pronunțe asupra excepției, fie printr-o încheiere interlocutorie, fie prin hotărârea pe care o va pronunța în cauză. În situația în care instanța se pronunță asupra excepției de nelegalitate prin încheiere interlocutorie, aceasta poate fi atacată odată cu fondul."

Analizând condiția impusă prin alin. (2) al articolului anterior redat, Înalta Curte constată, în acord cu cele reținute de către instanța de fond, că nu este îndeplinită condiția ca de actul administrativ cu caracter individual ce face obiectul excepției de nelegalitate, să depindă soluționarea litigiului pe fond.

Cererea ce face obiectul dosarului de față vizează acordarea de despăgubiri întemeiate pe art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, aceasta fiind o cerere distinctă, a cărei soluționare nu depinde de constatarea ca nelegală a Deciziei nr. 16517/27.08.2018, emise de intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților.

Cu alte cuvinte, soluționarea cererii de chemare în judecată ce face obiectul prezentului dosar nu este împiedicată de nesoluționarea excepției de nelegalitate a Deciziei nr. 16517/27.08.2018 și nu are relevanță în prezentul litigiu.

Înalta Curte constată că instanța de fond a reținut în mod corect că urmare a excepției de nelegalitate nu va fi lămurită pe fond situația juridică a despăgubirilor pretinse de reclamantă în lumina deciziei ICCJ nr. 29/2020, din moment ce, în baza excepției de nelegalitate instanța de judecată nu poate dispune obligarea FGA la soluționarea pe fond a cererii de plată, cu atât mai puțin direct la plata despăgubirilor într-un anumit cuantum; prin urmare, chiar dacă ar stabili în considerente nelegalitatea refuzului FGA de a analiza pe fond în integralitate cererea reclamantei de despăgubiri (deci nu de a acorda despăgubiri), urmare unui refuz al FGA anterior deciziei ICCJ nr. 29/2020 emis de plano în situațiile în care cererea de despăgubire depășea plafonul de 450.000 RON pe care FGA îl interpreta ca fiind aplicabil pe creditor de asigurare, iar nu pe creanță de asigurare, excepția de nelegalitate nu ar genera nicio relație de dependență cu litigiul principal întrucât instanța nu ar putea dispune obligarea FGA la soluționarea pe fond a cererii de despăgubire.

Tot în mod corect a reținut instanța de fond că, în susținerea excepției de nelegalitate, reclamanta a pornit de la premisa că un refuz de analiză pe fond a unei cereri de despăgubire privind debitul principal determină nașterea dreptului reclamantei la accesorii (penalități/dobânzi) pentru debitul refuzat, or, acest raționament conduce la concluzia inadmisibilității excepției de nelegalitate prin lipsa dependenței litigiului de față, privind accesoriile, de soluționarea acestei excepții.

Cu privire la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se constată că recurenta-reclamantă a susținut prin cererea de recurs că prima instanță nu a indicat care sunt argumentele juridice, respectiv raționamentele logico-juridice care stau la baza soluției de respingere ca inadmisibilă a excepției de nelegalitate a Deciziei nr. 16517/27.08.2018.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii "se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților."

Verificând conținutul sentinței atacate, instanța de control judiciar constată că aceasta îndeplinește exigențele menționate, întrucât judecătorul fondului a expus în mod clar și logic argumentele care au fundamentat soluția de respingere ca inadmisibilă a excepției de nelegalitate a Deciziei nr. 16517/27.08.2018, emise de intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților.

Aceasta deoarece, din analiza considerentelor sentinței recurate, rezultă indubitabil că, în prezenta cauză, instanța de fond a argumentat detaliat respingerea ca inadmisibilă a excepției de nelegalitate, aceasta reținând, printre altele, că soluționarea cererii de chemare în judecată ce face obiectul prezentului dosar nu este împiedicată de nesoluționarea excepției de nelegalitate a Deciziei nr. 16517/27.08.2018 și nu are relevanță în prezentul litigiu, întrucât urmare a excepției de nelegalitate nu va fi lămurită pe fond situația juridică a despăgubirilor pretinse de reclamantă în lumina deciziei ICCJ nr. 29/2020, din moment ce, în baza excepției de nelegalitate instanța de judecată nu poate dispune obligarea FGA la soluționarea pe fond a cererii de plată, cu atât mai puțin direct la plata despăgubirilor într-un anumit cuantum, astfel că nu sunt îndeplinite condițiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

Astfel, nu se poate susține, cu suficient temei, că soluția de respingere ca inadmisibilă a excepției de nelegalitate ar fi nemotivată, sau că, prin prisma considerentelor sale, nu ar fi posibilă exercitarea controlului judiciar prin intermediul căii de atac a recursului.

Din pespectiva acestui motiv de casare, este obligatoriu ca judecătorul să analizeze, în mod real și păstrându-și echilibrul dar și obiectivitatea, susținerile ambelor părți cu interese contrare în proces, dar doar acele susțineri care au legătură cu obiectul cauzei, cu fundamentul pretențiilor deduse judecății și cu soluția ce urmează a se dispune, în acest sens, urmând a fi filtrate și cenzurate respectivele susțineri, fie în sensul reținerii, fie în cel al înlăturării lor.

Astfel fiind, Înalta Curte apreciază că acest motiv de recurs nu este întemeiat.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a formulat critici cu privire la respingerea, ca inadmisibilă, a acțiunii în angajarea răspunderii patrimoniale a FGA, susținând că prima instanță a încălcat prevederile legale care reglementează răspunderea patrimonială a autorității publice.

Înalta Curte constată că acțiunea introductivă a fost întemeiată pe dispozițiile art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora:

"Când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în același timp și despăgubiri, termenul de prescripție pentru cererea de despăgubire curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei".

Astfel, se reține că, în cadrul prezentului litigiu, se solicită despăgubiri sub forma daunelor interese moratorii aplicate sumei de bani solicitate prin cererea adresată FGA referitoare la despăgubiri.

Înalta Curte are în vedere că acțiunea formulată pe cale separată în acordarea despăgubirilor, întemeiată pe art. 19 din Legea nr. 554/2004, este condiționată de existența unei hotărâri judecătorești prin care să fi fost admisă acțiunea îndreptată împotriva actului administrativ nelegal, tipic sau asimilat, pentru că repararea pagubei persoanei vătămate este o latură intrinsecă litigiului de contencios administrativ. O altă cerință ce se deduce din interpretarea aceleiași norme este că, pentru angajarea răspunderii administrative patrimoniale, se cere dovedirea legăturii de cauzalitate între prejudiciu, respectiv daunele pretinse, și emiterea actelor administrative anterior anulate sau a căror anulare a fost solicitată prin aceeași acțiune, în temeiul art. 8 din Legea nr. 554/2004.

Întreaga reglementare a acțiunii în contenciosul administrativ subiectiv determină concluzia conform căreia acțiunea în acordarea de despăgubiri, chiar atunci când este formulată separat, are un caracter subsecvent acțiunii în anularea actului nelegal sau împotriva refuzului de rezolvare a unei cereri referitoare la un drept sau un interes legitim.

Natura juridică a răspunderii reglementate de art. 19 din Legea nr. 554/2004 este aceea a răspunderii civile delictuale pentru emiterea unui act administrativ nelegal.

În speță, recurenta-reclamantă a susținut că actul nelegal este reprezentat de Decizia nr. 16517/27.08.2018, emisă de intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților, prin care au fost respinse mai multe cereri de plată, între care și cea pentru care se solicită despăgubiri în dosarul de față, însă nelegalitatea actului invocat trebuie să fi fost anterior constatată de către o instanță judecătorească pentru a putea sta la baza acordării despăgubirilor reglementate prin art. 19 din Legea nr. 554/2004.

Or, în speță, decizia anterior evocată nu a fost contestată în instanță de către recurenta-reclamantă, astfel că nu a fost anulată în urma controlului judecătoresc, motiv petru care acest act administrativ se bucură în continuare de prezumția de legalitate.

Prin urmare, aspectele invocate de către recurenta-reclamantă prin cererea de recurs nu sunt de natură să conducă la reformarea hotărârii recurate, legalitatea soluției pronunțate fiind confirmată de către instanța de control judiciar, aceasta reflectând interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva sentinței nr. 464 din 8 martie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva sentinței nr. 464 din 8 martie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 14 iunie 2023, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.