ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1282/2023

Ședința publică din data de 18 mai 2023

Asupra cererii de recurs, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

În drept, reclamanta a invocat dispozițiile Legii nr. 132/2017, Normelor ASF nr. 18/2017 și nr. 20/2017, precum și art. 541 și urm. C. proc. civ.

Prin hotărârea arbitrală nr. 84 din 25 iulie 2022, cererea a fost admisă, fiind obligată pârâta B. să plătească reclamantei suma de 12.232,61 de RON și suma de 24.763,64 de RON, reprezentând penalități de întârziere de 0,2%, calculate până la data de 07.02.2022, precum și penalități de întârziere în continuare, în cuantum de 0,2%, de la data de 08.02.2022 și până la plata integrală a debitului.

De asemenea, pârâta a fost obligată la plata cheltuielilor arbitrale în sumă de 2.259,89 RON.

S-a solicitat și suspendarea executării hotărârii arbitrale până la soluționarea definitivă a acțiunii în anulare.

Prin sentința nr. 116 din 6 decembrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2022, s-a admis excepția netimbrării cererii de suspendare a executării și a fost anulată cererea de suspendare a executării ca netimbrată.

Totodată, a fost admisă cererea reclamantei, a fost anulată încheierea din 29 iunie 2022 și hotărârea arbitrală nr. 85 din 25.07.2022 a Tribunalului Permanent de Arbitraj Instituționalizat și s-a trimis cauza spre soluționare Judecătoriei Sectorului 2 Bucuresti.

De asemenea, a fost obligată reclamanta A. S.R.L. să plătească pârâtei B. S.A. cheltuieli de judecată în sumă de 2.480 RON.

Potrivit recurentei, curtea de apel a dat o interpretare contrară scopului urmărit de legiuitorul european la adoptarea Directivei nr. 2009/138/CE, prezentând transpunerea acesteia la nivel național prin Norma A.S.F. nr. 18/2017, precum și a Directivei nr. 2016/97, întrucât nu este necesar acordul societății pârâte pentru a recurge la procedura arbitrajului.

Autoarea recursului a analizat incidența Normei A.S.F. nr. 18/2017 asupra arbitrajului, arătând că, potrivit art. 541 C. proc. civ., arbitrajul este o jurisdicție alternativă cu caracter privat, iar legea recunoaște dreptul de a apela la metode alternative de soluționare a disputelor, fără a fi obligatorie deducerea acestora instanțelor judecătorești.

În aprecierea recurentei Norma A.S.F. nr. 18/2017 este un act normativ cu caracter special, care derogă de la dispozițiile normei generale privind procedura arbitrajului, respectiv de la C. proc. civ.

Recurenta a învederat că anumite domenii de activitate sunt exceptate de la regula caracterului voluntar al arbitrajului, acesta fiind cazul asigurărilor, unde Norma A.S.F. nr. 18/2017 derogă de la cerința încheierii convenției arbitrale, concordant reglementării europene, respectiv Directiva nr. 2009/138/CE a Parlamentului European și a Consiliului.

Intrată în vigoare la 01.08.2017, norma înlocuiește, în viziunea recurentei, convenția arbitrală, stabilind îndrumarea părților spre utilizarea modurilor alternative de soluționare a disputelor. În continuare, recurenta a citat dispozițiile Normei nr. 18/2017, art. 4 alin. (3) și (4), art. 5, art. 6 alin. (4), art. 7 alin. (3) și (4) și a reiterat că arbitrajul permite soluționarea litigiilor cu celeritate, flexibilitate și costuri reduse, cu efectul degrevării instanțelor judecătorești.

În continuare, recurenta a invocat dispozițiile art. 115 alin. (2) C. proc. civ., deducând că, sub rezerva încălcării acestora, părțile într-un litigiu de asigurări pot sesiza fie instanța statală, fie instanța arbitrală. Susținând că Norma A.S.F. nr. 18/2017 este o normă metodologică, de punere în aplicare a Legii nr. 132/2017, recurenta a calificat drept greșită concluzia că, în lipsa unei convenții arbitrale, instanța arbitrală nu poate soluționa cererea de arbitrare. Citând dispozițiile art. 23 alin. (5) și (6) din Legea nr. 132/2017, care fac referire expres la soluționarea alternativă a litigiilor, a arătat că nu este necesară o convenție sau clauză compromisorie, care ar restrânge drepturile persoanei prejudiciate.

Recurenta subliniază că tribunalul arbitral, în administrarea jurisdicției sale, poate stabili reguli de procedură derogatorii de la dreptul comun, singura limitare fiind reprezentată de ordinea publică și de dispozițiile imperative ale legii, legiuitorul acordând posibilitatea completării unei legi ordinare, prin norme cu forță juridică inferioară, cum ar fi regulamentele de arbitraj. În continuare, recurenta a citat definiția arbitrajului din art. 203 al Directivei nr. 2009/138/CE a Parlamentului European și a Consiliului și a evocat art. 11 din Constituția României, care stabilește prioritatea dreptului european față de dreptul național, pentru a conchide că, prin aplicarea Directivei nr. 2009/138/CE, este adjudecată competența tribunalului arbitral în soluționarea petițiilor, sub forma cererii arbitrale, inclusiv a celor având ca obiect pretenții și proceduri derivând din Legea nr. 132/2017 și Norma A.S.F. nr. 18/2017.

Recurenta a expus considerente privind soluționarea pe cale alternativă a litigiilor din domeniul asigurărilor, citând prevederile art. 7 pct. 4 lit. d) din Norma nr. 18/2017, care, potrivit aprecierii sale, derogă de la forța obligatorie a contractului potrivit dispozițiilor art. 1270 alin. (2) C. civ.. În acest sens, autoarea recursului a arătat că, din cauză că prin contractul de asigurare nu sunt clauze care să reglementeze soluționarea eventualelor litigii, Norma A.S.F. nr. 18/2017 acordă consumatorului (terțul păgubit) dreptul de a opta pentru o cale de soluționare alternativă a litigiului (conciliere, arbitraj sau mediere). Dezvoltându-și susținerea, a arătat că legea reglementează contractul RCA, iar părțile semnatare, deși au posibilitatea de a suplimenta clauzele contractuale, nu pot restrânge drepturile persoanei prejudiciate, efect pe care l-ar avea o eventuală convenție arbitrală încheiată între asigurat și asigurător.

Față de aspectele expuse, recurenta a subliniat că lipsa convenției arbitrale în formă scrisă, cerută de art. 548 C. proc. civ. este complinită de art. 7 pct. 3 al Normei A.S.F. nr. 18/2017.

În continuare, recurenta consideră că dispozițiile Normei A.S.F. nr. 18/2017 completează dispozițiile Legii nr. 132/2017, care reglementează clauzele generale și speciale ale contractului de asigurare RCA, fără însă a reglementa și clauze privind modul de soluționare a litigiilor.

Prin întâmpinarea înregistrată la 3 martie 2023, intimata B. S.A. a solicitat respingerea recursului ca nefondat precum și obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 3.570 RON.

Cauza a fost înregistrată la 30 ianuarie 2023 pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă iar, prin rezoluția din 27 martie 2023, s-a fixat termen de judecată la 18 mai 2023.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, va respinge ca nefondat recursul pentru următoarele considerente:

Înalta Curte subliniază că în cauză, pe calea recursului, cenzura de legalitate nu poate privi decât modalitatea în care s-a dat dezlegare motivelor acțiunii în anulare, astfel cum s-a statuat în decizia nr. 1/2022 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 284 din 24.03.2022.

Prin urmare, hotărârea arbitrală fiind desființată în temeiul art. 608 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., problema de drept de care depinde soluționarea recursului presupune stabilirea măsurii în care titularul unei cereri de despăgubire, formulată în temeiul art. 21 alin. (1) din Legea nr. 132/2017 și nesoluționată de asigurător, are dreptul de a învesti un tribunal arbitral cu soluționarea conflictului generat de temporizarea soluționării cererii, în lipsa unei convenții arbitrale.

Procedând la examinarea motivelor de recurs, Înalta Curte va înlătura motivul de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., constatând că acesta este invocat formal. Se reține că recurenta nu a argumentat nemotivarea hotărârii, prin raportare la cele trei ipoteze normative, lipsa motivării, motivare contradictorie ori integral străină de natura cauzei.

În considerarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta susține, în esență, că instanța de judecată în mod greșit a reținut lipsa convenției arbitrale pentru desfășurarea procedurii în condițiile existenței unei dispoziții speciale aplicabile, respectiv art. 7 alin. (3) și din Norma A.S.F. nr. 18/2017, derogatorii de la normele generale, potrivit cărora consumatorul poate solicita soluționarea litigiului din materia asigurărilor prin apelare la arbitraj fără a fi necesară o astfel de convenție.

În raport cu această argumentare, Înalta Curte de Casație și Justiție constată incidența în cauză a motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. și nu a celui indicat de recurentă, întrucât se invocă aplicarea greșită a unor norme de drept procesual, respectiv cele referitoare la arbitraj, și nu de drept substanțial, impunându-se calificarea corespunzătoare.

Instanța supremă constată că cererea de arbitrare a fost inițiată de un profesionist și întemeiată pe dispozițiile art. 21 alin. (4) din Legea nr. 132/2017 potrivit căruia "despăgubirea se plătește de către asigurătorul RCA în termen de 10 zile de la data acceptării ofertei de despăgubire prevăzută la alin. (1) lit. a) sau de la data la care asigurătorul RCA a primit o hotărâre judecătorească definitivă sau acordul entității de soluționare a litigiului cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească (…)".

Criticile recurentei nu sunt întemeiate, întrucât curtea de apel a avut în vedere faptul că arbitrajul, potrivit dispozițiilor din Cartea a IV-a, Titlurile I și II C. proc. civ., se organizează și se desfășoară potrivit convenției arbitrale încheiate între părți, cu respectarea principiului libertății de voință a acestora, sub rezerva respectării ordinii publice, a bunelor moravuri, precum și a dispozițiilor imperative ale legii.

Astfel cum se reține și prin Decizia Curții Constituționale nr. 100 din 7 martie 2017, arbitrajul constituie o excepție de la principiul, potrivit căruia, înfăptuirea justiției se realizează prin instanțele judecătorești și reprezintă acel mecanism juridic eficient, menit să asigure o judecată imparțială, mai rapidă și mai puțin formală, confidențială, finalizată prin hotărâri susceptibile de executare silită.

Prin urmare, părțile pot stabili, prin convenția arbitrală sau printr-un act adițional încheiat ulterior, normele privind constituirea tribunalului arbitral, numirea, revocarea și înlocuirea arbitrilor, termenul și locul arbitrajului, normele de procedură pe care tribunalul arbitral trebuie să le urmeze în judecarea litigiului și, în general, orice alte norme privind buna desfășurare a arbitrajului.

În acest context, curtea de apel a soluționat acțiunea în anulare făcând o aplicare corectă a prevederilor anterior menționate, prin aceea că a dat prevalență dispozițiilor art. 608 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., privind incidența în cauză a acestui motiv de desființare a hotărârii arbitrale, în absența unei convenții arbitrale, astfel cum este reglementată de art. 548 și urm. C. proc. civ.

În ceea ce privește Norma A.S.F. nr. 18/2017, indicată de recurentă în complinirea lipsei convenției arbitrale, se poate observa din chiar titlul actului că aceasta reglementează, în principal, "procedura de soluționare a petițiilor referitoare la activitatea societăților de asigurare".

După ce se detaliază modalitatea de derulare a unei asemenea proceduri, la art. 7 alin. (3) din Norma menționată se prevede că, "în vederea soluționării pe cale amiabilă a disputelor dintre societăți, brokeri și asigurați, contractanți, beneficiari, persoane prejudiciate sau reprezentanții acestora, la solicitarea uneia dintre părți, se utilizează metodele alternative de soluționare a litigiilor, prevăzute de dispozițiile legale în vigoare", iar la alin. (4) se reglementează obligația conducerii executive a societăților și brokerilor și coordonatorul colectivului de analiză și soluționare a petițiilor de a asigura participarea la procedurile de soluționare alternativă atunci când se solicită de către consumator.

Din textele legale evocate rezultă că se pune, astfel, accent pe faptul că soluționarea amiabilă sau prin intermediul metodelor de soluționare alternativă a litigiilor se face cu respectarea dispozițiilor legale privitoare la acestea și că, prin aceasta, nu se limitează dreptul părților de a se adresa instanțelor de judecată abilitate.

Prin urmare, dispozițiile art. 7 alin. (3) și (4) din Norma A.S.F. nr. 18/2017 nu instituie o clauză compromisorie de drept. Faptul că în cuprinsul acestor articole se menționează că în vederea soluționării pe cale amiabilă a disputelor dintre societăți, brokeri și asigurați, contractanți, beneficiari, persoane prejudiciate sau reprezentanții acestora, la solicitarea uneia dintre părți, se utilizează metodele alternative de soluționare a litigiilor, prevăzute de dispozițiile legale în vigoare, înseamnă doar că arbitrajul este permis. Totuși, aceasta nu semnifică și faptul că arbitrajul poate fi aplicat în mod obligatoriu, ca urmare a alegerii acestei proceduri de reclamant, fără ca pârâtul din acțiunea arbitrală să fie de acord cu soluționarea litigiului de o instanță arbitrală.

În acest sens sunt dispozițiile art. 548 și urm. C. proc. civ., potrivit cărora existența unei convenții arbitrale sub forma unei clauze compromisorii sau a unei convenții separate este esențială pentru sesizarea legală a instanței arbitrale și atragerea competenței în soluționarea litigiului, iar în situația în care această convenție nu există, este nulă ori inoperantă, arbitrajul nu se poate organiza și desfășura valabil.

Așadar, criticile recurentei privind complinirea lipsei convenției arbitrale prin efectul legii, respectiv potrivit dispozițiilor art. 7 alin. (3) și art. 7 alin. (4) lit. d) din Norma nr. 18/2017, nu sunt întemeiate.

Nu poate fi primită nici critica potrivit căreia Norma A.S.F. nr. 18/2017 este o normă specială derogatorie de la prevederile normei generale, respectiv C. proc. civ., deoarece principiul de drept specialia generalibus derogant implică faptul că norma specială este cea care derogă de la norma generală și că aceasta este de strictă interpretare la cazul respectiv.

Or, în cauză, Norma A.S.F. nr. 18/2017 nu este derogatorie de la dreptul comun, în sensul de a fi permis tribunalului arbitral să se considere competent să soluționeze litigiul, chiar în lipsa acordului unei părți. O astfel de ipoteză s-ar fi găsit în situația în care ar fi existat un text legal care ar fi permis ca, într-o situație similară cu cea dedusă judecății în fața instanței arbitrale, aceasta să poată fi soluționată de arbitraj în lipsa unei convenții arbitrale.

De asemenea, contrar susținerilor pârâtei, Norma ASF nr. 18/2017 nu poate completa nici dispozițiile generale și de principiu ale Legii nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto, fiind un act juridic de putere inferioară legii. Norma reglementează exclusiv procedura de soluționare a petițiilor referitoare la activitatea societăților de asigurare și reasigurare și brokerilor de asigurare și, în consecință, nu poate adăuga sau modifica prevederile legale referitoare la conținutul contractelor de asigurare RCA reglementate de Legea nr. 132/2017, cum în mod corect a reținut curtea de apel.

Nu poate fi primită nici critica privind arbitrabilitatea obligatorie a litigiilor decurgând din asigurări, întrucât Norma ASF nr. 18/2017 stabilește că petenții au posibilitatea să apeleze la "metodele alternative de soluționare a litigiilor, prevăzute de dispozițiile legale în vigoare", fără a impune o astfel de procedură și a exonera petenții de la obligația respectării condițiilor prevăzute de lege, dacă decid să le acceseze.

Fără a nega posibilitatea rezolvării unor asemenea categorii de litigii prin intermediul unor proceduri de soluționare alternativă a litigiilor, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că această cale rămâne deschisă părților doar în condițiile încheierii în scris a unei convenții arbitrale potrivit C. proc. civ., care reglementează tocmai modalitatea în care poate interveni jurisdicția alternativă, de esența procedurii arbitrale fiind compromisul părților.

Criticile vizând greșita interpretare de către curtea de apel a Directivei nr. 2009/138/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 25 noiembrie 2009 privind accesul la activitate și desfășurarea activității de asigurare și de reasigurare (Solvabilitate II) și a Directivei (UE) nr. 2016/97 a Parlamentului European și a Consiliului privind distribuția de asigurări (reformare), analizate prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., sunt nefondate, legislația Uniunii evocată contrazicând interpretarea propusă de recurentă.

Astfel, actele normative unionale stabilesc că procedurile de soluționare extrajudiciară, respectiv de arbitraj, sunt instituite în conformitate cu actele legislative relevante ale Uniunii Europene și din dreptul intern. Or, astfel cum Înalta Curte a expus anterior, procedura inițiată de recurentă și finalizată cu hotărârea arbitrală anulată de prima instanță, nu este una care să respecte dispozițiile naționale.

În concluzie, se reține că în soluționarea acțiunii în anulare, curtea de apel a apreciat în mod just ca fiind incident motivul prevăzut de art. 608 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., potrivit căruia, hotărârea arbitrală poate fi desființată prin acțiune în anulare atunci când "tribunalul arbitral a soluționat litigiul fără să existe o convenție arbitrală sau în temeiul unei convenții nule ori inoperabile".

Pentru toate argumentele ce preced, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinței nr. 116 din 6 decembrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă.

Referitor la cererea intimatei B. S.A. privind obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reține următoarele:

Conform dispozițiilor art. 452 C. proc. civ., "partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condițiile legii, dovada existenței și întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei", iar potrivit art. 453 din același cod, "partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată".

Prin raportare la aceste texte de lege, aplicabile și în recurs în temeiul art. 494 C. proc. civ., Înalta Curte constată că intimata a depus la dosarul cauzei dovezi privind cheltuielile de judecată reprezentând onorariu avocat, respectiv extras bancar din 02.03.2023.

Constatând că recurenta este cea căreia i-a fost respinsă calea de atac și în raport de solicitarea intimatei privind acordarea cheltuielilor de judecată, aferente acestei etape procesuale, urmează să fie admisă cererea, în sensul obligării recurentei la plata sumei de 3.570 RON, cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. S.R.L. împotriva sentinței nr. 116 din 6 decembrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, ca nefondat.

Obligă recurentul A. S.R.L. să plătească intimatei B. S.A. suma de 3.570 RON, cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 18 mai 2023.