ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1637/2023

Ședința publică din data de 22 martie 2023

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea formulată, reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a formulat contestație împotriva Deciziei FGA nr. 26061/30.03.2021 prin care a solicitat: anularea în parte a deciziei contestate ca fiind netemeinică și nelegală; obligarea intimatei FGA la plata sumei de 421,58 RON, reprezentând penalități de întârziere; obligarea intimatei FGA la plata a sumei de 200 RON, reprezentând cheltuieli de judecată stabilite prin sentința civilă nr. 7211/2015, pronunțată de Judecătoria Brașov în Dosarul nr. x/2015; obligarea intimatei FGA la plata cheltuielilor de judecată generate de soluționarea prezentului litigiu.

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 1209 din 15 septembrie 2015, a respins contestația formulată de reclamanta A. S.A în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca fiind neîntemeiată.

Împotriva hotărârii instanței de fond reclamantă A. S.A a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Penalitățile de întârziere reglementate prin art. 37 din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011 sunt generate și însoțesc despăgubirea datorată de asigurătorul RCA (despăgubire ce are natura unei creanțe de asigurare).

Făcând aplicarea regulii accesorium sequitur principale, rezultă că penalitățile de întârziere preiau natura juridică a creanței pe care o însoțesc și reprezintă la rândul lor tot creanțe de asigurare.

Concluzionând, sentința recurată este nemotivată sub aspectul considerentelor care au condus la înlăturarea criticilor de nelegalitate formulate de A., motiv pentru care se impune casarea acesteia și rejudecare cauzei pe fond.

Sentința recurată a fost pronunțată cu încălcarea prevederilor art. 1 alin. (3) din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011 și cu greșita aplicare a dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 motiv de cazare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8) C. proc. civ.

Spre deosebire de alte contracte de asigurare, contractul de asigurare obligatorie de răspundere civilă este un contract de asigurare al cărui conținut și efecte sunt stabilite prin lege [art. 1 alin. (3) din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011 ].

Potrivit art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015, reprezintă creanțe de asigurare toate acele creanțe izvorâte dintr-un contract de asigurare, fără a se distinge după cum este vorba despre creanțe care reprezintă obiectul principal al contractului, sau despre creanțe care reprezintă accesorii ale obiectului principal.

În speță însă, penalitățile sunt reglementate prin chiar contractul de asigurare RCA, și A. și-a întemeiat cererea de plată a penalităților pe dispozițiile din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011.

Prin urmare, ignorând faptul că penalitățile de întârziere sunt reglementate prin chiar contractul de asigurare RCA, avându-și sursa în acest contract, instanța de fond a pronunțată o hotărâre ce încalcă atât prevederile art. 1 alin. (3) din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011, cât și dispozițiile art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015.

Recurenta invocă faptul că decizia contestată a fost emisă cu ignorarea dezlegărilor date de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 29/2020, faptul că penalitățile de întârziere cât și cheltuielile de judecată își au izvorul în contractul de asigurare RCA și au astfel natura juridică a unor contracte de asigurare.

Intimatul Fondul de Garantare a Asiguraților a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatului, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat.

Pentru a ajunge la această soluție instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. ("când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei")

Înalta Curte reține că potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii "se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților."

Verificând conținutul sentinței atacate, instanța de control judiciar constată că aceasta îndeplinește exigențele menționate, întrucât judecătorul fondului a expus în mod clar și logic argumentele care au fundamentat soluția adoptată.

Motivul de recurs analizat nu are în vedere fiecare dintre argumentele de fapt și de drept folosite de reclamant în cererea de chemare în judecată, instanța având posibilitatea să le grupeze și să le structureze în funcție de problemele de drept deduse judecății, putând să le răspundă prin considerente comune.

Cu alte cuvinte, chiar dacă în motivarea hotărârii judecătorești nu se regăsesc literal toate susținerile invocate de partea reclamantă, sentința nu este susceptibilă de a fi reformată prin prisma motivului de recurs cercetat.

Prin urmare, verificând conținutul sentinței atacate, instanța de control judiciar reține că aceasta îndeplinește exigențele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât judecătorul fondului a expus în mod clar și logic argumentele care au fundamentat soluția adoptată. De asemenea, în cuprinsul hotărârii judecătorești analizate, nu se regăsesc considerente contradictorii, instanța de fond înfățișând într-o manieră clară și coerentă argumentele avute în vedere în adoptarea soluției asupra cererii de chemare în judecată.

Aceasta deoarece, din analiza considerentelor sentinței recurate, rezultă indubitabil că, în prezenta cauză, instanța de fond a indicat ce reprezintă, în opinia sa, indicii temeinice, respectiv argumentele care au stat la baza raționamentului său logico-juridic concretizat în dispozitivul sentinței, astfel că nu se poate susține, cu suficient temei, că hotărârea atacată în prezenta cauză ar fi nemotivată, sau că, prin prisma considerentelor sale, nu ar fi posibilă exercitarea controlului judiciar prin intermediul căii de atac a recursului.

Doctrina și jurisprudența au afirmat constant că o motivare clară și cuprinzătoare a unei hotărâri judecătorești nu presupune analizarea tuturor afirmațiilor părților, ci doar a acelora cu caracter esențial, chiar și acestea din urmă putând fi tratate în mod global. Este obligatoriu ca judecătorul să analizeze, în mod real și păstrându-și echilibrul dar și obiectivitatea, susținerile ambelor părți cu interese contrare în proces, dar doar acele susțineri care au legătură cu obiectul cauzei, cu fundamentul pretențiilor deduse judecății și cu soluția ce urmează a se dispune, din perspectiva acestei soluții, urmând a fi filtrate și cenzurate respectivele susțineri, fie în sensul reținerii, fie în cel al înlăturării lor.

Astfel fiind, Înalta Curte apreciază că acest motiv de recurs nu este întemeiat.

În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. ("când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material")

Din actele și lucrările dosarului rezultă că, urmare a falimentului B. S.A., reclamanta A. s-a adresat Fondului de Garantare a Asiguraților cu o cerere de plată prin care a solicitat plata următoarelor sume: 421,58 RON, reprezentând penalități de întârziere și 200 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin soluționarea cererii de plată Fondul a emis Decizia nr. 26061/30.03.2021 prin care a respins plata sumelor de 421,58 RON, reprezentând penalități de întârziere și 200 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

În esență, FGA consideră că respectivele sume nu reprezintă creanțe de asigurare în sensul art. 1 alin. (3), art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015. Potrivit Legii nr. 213/2015 FGA fiind ținut să efectueze plăți ale indemnizațiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, iar nu plăți ale penalităților de întârziere și a cheltuielilor de judecată în sarcina asiguratorului falit, acestea fiind determinate de atitudinea culpabilă a asigurătorului, care nu a înțeles să își execute obligațiile contractuale. Dobânzile, penalitățile, cheltuielile de judecată stabilite în cadrul unui proces purtat cu societatea de asigurare ce ulterior a intrat în faliment nu au legătură cu raportul de asigurare, ci reprezintă despăgubiri pentru comportamentul culpabil al asigurătorului, acestea fiind acordate în baza art. 1349, 1350 C. civ..

La pronunțarea acestei decizii, în ceea ce privește respingerea cererii de plată a penalităților de întârziere, FGA a reținut că prin raportare la dispozițiile art. 4 alin 1 lit. a) din legea nr. 213/2015 și art. 3 alin. (1) lit. i) din legea nr. 503/2004, penalitățile de întârziere nu reprezintă creanță de asigurare, în sensul legii, astfel că acestea nu sunt datorate asiguratorului CASCO în procedura prevăzută de Legea nr. 213/2015.

Înalta Curte va avea în vedere că potrivit dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015:

"(1)În înțelesul prezentei legi, termenii și expresiile de mai jos au următoarea semnificație:

a) creanța de asigurări - creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilitățile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizații, precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare; (...)

Textul de lege a fost interpretat prin Decizia nr. 29/2020 a ÎCCJ - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin care s-a reținut că:

"În interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanță de asigurare se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.(..)"

În procedura de plată reglementată de legea nr. 213/2015, contrar susținerilor recurentei, creanțele de asigurări în sensul legii nu conțin sume reprezentând plata de penalități de întârziere datorate de asiguratorul RCA asiguratorului CASCO, pentru neîndeplinirea la termen a obligației de plată a despăgubirilor.

Aceste penalități de întârziere nu își au izvorul în contractul de asigurare încheiat de asiguratorul RCA cu persoana vinovată de producerea accidentului, ci sunt în legătură strictă cu modalitatea de îndeplinire de către asiguratorul RCA a obligației de plată a despăgubirii în cadrul acțiunii în regres, exercitată în considerarea dispozițiilor art. 2210 C. civ., privind subrogarea asiguratorului în drepturile asiguratului său.

Prin Decizia nr. 29/2020, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a dezlegat aspecte referitoare la interpretarea art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 în limitele cererii cu care a fost sesizată, cerere care nu viza și chestiunea delimitării sumelor care pot fi incluse în categoria creanțelor izvorâte din dreptul de regres al societății de asigurare.

În realitate, ÎCCJ a fost chemată să dezlege următoarea chestiune: "dacă prin creanța de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment", iar nu dacă sumele reprezentând penalități de întârziere datorate de asiguratorul RCA asiguratorului care exercită dreptul de regres sunt creanțe de asigurare.

Aceste referiri ale Înaltei Curți de Casație și Justiție la termenul de "penalitate" nu trebuie interpretate separat de restul interpretării și în dezacord cu obiectul interpretării.

Înalta Curte face referire expresă la aceea că aceste creanțe de asigurări, fie ele și penalități, atunci când este cazul, trebuie să rezulte din contractul de asigurare.

În cauză este evident faptul că prin Decizia nr. 29/2020, ÎCCJ nu a lămurit chestiunea penalităților de întârziere pretinse de asiguratorul CASCO de la asiguratorul RCA în temeiul dispozițiilor art. 64 alin. (4) din Norma ASF nr. 14/2011 (în vigoare la data accidentului), în sensul în care acestea ar reprezenta creanțe de asigurări potrivit art. 4 alin. (1) lit. a) din legea nr. 213/2015 ci, dimpotrivă, a condiționat recunoașterea acestei calități de aceea că despăgubirile solicitate de asiguratorul CASCO, independent de natura lor, să aibă drept izvor contractul de asigurare de răspundere civilă delictuală.

În realitate, astfel cum în mod corect a observat FGA, aceste penalități de întârziere nu își au izvorul în contractul de asigurare încheiat de asiguratorul RCA, ci sunt datorate în temeiul art. 64 alin. (4) al Normei din 2011 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, izvorul obligației de plată fiind răspunderea civilă delictuală a asiguratorului RCA pentru fapta proprie.

Potrivit textului menționat, penalitățile de întârziere sunt datorate de asiguratorul RCA pentru nerespectarea la termen a obligației de plată despăgubirii solicitată de asiguratorul CASCO în exercitarea dreptului de regres, respectiv pentru prejudiciul cauzat de asiguratorul RCA prin depășirea termenelor de plată reglementate de art. 64 alin. (2) și (3) din Norma (în vigoare la data plăți despăgubirii de către asiguratorul CASCO).

Pe cale de consecință, prin raportare inclusiv la Decizia ÎCCJ nr. 29/2020, suma solicitată de recurentă cu titlu de penalități de întârziere nu reprezintă creanță care rezultă din contractul de asigurare RCA, ci reprezintă despăgubire datorată de asiguratorul RCA în temeiul răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, cum în mod corect a observat pârâtul FGA.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va înlătura ca nefondate alegațiile recurentei referitoare la caracterul obligatoriu al Deciziei ÎCCJ nr. 29/2020, în privința recunoașterii naturii de creanță de asigurare inclusiv a penalităților solicitate de asiguratorul CASCO de la asiguratorul RCA în faliment, pentru neîndeplinirea de către acesta din urmă a obligației de plată a despăgubirii, cu ocazia exercitării regresului.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că susținerile și criticile formulate de recurentă sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală.

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva sentinței nr. 1209 din 15 septembrie 2021 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Soluția va fi pusă la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.

Pronunțată astăzi, 22 martie 2023.