ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2029/2023

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrata pe rolul Tribunalului București, secția a III a civilă la data de 23.09.2021 sub nr. x/2021, reclamanții Ministerul Finanțelor, în nume propriu și în reprezentarea Statului Român au solicitat, în contradictoriu cu Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, obligarea pârâtei la plata sumei de 2.333.646 RON, reprezentând diferența dintre prețul stabilit prin raportul de evaluare și prețul stabilit cu respectarea standardelor internaționale de evaluare, a imobilului în suprafață de 1045 mp, situat în Timișoara, str. x, jud. Timiș, actualizată cu indicele de inflație de la data emiterii titlurilor de conversie și până la data plății efective. De asemenea, au solicitat și obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calculate de la data emiterii titlului de conversie și până la data plății. În drept, au fost invocate prevederile art. 103 din Legea nr. 71/2011, art. 998-1000 alin. (3) din C. civ. din 1864 și art. 35 alin. (1) și (3) din Decretul nr. 31/1954. Prin întâmpinare pârâta a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune, iar pe fond a solicitat respingerea, ca neîntemeiată, a cererii de chemare în judecată. Pârâta a formulat și cerere de chemare în garanție a numiților S.C. A. S.A., B., C. și D..

Sentința Tribunalului București Prin sentința nr. 630/28.04.2022, Tribunalul București, secția a III a civilă a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins cererea de chemare în judecată, ca prescrisă; a respins cererea de chemare în garanție formulată de pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, ca rămasă fără obiect.

Decizia Curții de Apel București Prin decizia nr. 347A/08.03.2023, Curtea de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondat, apelul reclamanților împotriva sentinței.

Calea de atac a recursului exercitată Împotriva acestei decizii au declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., reclamanții Ministerul Finanțelor, în nume propriu și în reprezentarea Statului Român. În dezvoltarea motivului de recurs întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenții au invocat existența unei motivări contradictorii a deciziei recurate, în sensul că, deși sunt modificate considerentele primei instanțe cu privire la momentul de la care Statul Român trebuia să cunoască paguba, respectiv de la momentul emiterii de către C. civ..S.D. a Deciziei nr. 6789/2009, totuși, a menținut soluția primei instanțe, în care se statua faptul că, în speță, momentul subiectiv al cunoașterii pagubei și a celui care răspunde de ea este data comunicării, de către autoritatea intimată, a adresei nr. x/18.01.2021, iar sub aspectul momentului obiectiv, începutul curgerii termenului de prescripție este data emiterii titlurilor de conversie de către intimata-pârâtă, 05.02.2010, respectiv 09.08.2010. În dezvoltarea motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții au susținut că decizia recurată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material reprezentate de dispozițiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958. Astfel, se precizează că, instanța de apel, în mod greșit a arătat că momentul de început al curgerii termenului de prescripție este reprezentat de momentul emiterii de către Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor a Deciziei nr. 6789/2009, când Statul Român trebuia să cunoască paguba și persoana care răspunde de ea. Au menționat că, din interpretarea dispozițiilor art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, rezultă că nașterea dreptului la acțiune este data la care dreptul subiectiv a fost încălcat, nesocotit ori, după caz, trebuia exercitat, pe când începutul prescripției extinctive este data la care titularul dreptului la acțiune are posibilitatea materială, dar și juridică, de a face acte de întrerupere a prescripției, respectiv de a acționa în justiție. De asemenea, chiar dacă pârâta intimată s-a aflat, la momentul derulării procedurii administrative în subordinea Ministerului Finanțelor, aceasta nu înseamnă că existau pârghiile legale necesare identificării existenței prejudiciului, din moment ce este vorba despre persoane juridice de sine stătătoare, cu atribuții diferite. Precizează și că nici la data întocmirii raportului inițial de evaluare și nici ulterior nu a existat un indiciu care să vizeze nelegala întocmire a rapoartelor de evaluare, astfel încât să se justifice exercitarea unui control. Apreciază că nu poate fi reținut ca moment de început al termenului de prescripție data emiterii deciziei de despăgubire, așa cum a statuat instanța de apel, deoarece, la acel moment se cunoștea numai valoarea măsurilor reparatorii acordate persoanelor îndreptățite, iar nu existența unei pagube. Or, cunoașterea cuantumului măsurilor reparatorii acordate nu echivalează cu cunoașterea existenței pagubei. Susțin și că instanța de apel a ignorat prevederile art. 25 alin. (2), art. 35 și art. 37 din Decretul nr. 31/1954, potrivit cărora transferul răspunderii pentru producerea prejudiciului nu se poate face în persoana Statului Român pentru fapte care aparțin instituțiilor acestuia, și nu lui însuși. În acest sens au precizat că statul nu poate fi ținut responsabil pentru delictele comise de agenții săi, din moment ce aceștia nu se află într-un raport de dependență față de autoritatea statului. Mai mult, chiar dacă ministerul ar fi auditat activitatea autorității intimate, acesta nu ar fi dus la stabilirea existenței pagubei, deoarece identificarea unor aspecte vizând nerespectarea Standardelor Internaționale de Evaluare, nu generează, prin sine, existența unui prejudiciu, ci determinarea acestuia nu se poate face, în prezenta cauză, decât printr-o nouă evaluare. În cauză există două raporturi de prepușenie, pe de o parte, cel dintre intimată și experții evaluatori în temeiul contractelor de prestări servicii de expertiză și pe de altă parte, cel născut în temeiul raporturilor de muncă dintre intimată și consilierii care au avizat rapoartele de expertiză și care aveau studii de specialitate în evaluarea bunurilor imobiliare. Prin urmare, recurenții se aflau în imposibilitatea de a cunoaște prejudiciul anterior datei înregistrării în evidențele Ministerului Finanțelor a adresei nr. x/18.01.2021, prin care au fost încunoștințați cu privire la existența unei diferențe între valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii și valoarea de piață a acestor imobile, a căror reevaluare s-a realizat cu respectarea Standardelor Internaționale de Evaluare.

Apărări formulate în cauză Prin întâmpinare, intimata Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a invocat excepția de inadmisibilitate a recursului, arătând că recurentul înțelege să se folosească de un argument deja statuat prin decizia nr. 501/15.03.2023 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, decizie prin care instanța de recurs a menținut sentința prin care constatat prescris dreptul material la acțiune. Mai arată intimata că art. 431 alin. (2) C. proc. civ. reglementează prezumția legală de lucru judecat, care reprezintă manifestarea pozitivă a autorității de lucru judecat. Aceasta este la îndemâna oricăreia dintre părțile în litigiu, respectiv fiecare dintre ele au posibilitatea de a opune lucrul anterior judecat, într-un alt litigiu, dacă are legătură (spețele fiind similare) cu soluționarea acestuia din urmă. Orice chestiune litigioasă în legătură cu ceea ce s-a soluționat anterior fie prin dispozitiv, fie prin considerente, nu mai poate fi contrazisă. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Cu titlu prealabil, Înalta Curte reține că excepția de inadmisibilitate invocată prin întâmpinare cu referire la împrejurarea că în acest gen de litigii au fost pronunțate soluții similare, nu poate fi primită, întrucât fiecare cauză are specificul său, iar instanța de recurs nu este ținută, în analiza de legalitate, de o anumită jurisprudență, astfel încât exercițiul căii de atac nu poate fi restricționat din perspectiva invocată de către intimată. Criticile de nelegalitate deduse judecății prin intermediul căii extraordinare de atac sunt, pe de o parte, existența unei motivări contradictorii a deciziei recurate, și pe de altă parte, interpretarea și aplicarea greșită a normele de drept material privind prescripția extinctivă de către instanța de apel, argumentele recurentului fiind subsumate motivelor prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., motive de recurs care, însă, deși încadrabile în textul legal menționat, nu pot fi primite. Referitor la criticile întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recurentul pretinde că hotărârea instanței de apel cuprinde considerente contradictorii, raportat la faptul că, deși este menținută soluția instanței de fond cu privire la prescripție (prin care s-a reținut că momentul subiectiv al cunoașterii pagubei și a celui care răspunde de ea este data comunicării adresei nr. x/18.01.2021, iar momentul obiectiv, începutul curgerii termenului de prescripție, este reprezentat de data emiterii titlurilor de conversie către ANRP, 05.02.2010, respectiv 09.08.2010), în apel se reține că termenul de prescripție începe să curgă de la data deciziei de emitere a despăgubirilor (decizia nr. 6789/2009). Contrar susținerilor recurentului, considerentele enunțate nu sunt contradictorii și nu se circumscriu motivului de recurs invocat. Considerentele contradictorii în sensul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. sunt cele din perspectiva cărora nu se poate stabili care sunt argumentele ce au fundamentat soluția instanței, determinând astfel imposibilitatea exercitării controlului de legalitate. Or, în cauză, Înalta Curte constată că în cuprinsul hotărârii judecătorești analizate nu se regăsesc considerente contradictorii, instanța de apel înfățișând într-o manieră clară și coerentă argumentele avute în vedere în adoptarea soluției asupra apelului reclamantului. De asemenea, se observă și că pretinsa contradictorialitate invocată de către recurent, prin intermediul motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., nu este cea vizată de textul legal menționat, accepțiunea dată de recurent fiind deturnată de la sensul normei care o consacră. Drept urmare, se constată că reținerea de către instanța de apel, ca moment obiectiv al începutului curgerii termenului de prescripție, ca fiind reprezentat de data emiterii deciziei de despăgubire nr. 6789/2009, nu este în măsură să reprezinte o motivare contradictorie de natură a atrage casarea deciziei atacate, din moment ce acest fapt nu era de natură a conduce la o altă soluție decât cea dată prin dispozitivul deciziei recurate, de respingere a apelului formulat și de menținere, astfel, a soluției date excepției prescripției dreptului material la acțiune al reclamantului, termenul de prescripție fiind considerat împlinit și în raport de acest termen. Din moment ce considerentele hotărârii primei instanțe și ale deciziei recurate converg în susținerea admiterii excepției prescripției dreptului material la acțiune al recurentului, iar dreptul material la acțiune este prescris indiferent de momentele de referință la care s-au raportat instanțele devolutive, nu se poate reține motivarea contradictorie pretinsă de către recurent prin prisma motivului de recurs invocat. Ca atare, criticile recurentului-reclamant subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. urmează a fi apreciate ca fiind neîntemeiate. Referitor la criticile întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că dreptul subiectiv dedus judecății este un drept de creanță născut din pretinsa săvârșire a unei fapte ilicite de către pârâta ANRP, constând în aceea că la nivelul anului 2009, în procesul de acordare a despăgubirilor pe temeiul Legii nr. 10/2001, a întocmit, prin evaluatori autorizați, un raport de evaluare cu nerespectarea standardelor internaționale (supraevaluat), raport care a fost apoi avizat de către consilierii pârâtei. În baza acestui raport a fost emisă, de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor (CCSD), Decizia de despăgubiri nr. 6789/2009 (conținând titluri de despăgubiri) în temeiul căreia au fost apoi eliberate titluri de conversie în acțiuni, conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005 și opțiunii exprimate de către beneficiari. Astfel, având în vedere dreptul de creanță pretins (corespunzător unei pagube provenite dintr-un raport supraevaluat, întocmit la nivelul anului 2009 și pe baza căruia s-ar fi plătit despăgubiri mai mari decât cele datorate), în cauză sunt incidente dispozițiile art. 6 alin. (4) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ. ("prescripțiile, decăderile și uzucapiunile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispozițiilor legale care le-au instituit"), coroborate cu cele ale art. 8 din Decretul nr. 167/1958, referitoare la prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită. În aplicarea prevederilor legale menționate, momentul de la care trebuie considerat că începe cursul prescripției este cel al emiterii deciziei de despăgubire. Potrivit dispozițiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 "prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea". Textul legal stabilește două momente, alternative, care pot marca începutul prescripției – unul subiectiv (al cunoașterii efective a pagubei și a celui care răspunde de ea) și unul obiectiv, legat de data la care păgubitul trebuie să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea. Instituirea celor două momente alternative urmărește să armonizeze dezideratul ocrotirii efective a victimei faptei ilicite (căreia nu i s-ar putea opune prescripția înainte de a avea posibilitatea de a acționa întrucât nu a cunoscut paguba și pe cel care răspunde de ea) și pe cel al asigurării finalității, scopului reglementării acestei instituții, aceea de lămurire a situațiilor juridice neclare în termene scurte, de natură să garanteze securitatea și stabilitatea circuitului civil. De aceea, în legătură cu acest din urmă deziderat, stabilirea de către legiuitor a unui moment obiectiv de la care începe să curgă prescripția extinctivă se bazează și pe ideea culpei prezumate a victimei, de a nu fi depus toate diligențele necesare pentru descoperirea pagubei și a celui chemat să răspundă de ea. În cauză, prevalându-se de momentul subiectiv (reprezentat de data comunicării de către ANRP a adresei nr. x/18.01.2021, prin care Ministerul Finanțelor era informat despre existenta unei diferențe de valoare în privința raportului întocmit în 2009) recurentul învederează că nu a putut acționa înaintea datei respective întrucât nu cunoștea întinderea prejudiciului (despre care a luat cunoștință doar în urma definitivării verificărilor dispuse după controlul Curții de Conturi, conform deciziei nr. 10/2013). Susținerea recurentului nu își are temei în dispoziția legală, care nu condiționează exercițiul dreptului la acțiune în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită de cunoașterea întinderii acesteia, ci doar de cunoașterea existenței pagubei și a celui care răspunde de ea. Întinderea pagubei reprezintă o chestiune de probațiune și respectiv, de verificare jurisdicțională în procesul în care se tinde la valorificarea dreptului, fără să reprezinte un element care să influențeze sau să determine începutul cursului prescripției extinctive (pentru că în absența lui titularul dreptului nu ar putea acționa). În același timp, nu poate fi reținută susținerea recurentului potrivit căreia înainte de verificarea rapoartelor de evaluare (așa cum s-a dispus de către Curtea de Conturi) nici măcar nu se putea ști dacă există vreo pagubă. În realitate, prevalându-se de aceste aspecte vizând imposibilitatea cunoașterii întinderii și respectiv, a existenței pagubei pentru argumentele arătate anterior – care nu se subsumează scopului avut în vedere de legiuitor, atunci când a detașat momentul începerii cursului prescripției de cel al nașterii dreptului la acțiune (ca titularul dreptului să nu fie sancționat pentru că nu a putut acționa), recurentul-reclamant tinde să deplaseze data începerii cursului prescripției pentru a situa demersul său înăuntrul termenului de prescripție. În acest sens, recurentul identifică un singur moment de început al curgerii prescripției, respectiv cel subiectiv, reprezentat de data la care debitorul său l-a înștiințat că ar avea un drept de creanță (prin transmiterea de către ANRP a adresei nr. x/18.01.2021), decurgând din diferențele de valoare constatate în privința raportului de evaluare întocmit în 2009. Recurentul ignoră faptul că scopul reglementării atunci când a instituit și un moment obiectiv de la care începe să curgă prescripție extinctivă a fost tocmai ca titularul dreptului să depună diligențe pentru aflarea tuturor elementelor care să-i permită intentarea acțiunii și valorificarea dreptului, altminteri opunându-i-se culpa prezumată a victimei care nu a efectuat toate demersurile pentru descoperirea pagubei și a celui care răspunde de ea. Acest moment obiectiv, identificat cu data săvârșirii faptei ilicite pretinse - respectiv, supraevaluarea și omologarea acestei supraevaluări prin raportul ANRP din 2009 – i se opune recurentului, date fiind prerogativele acestuia în procesul de stabilire și acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv de către stat, astfel încât trebuia să cunoască atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea încă de la data întocmirii defectuoase a evaluărilor. Aceasta întrucât stabilirea despăgubirilor în cadrul normativ existent la acel moment – Titlul VII din Legea nr. 247/2005 – se realiza prin decizie a Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor, din a cărei componență făceau parte președintele ANRP și un reprezentant al Ministerului Finanțelor Publice (art. 13 alin. (1). De asemenea, titlurile de despăgubiri astfel emise, în numele și pe seama statului român, încorporau drepturile de creanță împotriva statului și erau valorificate prin conversia lor în acțiuni la Fondul Proprietatea (art. 3 lit. a). Acest Fond a funcționat sub forma unei societăți de investiții, deținută inițial în întregime de statul român, în calitate de acționar unic, până la transmiterea acțiunilor din proprietatea statului către persoanele fizice despăgubite (art. 7 Titlul VII). În ce privește ANRP, aceasta este tot o instituție a statului, înființată prin H.G. nr. 361/2005 ca organ de specialitate cu atribuții în legătură cu aplicarea legilor reparatorii și trecută, în baza art. 6 din O.U.G. nr. 25/2007, în subordinea Ministerului Economiei și Finanțelor (finanțată de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Economiei și Finanțelor), situație confirmată prin H.G. nr. 34/2009 (art. 13 alin. (4) și menținută ca atare până la adoptarea H.G. nr. 572/30.07.2013, când a trecut în subordinea Guvernului și în coordonarea prim-ministrului. Ca atare, față de atribuțiile ce reveneau deopotrivă recurentului și pârâtei în procesul de evaluare și acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv de către stat, față de relația de subordonare a instituției pârâte față de reclamant, existentă la data săvârșirii faptei ilicite imputate (întocmirea raportului de evaluare și respectiv, omologarea acestuia prin emiterea deciziei de despăgubiri din 2009), rezultă că recurentul-reclamant avea toate elementele necesare pentru a cunoaște atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, încă din momentul producerii ilicitului afirmat. Astfel fiind, Statul prin Ministerul Finanțelor putea și trebuia să acționeze pentru recuperarea pagubei încă de la data săvârșirii faptei ilicite reclamate, care marchează și momentul de început al curgerii prescripției extinctive înăuntrul unui termen de trei ani. Atitudinea pasivă în recuperarea prejudiciului nu îndreptățește recurentul să se prevaleze de incidența unui moment subiectiv (data la care, în 2021, debitorul împotriva căruia își îndreaptă acțiunea îl încunoștințează că ar avea o creanță) întrucât, pentru argumentele arătate anterior, în speță este aplicabil momentul obiectiv al începutului cursului prescripției, plasat în timp cu mult anterior datei la care afirmă recurentul că a cunoscut toate elementele care l-ar fi îndreptățit să acționeze. Demersul, în acești termeni, al recurentului este unul care pe de o parte, nesocotește reglementarea momentului de început al cursului prescripției (data la care titularul dreptului subiectiv a cunoscut paguba și pe cel care răspunde de ea neputându-se situa ulterior celei la care trebuia să cunoască aceste elemente), iar pe de altă parte, înseși funcția și finalitatea prescripției extinctive, de a sancționa pasivitatea, lipsa de diligență, pentru lămurirea situațiilor juridice neclare, în vederea asigurării stabilității circuitului civil. Recurentul face trimitere la dispozițiile art. 25 alin. (2), art. 35 și art. 37 din Decretul nr. 31/1954, care statuează că transferul răspunderii pentru producerea prejudiciului nu se poate face în persoana Statului Român pentru fapte care aparțin instituțiilor acestuia, și nu lui însuși. Însă Statul este reprezentat în procedura administrativă de restituire de ANRP, își exercită drepturile și obligațiile prin instituții și autorități publice cărora le deleagă o parte din atribuțiile sale și, în temeiul acestui raport, instituția sau autoritatea publică respectivă are obligația de a acționa în reprezentarea statului pentru îndeplinirea atribuțiilor conferite de acesta, iar statul, la rândul lui, trebuie să exercite supravegherea și controlul modului în care aceste atribuții sunt îndeplinite de instituțiile sale. Prin urmare, nu este vorba de fapte aparținând instituțiilor statului, iar nu lui însuși, cum greșit afirmă recurenții, ci de fapte săvârșite de către instituțiile statului, în exercitarea unor atribuții ce le revin prin delegare de la acesta și de ale căror consecințe statul răspunde. Prin urmare, nici criticile întemeiate pe motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu pot fi primite. Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții Ministerul Finanțelor în nume propriu și în reprezentarea Statului Român împotriva deciziei nr. 347/A din 8 martie 2023 a Curții de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.