ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2844/2023

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată la data de 28.09.2020, sub nr. x/2020, reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu Fondul de Garantare a Asociaților (în continuare "FGA" sau "Fondul"), a formulat contestație împotriva Deciziei FGA nr. 24116 din 16.09.2020 și a solicitat ca prin sentința ce se va pronunța să se dispună anularea în parte a deciziei contestate ca fiind netemeinică și nelegală, obligarea intimatei FGA la plata sumei de 8.870,68 RON reprezentând penalități de întârziere și obligarea intimatei FGA la plata cheltuielilor de judecată.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 706 din 28 aprilie 2021 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, s-a admis cererea de chemare în judecată, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a fost anulată în parte Decizia nr. 24116/16.09.2020 emisă de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a fost obligat pârâtul FGA să plătească reclamantei suma de 8870,68 RON reprezentând penalități de întârziere, a fost obligat pârâtul FGA să plătească reclamantei suma de 350 de RON cheltuieli de judecată reprezentând taxă judiciară de timbru.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței civile nr. 706 din 28 aprilie 2021 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților a formulat cerere de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. În susținerea motivului de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul-pârât a susținut că deși a invocat aceste apărări pe fondul cauzei, instanța de judecata, in motivarea sa, nu face nicio referire la apărările sale, astfel că apreciază ca sentința pronunțată este nemotivată. Astfel, reclamanta solicită acordarea unei sume cu titlu de dobândă penalizatoare, fără a preciza modalitatea de calcul spre a fi posibilă verificarea cuantumului sumei pretinse, iar instanța admite cererea, fără a se cunoaște modalitatea de calcul, cuantumul penalităților, perioada de timp la care instanța s-a raportat pentru calculul efectuat, pârâtul neputând verifica suma sub aspectul temeiniciei. În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a susținut greșita interpretare și aplicare a normelor de drept material. A susținut că Decizia nr. 29/2020 a Inaltei Curți de Casație și Justiție - completul competent să soluționeze recursul în interesul legii nu este aplicabilă în speță, întrucât prin decizia menționată Fondul nu a respins suma solicitata prin raportare la plafonul stabilit per creditor. Or, potrivit art. 521 alin. (1) C. proc. civ. "Asupra sesizării, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept se pronunță prin decizie, numai cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării". Recurentul a invocat aplicabilitatea în cauză a dispozițiilor art. 80 din Legea nr. 85/2014, precum și art. 12 alin. (2) teza finala din Legea nr. 213/2015 potrivit cu care "Instrumentarea dosarelor de daună se va face cu respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data producerii evenimentului asigurat și a condițiilor de asigurare generale și specifice prevăzute în contractele de asigurare." Trebuie subliniat ca sumele plătite creditorilor de asigurare din disponibilitățile Fondului nu reprezintă datorii ale Fondului, întrucât nu Fondul a fost parte in contractul de asigurare, ci reprezintă datorii ale asigurătorului in faliment. Fondul nu este un garant al asigurătorului ci reprezintă un garant sui generis, care răspunde doar pentru îndeplinirea obligațiilor prevăzute de legea nr. 213/2015, act normativ care nu instituie si obligația ca FGA sa plătească penalitățile de întârziere datorate de asigurător ori cheltuielile de judecata. Astfel, în aplicarea art. 80 din Legea nr. 85/2014, nicio penalitate de orice fel nu va putea fi adăugata unei creanțe născute anterior, după cum este cazul si in speța. Prin urmare, instanța de fond a făcut o greșita aplicare atât a dispozițiilor art. 80 din Legea nr. 85/2014, cat si a dispozițiilor art. 12 din Legea nr. 213/2015. Recurentul a invocat, de asemenea, faptul că penalitățile de întârziere nu se circumscriu noțiunii de creanța de asigurare. Fondul de Garantare a Asiguraților (FGA) plătește din disponibilitățile sale in cazul falimentului unui asigurător doar creanțe de asigurări (Art. l alin. (3), art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea 213/2015-a) creanța de asigurări - creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilitățile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizații, precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare. Analizând noțiunea de creanțe de asigurări care face trimitere directa la despăgubiri sau indemnizații, este evident ca penalitățile constituie o sancțiune pentru neindeplinirea obligatiilor-sanctiuni gândite ca daune moratorii, ce isi au izvorul in Ordinul CSA 14/2011/Norma ASF nr. 23/2014 si nicidecum in contractul de asigurare. Despăgubirea reprezintă echivalentul bănesc acordat unei persoane atunci când repararea prejudiciului nu este posibila in natura, cum este de exemplu cazul daunelor materiale reprezentând contravaloarea bunului asigurat, sau cum sunt daunele morale. Art. 50 din Ordinul CSA nr. 14/2011, publicata în Monitorul Oficial, Partea I nr. 858 din 06 decembrie 2011 (in vigoare la data încheierii contractului de asigurare si a producerii riscului asigurat - accident 20.02.2014) stipulează in mod explicit si limitativ tipurile de despăgubire ce se acordă, în același sens fiind si prevederile art. 2214 C. civ., potrivit cărora în cazul asigurării de bunuri, asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptățite. Prin prisma textele normative enumerate, recurentul a concluzionat în sensul că în nicio situație nu sunt incluse penalitățile de întârziere in noțiunea de despăgubiri. Enunțând dispozițiile art. 18 din Ordinul CSA nr. 14/2011, recurentul a susținut că elocvente din perspectiva legăturii cauzale sunt și prevederile art. 12 din Legea nr. 213/2015. Fondul de Garantare a Asiguraților nu reprezintă continuatorul B. - nu are nici calitatea de reprezentant si nici de terț garant, aceasta fiind reprezentata prin lichidator judiciar-iar debitele privind penalitățile de întârziere se recuperează doar de la B. prin înscriere la masa credală si nicidecum de la FGA, a cărui unica sarcina este sa plătească despăgubiri odată cu rămânerea definitiva a hotărârii de deschidere a falimentului. In plus, activitatea FGA este prevăzuta prin Legea de organizare nr. 213/2015, respectiv Norma ASF 16/2015, nefiind aplicabile FGA textele de lege ce erau aplicabile societăților de asigurare - respectiv cele referitoare la penalitățile de intârziere (întrucat acestea nu se refera la modalități de determinare a întinderii despăgubirii-conform art. 16 Norma ASF 16/2015); nici legea 213/2015 si nici Norma ASF 16/2015 nu prevăd posibilitatea de a obliga FGA la plata penalităților de întârziere in caz ca nu si-ar îndeplini obligațiile, după cum nu se prevede un termen maximal in care FGA ar trebui sa soluționeze o cerere de despăgubire. Prin urmare, singurul scop pentru care a fost constituit FGA ca persoana juridica de drept public este pentru plata despăgubirilor in cazul falimentului unui asigurător, ceea ce înseamnă ca nu numai ca nu sunt datorate penalitățile de întârziere, dar plata acestora ar contraveni prevederilor legale incidente in materie. Este evident, ca in cazul Fondului de Garantare a Asiguraților, legiuitorul a optat pentru plata despăgubirilor si nu a tuturor sumelor datorate de asigurătorul in faliment, ba chiar reglementează in mod expres ca Fondul asigură efectuarea plății indemnizațiilor/despăgubirilor din disponibilitățile sale, către creditorii de asigurări, potrivit condițiilor și plafonului de garantare stabilite de prezenta lege. (art. 11 din Legea 213/2015). Prin urmare, în opinia recurentului, este evident ca sumele plătite creditorilor de asigurări ai societăților aflate in faliment sunt suportate de către ceilalți asigurători din piața si resimțite de toți consumatorii finali (asiguratii de RCA) care se vad nevoiți sa suporte prime mai mari, pentru a fi posibila plata acestor contribuții, fiind de altfel de notorietate haosul generat in piața de falimentul B. si C., unii consumatori arătând expres ca le este imposibil sa mai suporte alte majorări ale primelor RCA.

Apărările formulate în cauză Intimata-reclamantă a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului și menținerea sentinței recurate ca fiind legală, prezentând următoarele argumente: penalitățile de întârziere aferente despăgubirii din asigurări reprezintă creanțe din asigurări potrivit Legii nr. 213/2015, în acest sens făcând referire la considerentul de la pct. 124 din Decizia nr. 29/2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor probleme de drept; penalitățile de întârziere rezultă din contractul de asigurare RCA, fiind prevăzute chiar prin normele care reglementează contractul de asigurare (Norma 23/2014); - FGA poate recupera penalitățile și cheltuielile de judecată în cadrul procedurii falimentului, invocând prevederile art. 18 din Legea nr. 213/2015 potrivit cărora, Fondul se subrogă în toate drepturile creditorilor de asigurări până concurența sumelor pe care le-a plătit din disponibilitățile sale, iar, prin derogare de la dispozițiile art. 100 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 85/2014, Fondul poate înregistra la masa credală, în tot cursul procedurii de faliment, în vederea recuperării lor, orice sume, dobânzi și/sau cheltuieli de judecată pe care acesta le-a achitat din resursele sale, cu trimitere la art. 2210 C. civ..

Procedura de soluționare a recursului În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013. În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 20 mai 2022, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererii de recurs la data de 25 mai 2023, în ședință publică, cu citarea părților. II. Soluția instanței de recurs Analizând sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, de apărările formulate, precum și de dispozițiile legale incidente în materie, Înalta Curte constată că recursul declarat este fondat, în limitele și pentru considerentele arătate în continuare. 1. Argumentele de fapt și de drept relevante Urmare a falimentului B. S.A., petenta A. S.A. s-a adresat Fondului de Garantare a Asiguraților cu o cerere de plată prin care a solicitat plata următoarelor sume: 37.587,64 - despăgubiri; 8.870,68 RON - penalități de întârziere. Soluționând cererea de plată înregistrată sub nr. x/10.03.2016, Fondul de Garantare a Asiguraților a emis Decizia nr. 24116/16.09.2020, prin care a admis la plată suma de 37.588 RON, reprezentând despăgubiri și a respins cererea reclamantei de plată a sumei de 8.870,68 RON, reprezentând penalități de întârziere. În acest context, instanța de contencios administrativ și fiscal a fost învestită cu o cerere, prin care reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu Fondul de Garantare a Asociaților, a formulat contestație împotriva Deciziei FGA nr. 24116 din 16.09.2020 și a solicitat ca prin sentința ce se va pronunța să se dispună anularea în parte a deciziei contestate ca fiind netemeinică și nelegală și obligarea intimatei FGA la plata sumei de 8.870,68 RON reprezentând penalități de întârziere. Prima instanță a admis cererea dedusă judecății, reținând în esență, că penalitățile de întârziere reprezintă creanțe de asigurare, astfel încât pârâtul are obligația de a le plăti din disponibilitățile aflate la dispoziția sa, pârâtul criticând sentința de fond prin prisma motivelor de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. Înalta Curte constată că în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. din perspectiva nemotivării hotărârii invocată de recurent. Astfel, nemotivarea hotărârii judecătorești este sancționată de legiuitor, pornind de la obligația statului de a respecta dreptul părții la un proces echitabil, drept consacrat de art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Cu alte cuvinte, art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului implică, mai ales în sarcina instanței, obligația de a proceda, la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al elementelor probatorii ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența. Lecturând considerentele sentinței recurate, Înalta Curte constată că acestea îndeplinesc exigențele dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât, raportat la obiectul cauzei și limitele în care a fost învestită, prima instanță a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale, raportându-se la dispozițiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecății. Astfel, judecătorul a explicat soluția pronunțată în dispozitiv, prin argumente de fapt și de drept care demonstrează că acesta a analizat probele dosarului, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri și a explicat raționamentul pe baza căruia a ajuns la concluzia admiterii cererii de chemare în judecată. În sensul dispozițiilor art. 425 alin. (1) din C. proc. civ., precum și a art. 6 § 1 din CEDO, motivele de fapt și de drept la care se referă textul reprezintă elementele silogismului judiciar, premisele de fapt și de drept care au condus instanța la adoptarea soluției din dispozitiv. Aceasta înseamnă, așa cum s-a reținut în practica consolidată a instanței supreme, având în vedere că motivarea unei hotărâri este o chestiune de sinteză, de conținut, nu de volum, că instanța nu este obligată să răspundă punctual tuturor susținerilor/apărărilor părților ori fiecărei nuanțe date de părți textelor pe care acestea și-au întemeiat cererile, care pot fi sistematizate în funcție de legătura lor logică, cerință pe care o îndeplinește sentința recurată, faptul că soluția pronunțată nu este în concordanță cu opinia recurentului neputând să atragă casarea hotărârii în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Analizând sentința atacată prin raportare la cel de-al doilea motiv de casare invocat, astfel cum este reglementat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta este incident în cauză, criticile formulate fiind fondate. În esență, chestiunea supusă analizei instanței vizează penalitățile de întârziere aferente despăgubirii din asigurare, asupra căreia părțile au opinii contrare, în sensul că acestea reprezintă sau nu creanțe din asigurări în temeiul Legii nr. 213/2015, precum și dacă izvorăsc sau nu din contractul de asigurare RCA. Prin motivul de casare invocat prin cererea de recurs, pârâtul a formulat critici referitoare la aplicarea și interpretarea greșită dată de curtea de apel dispozițiilor art. 2 alin. (1) și (3), art. 4 alin. (1) lit. a) și b), art. 13 alin. (1), art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, prevederilor Normei ASF nr. 23/2014, art. 2210 C. civ.,critici pe care Înalta Curte le apreciază ca fiind fondate, constatând că prima instanță a pronunțat hotărârea cu interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor legale incidente în materie raportat la situația de fapt reținută. Cu referire la motivul de respingere a cererii de plată, Înalta Curte reține incidența art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 potrivit căruia creanțele de asigurări sunt definite ca fiind "creanțele creditorilor de asigurări, care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări creanțele Fondului de Garantare a Asiguraților, precum și primele datorate de către societatea de asigurare/reasigurare debitoare, rezultate din încetarea ori, după caz, din anularea contractelor de asigurare sau operațiunilor efectuate, conform legii aplicabile acestora, înainte de intrarea în procedura falimentului". Art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, acordă creanței de asigurare aceeași definiție, respectiv: "creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilitățile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizații, precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare". Față de aceste dispoziții legale, Înalta Curte reține că penalitățile de întârziere aferente daunelor materiale nu reprezintă creanțe de asigurări în înțelesul dat de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 deoarece acestea trebuie să fie achitate de către Fondul de Garantare a Asiguraților doar în măsura în care constituie creanțe de asigurări. Pe de altă parte, prevederile art. 2214 din C. civ. stabilesc că " În cazul asigurării de bunuri asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptățite", din interpretarea acestora rezultând că despăgubirea care decurge din contractul de asigurare este reprezentată de contravaloarea pierderii suferite de persoana asigurată prin producerea riscului asigurat. Or, scopul pentru care a fost constituit Fondul de Garantare a Asiguraților este acela de a plăti despăgubirile în cazul falimentului unui asigurător, neexistând un suport legal pentru a se considera că temeiul răspunderii Fondului îl constituie contractul de asigurare, pentru a fi incidente textele de lege aplicabile societăților de asigurare și, implicit, pentru a putea fi obligat și la plata penalităților de întârziere, a dobânzilor legale sau a cheltuielilor de judecată. Dimpotrivă, din interpretarea normelor speciale cuprinse în Legea nr. 213/2015 rezultă că temeiul răspunderii Fondului nu îl constituie contractul de asigurare, ci tocmai dispozițiile actului normativ menționat, acesta fiind ținut să efectueze, în limita plafonului de garantare, plăți ale indemnizațiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, iar nu plăți ale daunelor interese moratorii, penalităților sau cheltuielilor de judecată, întrucât acestea sunt determinate de atitudinea culpabilă a asigurătorului, care nu a înțeles să-și execute obligațiile contractuale la termenul scadent. Această concluzie este confirmată și de art. 1535 din noul C. civ., care prevede că "În cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadență, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadență până în momentul plății, în cuantumul convenit de părți sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu", sancțiunile în discuție constând în penalități de întârziere aplicabile asigurătorului pentru neplata la termen a unei despăgubiri. Așa fiind, având în vedere că pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților nu este continuatorul C. S.A., nu i se poate imputa culpa asigurătorului pentru plata cu întârziere a despăgubirilor. Contrar reținerilor primei instanțe cu privire la incidența în cauză a Deciziei nr. 29/2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, mai exact a considerentelor de la pct. 124, instanța de control judiciar reține că prin această decizie nu s-a stabilit că penalitățile de întârziere reprezintă creanțe de asigurări în sensul Legii nr. 213/2015 ci, s-a constatat că în cuprinsul definiției date noțiunii de creanță de asigurare legiuitorul a folosit, inițial, termenul la plural, respectiv "creanțele creditorilor de asigurări", întrucât a înțeles să includă în această categorie daunele materiale, daunele morale sau penalitățile, pentru ca, ulterior, să indice în mod clar elementul care unește aceste creanțe și impune a fi tratate ca fiind una singură, și anume contractul de asigurare, ipoteză care, așa cum s-a arătat în precedent, nu se verifică în speță, temeiul răspunderii pârâtului nefiind reprezentat de contractul de asigurare, ci de prevederile Legii nr. 213/2015. De altfel, referirea la termenul "penalități" din cuprinsul considerentelor acestei decizii nu poate fi privită în afara restului considerentelor, din cuprinsul cărora rezultă că sunt creanțe ale creditorilor de asigurări acelea care rezultă din contractul de asigurare. Pe de altă parte, este de observat că legea specială nu a prevăzut o garanție legală și în ceea ce privește daunele-interese moratorii pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător, astfel că reclamanta nu poate pretinde stabilirea în sarcina pârâtului a altor obligații decât cele expres prevăzute de lege, penalitățile de întârziere nefiind, prin urmare, incluse în sfera creanței de asigurare, pentru ca pârâtul să aibă obligația de a le plăti din disponibilitățile aflate la dispoziția sa. În aceste condiții, Înalta Curte constată că nu a fost demonstrată nelegalitatea deciziei emise de Fondul de Garantare a Asiguraților, prima instanță apreciind în mod greșit că sumele solicitate cu titlu de penalități de întârziere reprezintă creanțe de asigurări pentru a fi obligat Fondul la plata acestora, sentința urmând să fie reformată. În ceea ce privește apărările formulate de intimata-reclamantă prin întâmpinare, Înalta Curte constată că le-a analizat în mod implicit cu ocazia constatării recursului ca fiind fondat. 2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursul formulat de pârât, va casa sentința recurată și, în rejudecare, va respinge acțiunea formulată de reclamantă, ca neîntemeiată.