ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2607/2023

Ședința publică din data de 17 mai 2023

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel Craiova, secția de contencios administrativ și fiscal la data de 1 aprilie 2021, sub nr. x/2021, reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., FF., GG., HH., II., JJ., KK., LL., MM., NN., OO., PP., QQ., RR., SS., TT., UU., VV., judecători și foști judecători în cadrul Curții de Apel Pitești, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției și Ministrul Justiției, au solicitat obligarea pârâților la emiterea unor noi ordine de încadrare, în care indemnizația de încadrare să fie stabilită conform Legii nr. 71/2015 și O.U.G. nr. 20/2016, începând cu 01.08.2016, prin raportare la o valoare de referință sectorială de 605,225 RON, în vederea realizării unei salarizări la nivelul maxim aflat în plată pentru aceeași funcție, grad, gradație, vechime în muncă dacă persoanele își desfășoară activitatea în aceleași condiții.

1.2. Prin încheierea din 10 iunie 2021, Curtea de Apel Craiova a dispus, în temeiul art. 139 alin. (5) C. proc. civ., disjungerea cauzei, fiind constituit câte un dosar separat pentru fiecare reclamant în parte, pentru reclamanta O. fiind constituit dosarul nr. x/2021.

Prin sentința civilă nr. 314 din 29 octombrie 2021, Curtea de Apel Craiova, secția de contencios administrativ și fiscal a respins excepția prescripției și excepția inadmisibilității, a admis acțiunea formulată de reclamanta O., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției și Ministrul Justiției și a obligat pârâții să emită, în favoarea reclamantei, un nou ordin de încadrare, începând cu data de 01.08.2016, prin care indemnizația de încadrare să fie stabilită prin raportare la o valoare de referință sectorială de 605,225 RON.

Împotriva sentinței civile nr. 314 din 29 octombrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția de contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâtul Ministerul Justiției, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii recurate și, în rejudecare, respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.

În motivarea recursului, pârâtul susține că au fost încălcate dispozițiile art. 1, art. 36, art. 44 pct. 11 și pct. 20 din Legea nr. 153/2017, precum și dispozițiile Legii nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ.

Criticând soluția pronunțată cu privire la excepția inadmisibilității cererii, recurentul-pârât apreciază că în speță era obligatorie parcurgerea procedurii prealabile prevăzute de art. 7 din Anexa V din Legea-cadru nr. 153/2017, sens în care evocă aspectele statuate prin Decizia nr. 9/2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în examinarea unui recurs în interesul legii.

Recurentul-pârât susține și caracterul nelegal al soluției de respingere a excepției prescripției dreptului material la acțiune, învederând că intimata-reclamantă a adresat autorității publice, la data de 27.01.2021, o cerere în vederea emiterii ordinului de salarizare, iar termenul de trei ani anterior momentului înregistrării acțiunii în anulare formulată în temeiul Legii nr. 554/2004, respectiv data de 01.02.2018, nu satisface exigențele prevăzute în art. 18 alin. (3) din același act normativ. În sprijinul acestei opinii recurentul-pârât a invocat Decizia nr. 22/2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în examinarea unui recurs în interesul legii.

Printr-un alt rând de critici, recurentul-pârât susține că ministrul justiției nu poate avea calitate procesuală pasivă în cauză, întrucât subiect al raportului juridic administrativ nu poate fi decât autoritatea administrației publice.

Pe fondul cauzei, recurentul-pârât arată că instanța de fond a pronunțat hotărârea recurată cu încălcarea dispozițiilor art. 44 pct. 11 și art. 20 din Legea nr. 153/2017, art. II alin. (1) din Legea nr. 293/2015 și art. III din O.U.G. nr. 20/2016.

Consideră că, ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 153/2017, nu se mai poate vorbi despre un nivel maxim al salariului în funcție de acordarea unor drepturi prin hotărâri judecătorești, iar textele analizate de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 794/2016 au fost abrogate, astfel că, implicit, nici acestea și nici decizia Curții, care a analizat constituționalitatea lor, nu mai pot constitui temei pentru acordarea drepturilor solicitate prin acțiune.

Arată că dispozițiile art. 1 alin. (5)

1

din O.U.G. nr. 83/2014, cu modificările și completările ulterioare, au fost abrogate prin art. 44 pct. 11 din Legea nr. 153/2017, cu modificări și completări, iar prin art. 44 pct. 20 din Legea nr. 153/2017 au fost abrogate prevederile O.U.G. nr. 57/2015, cu modificările aduse prin O.U.G. nr. 20/2016.

Solicită instanței de recurs să constate că refuzul de recunoaștere a unei valori de referință sectorială de 605,225 RON nu a fost unul nejustificat, ci întemeiat pe dispozițiile legale incidente în materia salarizării. Modalitatea în care prima instanță a aplicat creșterea de 25% (prin care se obține o valoare de referință sectorială de 605,225 RON) a fost eronată, judecătorul fondului omițând faptul că această creștere a vizat, în mod expres și exclusiv, cuantumul brut al salariului de bază pentru consilierii de probațiune. iar nu o valoare de referință sectorială aplicabilă în familia ocupațională "Justiție".

Mai susține recurentul-pârât că, din analiza dispozițiilor art. II alin. (1) din Legea nr. 293/2015 precum și a celor cuprinse în art. III din O.U.G. nr. 20/2016, reiese că aplicarea creșterii de 25% se face la cuantumul brut al salariilor de bază, iar nu prin aplicarea acestor procente la valoarea de referință sectorială. Așadar, legiuitorul a exclus de la majorarea de 25% sporurile sau orice alte elemente salariale, astfel că o creștere de 25% nu poate fi aplicată prin extrapolare la valoarea de referință sectorială.

În dosarul instanței de recurs nu au fost depuse întâmpinări față de calea de atac declarată de pârâtul Ministerul Justiției.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiției și continuat de succesoarea sa în drepturi, Înalta Curte de Casație și Justiție, este nefondat, pentru următoarele considerente:

II.1. În ceea ce privește chestiunea rămânerii fără obiect obiect a cererii ulterior datei de 30.12.2021, invocată de recurentul-pârât Ministerul Justiției prin notele de ședință depuse la data de 15.05.2023, Înalta Curte o califică drept apărare de fond și o va analiza ca atare.

Înalta Curte reține că rămânerea fără obiect a acțiunii pentru perioada ulterioară datei de 30.12.2021 a fost susținută de recurentul-pârât în raport de emiterea Ordinului ministrului justiției nr. 6245/C/30.12.2021 (care nu a fost depus la dosarul cauzei), urmat de emiterea Ordinului ministrului justiției nr. 422/C/07.02.2022, prin care s-au stabilit drepturile salariale ale judecătorilor din circumscripția Curții de Apel Pitești. Potrivit susținerilor recurentului-pârât, prin OMJ nr. 6245/30.12.2021 a fost recunoscut, începând cu data emiterii ordinului, dreptul reclamantei la calcularea unei indemnizații lunare brute de încadrare prin raportare la o valoare de referință sectorială de 605,225 RON și s-a stabilit că achitarea drepturilor salariale acordate prin hotărâri judecătorești, pentru perioada anterioară datei emiterii ordinului, se va realiza în mod eșalonat, aspecte care sunt confirmate prin conținutul OMJ nr. 422/C/07.02.2022.

Obiectul acțiunii civile deduse spre soluționare în cauza pendinte este reprezentat de solicitarea reclamantei de obligare a pârâților la emiterea unui nou ordin de încadrare, în care indemnizația de încadrare să fie stabilită conform Legii nr. 71/2015 și O.U.G. nr. 20/2016, începând cu 01.08.2016, prin raportare la o valoare de referință sectorială de 605,225 RON, având în vedere refuzul pârâtului de a răspunde solicitării sale de emitere a unui astfel de ordin de salarizare.

Înalta Curte reține că ordinul colectiv de salarizare - OMJ nr. 6245/C/30.12.2021, de care se prevalează recurentul-pârât, a fost emis la 30 decembrie 2021, ulterior pronunțării sentinței recurate. Prin urmare, obiectul acțiunii exista atât la data introducerii cererii, cât și la data pronunțării hotărârii de fond (29 octombrie 2021).

Astfel fiind, Înalta Curte apreciază că emiterea Ordinului nr. 6245/C/30.12.2021, după soluționarea cauzei în primă instanță, nu reprezintă o împrejurare de natură a lipsi de obiect acțiunea, ci reprezintă o punere în executare a dispozițiilor instanței de fond, având efectul unei achiesări la dispozițiile din sentință referitoare la emiterea ordinului de salarizare, motiv pentru care nu se poate reține ipoteza rămânerii fără obiect a cererii, chiar și în parte.

II.2. Înalta Curte va respinge, ca nefondate, criticile recurentului-pârât referitoare la greșita soluționare a excepțiilor invocate în fața primei instanțe.

În speță, reclamanta O., judecător în cadrul Curții de Apel Pitești, a solicitat pârâților, prin cererea înregistrata sub nr. x/27.01.2021, emiterea unui nou ordin de încadrare, în care indemnizația de încadrare să fie stabilită, conform Legii nr. 71/2015 și a O.U.G. nr. 20/2016, începând cu 01.08.2016, prin raportare la o valoare de referință sectorială de 605,225 RON. Prin adresa nr. x/2021, pârâții au comunicat reclamantei refuzul emiterii unui nou ordin de încadrare în sensul solicitat.

Prin sentința civilă nr. 946/06.04.2021, definitivă prin neapelare, pronunțată în dosarul nr. x/2020 de Tribunalul Dâmbovița, secția I civilă - Complet specializat în soluționarea conflictelor de munca și asigurări sociale, a fost admisa acțiunea formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâta Curtea de Apel Pitești și a fost obligată pârâta la recalcularea indemnizației de încadrare și a celorlalte drepturi aferente potrivit perioadei în care reclamanta și-a desfășurat activitatea în cadrul instanței, raportat la o valoare de referință sectorială în cuantum de 484,18 RON, la care se adaugă majorarea de 25% (rezultând o VRS de 605,225 RON), începând cu 01.08.2016, precum și la plata diferențelor dintre drepturile salariate pe care reclamanții le-ar fi încasat începând cu data de 01.08.2016 și până la recunoașterea drepturilor, diferențe actualizate cu indicele de inflație și cu dobânda legală penalizatoare, calculate de la data exigibilității fiecărei obligații lunare de plată și până la data plății efective.

Având în vedere aceste repere, Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile recurentului-pârât referitoare la soluția pronunțată asupra excepției inadmisibilității acțiunii, în raport de obiectul cauzei deduse judecății. Reclamanta nu a învestit instanța de contencios cu o acțiune privind anularea ordinului de reîncadrare, pentru a fi incidentă procedura specială prevăzută de lege de art. 7, Cap. VIII din Anexa VI la Legea 284/2010 și dispozițiile similare din Legea 153/2017, ci a înțeles să sesizeze instanța de judecată cu o cerere întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 554/2004, prin care a invocat refuzul nejustificat al pârâților de a emite un act administrativ, respectiv de a pune în executare dispozițiile sentinței pronunțate de Tribunalul Dâmboviția în dosarul nr. x/2020.

Potrivit art. 8 din Legea nr. 554/2004 privind Contenciosul administrativ "Persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, nemulțumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau care nu a primit niciun răspuns în termenul prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), poate sesiza instanța de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate și, eventual, reparații pentru daune morale. De asemenea se poate adresa instanței de contencios administrativ și cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său prin nesoluționarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluționare a unei cereri, precum și prin refuzul de efectuare a unei anumite operațiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim. Motivele invocate în cererea de anulare a actului nu sunt limitate la cele invocate prin plângerea prealabilă.".

Potrivit art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, prin refuz nejustificat de a soluționa o cerere se înțelege exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinței de a nu rezolva cererea unei persoane; este asimilată refuzului nejustificat și nepunerea în executare a actului administrativ emis ca urmare a soluționării favorabile a cererii sau, după caz, a plângerii prealabile, iar potrivit art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, se asimilează actelor administrative unilaterale și refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim ori, după caz, faptul de a nu răspunde solicitantului în termenul legal.

Înalta Curte are în vedere împrejurarea că, anterior formulării acțiunii, reclamanta a solicitat pârâților emiterea unui nou ordin de încadrare, în care indemnizația de încadrare să fie stabilită conform Legii nr. 71/2015 și a O.U.G. nr. 20/2016, începând cu 01.08.2016, prin raportare la o valoare de referință sectorială de 605,225 RON, dar, prin adresa nr. x/2021, pârâții au comunicat reclamantei refuzul emiterii unui nou ordin de încadrare în sensul solicitat.

În consecința, în cauză suntem în prezența unui act administrativ asimilat, în sensul art. 2 alin. (2), raportat la art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, iar potrivit art. 7 alin. (5) din Legea nr. 554/2004, plângerea prealabilă nu este obligatorie în cazul refuzului nejustificat al autorității publice de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau interes legitim, astfel încât refuzul pârâților de a rezolva cererea reclamantei o dispensează pe aceasta de a urma o nouă procedură prealabilă.

De altfel, o atare distincție între tipurile de acțiuni ce impun parcurgerea sau nu a unei proceduri prealabile rezultă și din analiza întregului raționament expus de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent sa judece recursul în interesul legii în cuprinsul Deciziei nr. 9/2017, extragerea paragrafelor 35-37 și 49 ale unei astfel de decizii (evocate de recurent) din contextul general din care acestea fac parte neputând reprezenta un demers apt a genera o altă concluzie.

În ceea ce privește excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocata în fond în raport cu prevederile art. 2500 și art. 2517 C. civ., se constată că instanța de fond a pronunțat o soluție legală, ce va fi menținută, corelativ constatării caracterului nefondat al criticilor formulate de recurentul-pârât.

Obligația la recalcularea indemnizației de încadrare și a celorlalte drepturi aferente și la plata acestor drepturi salariale, raportat la o valoare de referință sectorială în cuantum de 605,225 RON, a fost dedusă deja judecății în dosarul nr. x/2020 al Tribunalului Dâmbovița, secția I civilă - Completul specializat în soluționarea conflictelor de munca și asigurări sociale, fiind tranșată prin sentința definitivă nr. 946/2021. Prin acțiunea de față se solicită emiterea unui nou ordin de salarizare care să corespundă drepturilor salariale deja stabilite prin sentința sus menționată, iar nu obligarea pârâților la plata acestor drepturi salariale. Prin urmare, în ceea ce privește termenul de prescripție, data de început este data recunoașterii drepturilor salariale, în raport de care excepția prescripției a fost în mod corect respinsă.

Pentru aceste motive nu se poate da eficiență, în cauza pendinte, nici aspectelor statuate prin punctele 70-80 ale Deciziei nr. 22/2019, dată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent sa judece recursul în interesul legii, care analizează o altă ipoteza decât cea din speță.

Concluzionând, Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile recurentului-pârât în referire la modul de soluționare al excepțiilor amintite, recursul urmând a fi respins și din această perspectivă.

II.3. În ceea ce privește criticile recurentului-pârât vizând fondul cauzei, Înalta Curte are în vedere următoarele:

Prin sentința recurată, prima instanță a reținut caracterul întemeiat al acțiunii reclamantei în raport de considerentele și soluția sentinței civile nr. 946/06.04.2021, pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, secția I civilă - Complet specializat în soluționarea conflictelor de muncă și asigurări sociale în dosarul nr. x/2020, prin care a fost dezlegat definitiv dreptul subiectiv al reclamantei la stabilirea și plata unui salariu de încadrare care să țină seama de valoarea de referință sectorială în cuantum de 605,225 RON. Astfel fiind, instanța de fond a reținut incidența în cauză a prevederilor art. 430 și art. 431 din C. proc. civ.

În recurs, pârâtul a reiterat apărările din fond prin care susține că nu a refuzat nejustificat emiterea ordinului de reîncadrare salarială, având în vedere că reclamanta nu are dreptul legal la calcularea salariului în raport de valoarea de referință sectorială amintită.

Înalta Curte constată că prima instanță a făcut o corectă aplicare în cauză a dispozițiilor art. 430 și art. 431 din C. proc. civ., din perspectiva efectului pozitiv al autorității lucrului judecat. Pentru a fi incident acest efect, nu este necesar să existe o identitate de obiect între cele două pricini, având în vedere că art. 430 alin. (2) C. proc. civ. statuează că autoritatea de lucru judecat privește dispozitivul, precum și considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă. Astfel fiind, trebuie recunoscut ca intră în autoritate de lucru judecat dispozitivul care tranșează litigiul și motivele care susțin soluția, precum și motivele care conțin ele însele soluții pe aspectele litigioase invocate de părți și supuse dezbaterii acestora.

Prin sentința civilă nr. 946/06.04.2021, pronunțată în dosarul nr. x/2020 de Tribunalul Dâmbovița, secția I civilă - Complet specializat în soluționarea conflictelor de munca și asigurări sociale, definitivă prin neapelare, a fost admisa acțiunea formulată de reclamanții judecători (între care și reclamanta O.), în contradictoriu cu pârâta Curtea de Apel Pitești și a fost obligată pârâta la recalcularea indemnizației de încadrare și a celorlalte drepturi aferente, raportat la o valoare de referință sectorială în cuantum de 484,18 RON, la care se adaugă majorarea de 25% (rezultând o VRS de 605,225 RON), începând cu 01.08.2016, precum și la plata diferențelor dintre drepturile salariate pe care reclamanții le-ar fi încasat începând cu data de 01.08.2016 și până la recunoașterea drepturilor, diferențe actualizate cu indicele de inflație și cu dobânda legală penalizatoare, calculate de la data exigibilității fiecărei obligații lunare de plată și până la data plății efective.

Conform dispozitivului și considerentelor decizorii ale hotărârii sus-menționate, în litigiul ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2020 s-a recunoscut, cu caracter definitiv, dreptul intimatei-reclamante la stabilirea indemnizației salariale lunare prin valorificarea VRS în cuantum de 605,225 RON. Față de soluția definitivă a Tribunalului Dâmbovița, obligația dispusă în prezentul litigiu asigură doar o completă executare efectivă a dreptului recunoscut, respectiv îndeplinirea formalităților necesare constând în emiterea ordinului de salarizare în concordanță cu dispozițiile hotărârii judecătorești definitive.

În consecință, criticile și apărările recurentului-pârât, cu privire la inexistența unei norme legale care să confere dreptul reclamantei la calcularea indemnizației de încadrare în raport de VRS 605,22 RON, nu pot fi rediscutate în cadrul procesual obiectiv al cauzei pendinte, opunându-se efectul pozitiv al autorității de lucru judecat. În mod corect instanța de fond a constatat că aceste aspecte au fost deja analizate în litigiul anterior, reprezentând o chestiune litigioasă tranșată, a cărei rezolvare se opune în prezentul litigiu cu caracter obligatoriu, iar în recurs pârâtul nu a prezentat niciun contraargument apt să înlăture această concluzie, limitându-se la reiterarea apărărilor din fond, care au făcut și obiectul dosarului Tribunalului Dâmbovița nr. 6080/120/2020.

Înalta Curte mai reține că, potrivit dispozițiilor Anexei V, cap. VIII, art. 8 alin. (2) din Legea nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, indemnizațiile de încadrare și celelalte drepturi ale judecătorilor, procurorilor, magistraților-asistenți, inspectorilor judiciari și ale personalului de specialitate juridică asimilat judecătorilor și procurorilor și ale personalului de instruire de la Institutul Național al Magistraturii și Școala Națională de Grefieri se stabilesc, după caz, de ministrul justiției, de președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție, de președintele Consiliului Superior al Magistraturii, de inspectorul șef al Inspecției Judiciare, directorul Institutului Național al Magistraturii și al Școlii Naționale de Grefieri sau de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, cu excepția cazurilor în care, prin lege specială sau prin prezenta lege, se prevede altfel. De asemenea, potrivit art. 13 din H.G. nr. 652/2009, în exercitarea atribuțiilor sale, ministrul emite ordine și instrucțiuni scrise.

Rezultă astfel că, în ceea ce privește judecătorii, Ministrul Justiției era, la data pronunțării sentinței primei instanțe, cel care avea competența de a emite ordine privind stabilirea indemnizației de încadrare și a celorlalte drepturi, fiind astfel nefondate criticile recurentului privind lipsa unei calități procesuale pasive a Ministrului Justiției în cauză. Subrogarea Președintelui Înaltei Curți de Casație și Justiție în drepturile Ministrului Justiției, în virtutea prevederilor art. 142 din Legea nr. 304/2022 a operat în baza unor prevederi legale intrate în vigoare ulterior datei soluționării cauzei în primă instanță, motiv pentru care, la data pronunțării hotărârii atacate, Ministrul Justiției avea legitimitate procesuală pasivă în cauză.

Întrucât reclamanta se află în posesia unei hotărâri judecătorești definitive prin care i s-a recunoscut dreptul la stabilirea indemnizației de încadrare în raport de valoarea de referință sectorială în cuantum de 605,225 RON, începând cu 01.08.2016, se constata că, în aplicarea prevederilor Anexei V la Legea nr. 153/2017 și a dispozițiilor H.G. nr. 652/2009, Ministrul Justiției avea obligația de a proceda la emiterea ordinului individual de salarizare în sensul statuat prin sentința definitiva nr. 946/2021, astfel că refuzul emiterii actului administrativ are caracter nejustificat.

În consecința, raportat la dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, instanța de fond a constatat, în mod corect, caracterul nejustificat al refuzului pârâților de a emite reclamantei un nou ordin de salarizare, prin raportare la o valoare de referință sectorială de 605,225 RON, iar criticile din recurs nu sunt apte să conducă la reformarea acestei soluții.

Pentru aceste considerente, constatând că nu este incident cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiției și continuat de succesoarea sa în drepturi, Înalta Curte de Casație și Justiție, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiției și continuat de Înalta Curte de Casație și Justiție împotriva sentinței civile nr. 314 din 29 octombrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 17 mai 2023, prin punerea soluției la dispoziția părților prin intermediul grefei instanței.