ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1714/2023

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București – secția a V-a civilă la data de 15 iulie 2021, sub nr. x/2021, reclamanții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor și Ministerul Finanțelor au chemat în judecată pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților (ANRP), solicitând obligarea pârâtei la plata sumei de 316.308 RON, reprezentând diferența dintre valoarea stabilită cu respectarea standardelor internaționale de evaluare a imobilului teren în suprafață de 672 mp, situat în municipiul Timișoara, str. x, jud. Timiș, și valoarea de 652.100 RON, reprezentând prețul imobilului stabilit prin raportul de evaluare nr. x/10.10.2008, actualizată cu indicele de inflație de la data achitării titlurilor de plată și până la data plății efective. Totodată, a solicitat obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calculate de la data achitării titlurilor de plată și până la data plății efective. În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile C. civ. din 1864, privitoare la răspunderea civilă delictuală a comitentului pentru fapta prepusului. Prin întâmpinarea depusă, pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.

Sentința pronunțată de Tribunalul București Prin sentința civilă nr. 176 din 04 februarie 2022, Tribunalul București – secția a V-a civilă a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor și Ministerul Finanțelor, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, constatând prescris dreptul material la acțiune.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel București Prin decizia nr. 1461A/2022 din 18 octombrie 2022, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul Ministerul Finanțelor, în reprezentarea Statului Român, împotriva sentinței civile nr. 176 din 04 februarie 2022, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă.

Calea de atac a recursului exercitată în cauză Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul Ministerul Finanțelor, în nume propriu și în calitate de reprezentant al Statului Român, cale de atac cu a cărei soluționare a fost învestită Înalta Curte de Casație și Justiție – secția I civilă. Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanței de apel. În dezvoltarea motivului de recurs invocat, recurentul a arătat că decizia atacată a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material cuprinse în art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă. Instanța de apel a reținut greșit, în aplicarea normelor legale menționate, că momentul obiectiv al începutului curgerii termenului de prescripție este momentul emiterii deciziei de despăgubire pe numele beneficiarilor sau cel mai târziu acela la care a fost emis decizia de despăgubire. Recurentul a făcut referire la considerente din decizia nr. 513/07.03.2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – secția I civilă, după care a arătat că, în mod eronat, instanța de apel a apreciat că momentul obiectiv de la care reclamantul ar fi avut posibilitatea să cunoască atât paguba (stabilită cu certitudine), cât și pe cei responsabili de producerea acesteia, este acela al emiterii deciziei de despăgubire în favoarea beneficiarilor. O condiție esențială pentru angajarea răspunderii civile delictuale o reprezintă existența unui prejudiciu, care trebuie să fie cert, să nu fi fost reparat încă, să fie direct, personal și să rezulte din încălcarea sau atingerea unui interes legitim. A mai arătat recurentul că reclamanții din litigiul pendinte sunt Ministerul Finanțelor, în nume propriu și în reprezentarea Statului Român, iar decizia de despăgubire ce reprezintă, în opinia instanței de apel, momentul de început al curgerii prescripției este emisă de o altă entitate decât autoritatea pârâtă. Întrucât prima instanță a calificat cererea reclamantului în despăgubiri ca fiind una de drept comun, întemeiată pe dispozițiile art. 1000 C. civ., față de prevederile art. 25 alin. (2), art. 35 și art. 37 din Decretul nr. 31/1954, transferul răspunderii pentru producerea prejudiciului nu se poate face în persoana Statului Român pentru fapte care aparțin instituțiilor acestuia și nu lui însuși. Referitor la răspunderea statului, recurentul a arătat că sunt aplicabile normele dreptului public, în concepția cărora are răspundere directă, dar numai pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârșite în procesele penale. Statul nu poate fi ținut responsabil pentru delictele sau cvasidelictele comise de agenții săi, deoarece aceștia, cât privește modul de a le îndeplini, nu se află într-un raport de dependență față de autoritatea statului. Pe de altă parte, chiar dacă atât pârâta, cât și organul emitent al deciziei de despăgubire s-au aflat la momentul derulării procedurii administrative în subordinea Ministerului Economiei și Finanțelor, nu înseamnă că existau pârghiile legale necesare identificării și cuantificării prejudiciului ce se tinde a fi recuperat în cauză, având în vedere că este vorba despre persoane juridice de sine stătătoare cu atribuții diferite. De asemenea, nici la data întocmirii raportului inițial de evaluare și nici ulterior nu a existat un indiciu care să vizeze nelegala întocmire a rapoartelor de evaluare, astfel încât să justifice exercitarea unui control ce ar fi avut temei în relația de subordonare între minister și pârâtă. Mai mult, întinderea prejudiciului nu putea fi cuantificată decât prin verificarea, prin intermediul unui expert evaluator autorizat ANEVAR a tuturor rapoartelor de evaluare care au stat la baza deciziilor emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor și, ca urmare a acestei activități, identificarea raportelor de evaluare întocmite cu nerespectarea Standardelor Internaționale de Evaluare, precum și prin reevaluarea, de către un expert evalutor autorizat ANEVAR a raportelor de evaluare, în vederea stabilirii prejudiciului produs. Astfel, recurentul a susținut că a fost în imposibilitate de a cunoaște "paguba" la momentul indicat de instanța de apel, arătând că există un raport de prepușenie născut între Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și experții evaluatori în temeiul contractelor de prestări servicii de expertiză și un raport de prepușenie născut în temeiul raporturilor de muncă între Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și consilierii care au avizat raportele de expertiză pentru a intra în ședință, aceștia din urmă având studii de specialitate în evaluarea bunurilor imobiliare. În consecință, instanța de apel a apreciat eronat că reclamanții ar fi avut posibilitatea de a cunoaște prejudiciul mai devreme de data de 19.01.2021, data înregistrării în evidențele Ministerului Finanțelor a adresei nr. x/18.01.2021, emisă de autoritatea pârâtă prin care au fost înștiințați despre diferențele dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii și valoarea de piață a imobilelor a căror reevaluare s-a realizat cu respectarea criteriilor impuse de standardele internaționale de evaluare. Recurentul a arătat că această concluzie se răsfrânge si asupra efectelor sentinței civile nr. 2767/17.10.2014, pronunțată în dosarul nr. x/2014. Conchizând, recurentul a susținut că și în ipoteza în care ar fi fost parte în dosarul antereferit, tot nu ar fi putut iniția demersuri judiciare în scopul recuperării pagubei produse ca urmare a efectuării unor plăți supraevaluate, întrucât aceasta a fost stabilită ulterior, ca urmare a executării, de către pârâtă, a măsurii care viza verificarea tuturor raportelor de evaluare care au stat la baza deciziilor emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor în perioada 2009-2011 și expertiza de reevaluare a imobilelor în concordanță cu standardele internaționale de evaluare.

Apărările formulate în cauză În data de 13 martie 2023, intimata-pârâtă a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, arătând că nu sunt prezentate argumente care să justifice motivele de casare invocate. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând recursul, prin prisma dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele: Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a criticat decizia instanței de apel din perspectiva încălcării și aplicării greșite a dispozițiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958. Critica este nefondată. Prezenta acțiune are ca obiect obligarea pârâtei Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților la plata sumei de 316.308 RON reprezentând diferența dintre valoarea stabilită cu respectarea standardelor internaționale de evaluare a imobilului teren în suprafață de 672 mp situat în municipiul Timișoara, str. x, jud. Timiș, și valoarea de 652.100 RON reprezentând prețul imobilului stabilit prin raportul de evaluare nr. x/10.10.2008, actualizată cu indicele de inflație de la data achitării titlurilor de plată și până la data plății efective. În justificarea demersului, reclamanții au invocat decizia nr. 10/10.10.2013 emisă de Curtea de Conturi a României, care, în urma raportului de control nr. x/26.04.2013 efectuat la Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților în perioada 01.01.2007-31.12.2011, a constatat o serie de nereguli relativ la nerespectarea cerințelor standardelor internaționale de evaluare cu privire la estimarea valorii de piață a proprietăților imobiliare supuse evaluării și a stabilit în sarcina președintelui pârâtei verificarea tuturor rapoartelor de evaluare care au stat la baza deciziilor emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor în perioada 2009-2011, luarea măsurilor de expertizare și reevaluare a imobilelor ce fac obiectul rapoartelor de evaluare care nu respectă cerințele impuse și care au o valoare mai mare de 500.000 RON. Totodată, s-a stabilit în sarcina entității auditate obligația de determinare a întinderii prejudiciului cauzat bugetului de stat prin plata unor despăgubiri supraevaluate și întreprinderea de măsuri legale în vederea recuperării acestuia. Se reține că legalitatea și temeinicia deciziei nr. 10/10.10.2013 emisă de Curtea de Conturi a României a fost verificată în justiție, cu consecința menținerii ei prin sentința civilă nr. 2767/17.10.2014, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, definitivă prin nerecurare. Temeiul juridic invocat de reclamanți a fost reprezentat de prevederile art. 998-999 și art. 1000 alin. (3) din C. civ. de la 1864, precum și cele ale art. 103 din Legea nr. 71/2011, în speță, răspunderea pentru fapta ilicită cauzatoare de prejudicii fiind guvernată de legea în vigoare la momentul săvârșirii ei. Fapta ilicită a fost indicată ca fiind întocmirea raportului de evaluare de către experți autorizați în calitate de prepuși ai pârâtei, cât și omologarea de către pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a raportului de evaluare nr. x/10.10.2008, aspect ce a condus la emiterea deciziei nr. 4379/23.04.2009. Prejudiciul a fost argumentat din perspectiva diferenței semnificative între evaluarea întocmită de către expert evaluator S.C. A. S.A. și valoarea stabilită de către expert evaluator S.C. B. S.R.L.. Astfel, având în vedere dreptul de creanță pretins (corespunzător unei pagube provenite dintr-un raport supraevaluat, întocmit la nivelul anului 2010 și pe baza căruia s-ar fi plătit despăgubiri mai mari decât cele datorate), instanța de apel a reținut în mod corect incidența dispozițiilor art. 201 din Legea nr. 71/2011 ("prescripțiile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a C. civ. sunt și rămân supuse dispozițiilor legale care le-au instituit"), pe care le-a coroborat cu cele ale art. 8 din Decretul nr. 167/1958, referitoare la prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită. În aplicarea prevederilor legale menționate, s-a apreciat că reclamanții trebuiau să cunoască existența faptei și a prejudiciului de la data deciziei de despăgubire pe numele beneficiarilor, întrucât titlurile de conversie emise în baza acesteia au fost comunicate și Fondului Proprietatea unde statul deținea la acel moment calitatea de acționar unic. Astfel, cu privire la momentul de la care prescripția extinctivă începe să curgă, curtea de apel a reținut că dispozițiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958 stabilesc două momente alternative, de la care prescripția poate începe să curgă, și anume, pe de o parte, un moment subiectiv, cel al cunoașterii efective a pagubei și a celui care răspunde de ea, iar pe de altă parte, un moment obiectiv, cel al datei la care păgubitul trebuia (putea și trebuia) să cunoască aceleași elemente. Cu privire la momentul obiectiv de început al curgerii termenului de prescripție, instanța de apel a constatat că acesta este momentul în care partea trebuia și putea să cunoască paguba și pe cel care răspunde de ea, iar stabilirea acestui moment se întemeiază pe ideea culpei prezumate a părții de a nu fi depus toate diligențele necesare pentru descoperirea pagubei și a celui chemat să răspundă de ea (deși putea și trebuia să o facă). În privința momentului subiectiv, curtea de apel a reținut că apelanții-reclamanți l-au invocat ca fiind cel al primirii adresei nr. x/18.01.2021, prin care Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților i-a adus la cunoștință Ministerului Finanțelor constatarea diferențelor de evaluare a imobilului la data înregistrării, însă, deși legiuitorul a înțeles să stabilească un moment subiectiv, ulterior creării prejudiciului, de la care începe să curgă prescripția extinctivă, nu se poate reține că în speță momentul de început al prescripției este data înregistrării adresei nr. x/18.01.2021, având în vedere că reclamanții trebuiau, având posibilitatea efectivă, să cunoască existența faptei și a prejudiciului de la data deciziei nr. 4379/23.04.2009 emisă de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor și, cel mai târziu, de la data titlului de conversie nr. 1427/22.12.2009 pentru suma de 152.100 RON, iar pentru diferență au fost emise cinci titluri în anul 2014. Recurentul a criticat acest raționament, invocând că erau în imposibilitate de a cunoaște paguba la momentul indicat de instanța de apel, arătând că nu putea cunoaște prejudiciul mai devreme de 19.01.2021, data înregistrării în evidențele sale a adresei nr. x/18.01.2021 emisă de pârâtă, prin care a fost încunoștințat despre diferențele dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii și valoarea de piață a acestora, a căror reevaluare s-a realizat cu respectarea criteriilor impuse de Standardele Internaționale de Evaluare. Critica este nefondată, în condițiile în care, cu privire la momentul de la care prescripția extinctivă începe să curgă, dispozițiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958 stabilesc două momente alternative, de la care prescripția poate începe să curgă, și anume, pe de o parte, un moment subiectiv, cel al cunoașterii efective a pagubei și a celui care răspunde de ea, iar pe de altă parte, un moment obiectiv, cel al datei la care păgubitul trebuia (putea și trebuia) să cunoască aceleași elemente. Nu poate fi primită susținerea recurentului cu privire la incidența în cauză a momentului subiectiv ca punct de început al prescripției dreptului material la acțiune, și anume data înregistrării adresei nr. x/18.01.2021, având în vedere că aceșsta trebuia, având posibilitatea efectivă, să cunoască existența faptei și a prejudiciului de la data emiterii deciziei de despăgubire pe numele beneficiarilor, întrucât titlul de conversie emis în baza acesteia a fost comunicat și Fondului Proprietatea unde statul deținea, la acel moment, calitatea de acționar unic, conform art. 7 alin. (1) din Legea nr. 247/2005. Astfel, instanța de apel a apreciat judicios că, de la momentul emiterii deciziei de despăgubire, reclamantul putea să cunoască paguba ce va urma a fi produsă bugetului de stat și persoana răspunzătoare de producerea acesteia. Prin urmare, susținerea recurentului că nu a avut posibilitatea să cunoască prejudiciul înainte de comunicarea adresei nr. x/18.01.2021 nu își are temei în dispoziția legală, care nu condiționează exercițiul dreptului la acțiune în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită de cunoașterea întinderii acesteia, ci doar de cunoașterea existenței pagubei și a celui care răspunde de ea. În ce privește întinderea pagubei, aceasta este o chestiune de probațiune și de verificare jurisdicțională în procesul în care se tinde la valorificarea dreptului, fără să reprezinte un element care să influențeze sau să determine începutul cursului prescripției extinctive. De asemenea, nu poate fi primită critica recurentului că nu putea ști că există o pagubă înainte de verificarea rapoartelor de evaluare. În această privință, instanța de apel în mod corect a soluționat excepția prescripției extinctive, cu referire la considerentele Deciziei nr. 19 din 3 iunie 2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, incidentă în cauza dedusă judecății, chiar dacă obiectul pricinii este altul, de vreme ce există identitate de rațiune în ceea ce privește modul de calcul al termenului de prescripție atunci când se pune problema emiterii unui raport al Curții de Conturi și a efectelor acestuia. Astfel, prin această decizie, aplicabilă mutatis mutandis în prezenta cauză, instanța supremă a tranșat problema de drept referitoare la momentul de început al termenului de prescripție pentru antrenarea răspunderii patrimoniale a salariaților față de angajator, statuările din cuprinsul acestei decizii fiind obligatorii pentru instanțele de judecată, potrivit dispozițiilor art. 517 alin. (4) C. proc. civ., începând cu momentul publicării acesteia în Monitorul Oficial, respectiv 24 octombrie 2019. Prin decizia anterior menționată, ale cărei considerente sunt valabile și în prezenta cauză, s-a reținut că, sub aspectul curgerii prescripției extinctive, nu are relevanță constatarea făcută și comunicată de organul de control al Curții de Conturi sau de un alt organ cu atribuții de control, deoarece controlul efectuat constată doar abaterile sau neregularitățile cu privire la aplicarea legii, ce au generat paguba, în baza datelor puse la dispoziție de către instituția supusă controlului, iar paguba constatată, preexistentă raportului Curții de Conturi sau al unui alt organ cu atribuții de control, trebuia să fie cunoscută independent de constatările organului de control, cu atât mai mult cu cât raportul a fost efectuat în baza actelor aflate în posesia entității controlate. Instanța supremă a statuat, la paragraful 60 din considerentele deciziei, că izvorul obligației debitorului nu îl reprezintă actul de control al Curții de Conturi sau al unui alt organ cu atribuții de control, ci actul sau faptul juridic ce a generat paguba invocată. S-a mai reținut în considerentele deciziei, la paragrafele 61-62, că nu există nicio dispoziție legală care să dispună explicit că actul de control al Curții de Conturi reprezintă punctul de plecare al cursului prescripției extinctive, respectiv că acest act nu poate reprezenta nici măcar un act de întrerupere a cursului prescripției extinctive, iar a susține că momentul curgerii termenului de prescripție este cel al datei la care a fost emis actul de control de către Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuții de control ar însemna a se lăsa lipsită de eficiență însăși instituția prescripției, care sancționează pasivitatea în exercițiul dreptului subiectiv, o pasivitate care nu poate fi justificată de entitatea controlată pe necunoașterea și neaplicarea dispozițiilor legale (paragraful 64). Așadar, s-a statuat că, în ceea ce privește momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție, se aplică dreptul comun, fie că este vorba de prevederile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, fie că este vorba de dispozițiile art. 2528 din noul C. civ. Prin urmare, Înalta Curte constată că nu prezintă relevanță, pentru determinarea momentului de început al cursului prescripției, data comunicării adresei nr. x/2021, recurentul ignorând că scopul reglementării, atunci când a instituit și un moment obiectiv de la care începe să curgă prescripția extinctivă, a fost tocmai ca titularul să depună diligențe pentru aflarea tuturor elementelor care să-i permită intentarea acțiunii și valorificarea dreptului, altminteri opunându-i-se culpa prezumată a victimei care nu a efectuat toate demersurile pentru descoperirea pagubei și a celui care răspunde de ea. Nici împrejurarea că Statul Român nu a fost parte în dosarul în care a fost pronunțată sentința nr. 2767/17.10.2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin care a fost respinsă contestația ANRP împotriva deciziei Curții de Conturi, nu este de natură să lase soluția instanței de apel fără temei legal, din moment ce, în considerarea calității sale speciale, statul dispunea de pârghiile legale de control al activității instituțiilor din subordinea sa, intimata-pârâtă aflându-se în sfera puterii executive. Or, a invoca lipsa supravegherii și controlului activității instituțiilor publice, care își îndeplinesc atribuțiile ce le-au fost delegate în cadrul puterii executive, s-ar traduce în invocarea propriei culpe de către recurentul-reclamant. Nefondată este și critica că, în raport cu prevederile art. 25 alin. (2), art. 35 și art. 37 din Decretul nr. 31/1954, nu se poate transfera Statului Român răspunderea pentru producerea prejudiciului pentru fapte ce aparțin instituțiilor acestuia, în materie fiind aplicabile normele dreptului public, în concepția cărora statul are răspundere directă, dar numai pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârșite în procesele penale. De asemenea, recurentul a considerat că nu poate fi ținut responsabil pentru delictele sau cvasidelictele civile comise de agenții lor, deoarece aceștia, cât privește modul de a le îndeplini, nu se află într-un raport de dependență față de autoritatea statului. Sub acest aspect, se reține că statul este reprezentat în procedura administrativă de restituire de ANRP, că își exercită drepturile și obligațiile prin instituții și autorități publice cărora le deleagă o parte din atribuțiile sale, iar în temeiul acestui raport, instituția sau autoritatea publică respectivă are obligația de a acționa în reprezentarea statului pentru îndeplinirea atribuțiilor conferite de acesta, iar statul, la rândul lui, trebuie să exercite supravegherea și controlul modului în care aceste atribuții sunt îndeplinite de instituțiile sale. Astfel, trebuie avut în vedere că stabilirea despăgubirilor în cadrul normativ existent la momentul emiterii titlurilor de despăgubire (Legea nr. 247/2005 – Titlul VII) se realiza prin decizie a Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor, din a cărei componență făceau parte președintele ANRP și un reprezentant al Ministerului Finanțelor Publice (art. 13 alin. (1). De asemenea, titlurile de despăgubiri astfel emise, în numele și pe seama Statului Român, încorporau drepturile de creanță împotriva statului și erau valorificate prin conversia lor în acțiuni la Fondul Proprietatea (art. 3 lit. a). Acest Fond a funcționat sub forma unei societăți de investiții, deținută inițial în întregime de Statul Român, în calitate de acționar unic, până la transmiterea acțiunilor din proprietatea statului către persoanele fizice despăgubite (art. 7 Titlul VII). În ce privește ANRP, aceasta este tot o instituție a statului, înființată prin H.G. nr. 361/2005 ca organ de specialitate cu atribuții în legătură cu aplicarea legilor reparatorii și trecută, în baza art. 6 din O.U.G. nr. 25/2007, în subordinea Ministerului Economiei și Finanțelor (finanțată de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Economiei și Finanțelor), situație confirmată prin H.G. nr. 34/2009 (art. 13 alin. (4) și menținută ca atare până la adoptarea H.G. nr. 572/30.07.2013, când a trecut în subordinea Guvernului și în coordonarea prim-ministrului. Prin urmare, nu este vorba de fapte aparținând instituțiilor, iar nu statului, cum greșit afirmă recurentul, ci de fapte săvârșite de către instituțiile statului, în exercitarea unor atribuții ce le revin prin delegare de la acesta și de ale căror consecințe statul răspunde. Ca atare, față de atribuțiile ce reveneau deopotrivă reclamanților și pârâtei în procesul de evaluare și acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv de către stat, față de relația de subordonare a instituției pârâte față de reclamanți, existentă la data săvârșirii faptei ilicite imputate (întocmirea raportului de evaluare și, respectiv, omologarea acestuia prin emiterea deciziei de despăgubiri), rezultă că recurentul-reclamant avea toate elementele necesare pentru a cunoaște atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, încă din momentul producerii ilicitului afirmat. Astfel fiind, Statul, prin Ministerul Finanțelor, putea și trebuia să acționeze pentru recuperarea pagubei încă de la data săvârșirii faptei ilicite reclamate, care marchează și momentul de început al curgerii prescripției extinctive înăuntrul unui termen de 3 ani. Atitudinea pasivă în recuperarea prejudiciului nu-l îndreptățește pe recurent să se prevaleze de incidența unui moment subiectiv (data la care, în 2021, debitorul împotriva căruia își îndreaptă acțiunea îl încunoștințează că ar avea o creanță) întrucât, pentru argumentele arătate anterior, în speță este aplicabil momentul obiectiv al începutului cursului prescripției, plasat în timp cu mult anterior datei la care afirmă recurenrectul că a cunoscut toate elementele care l-ar fi îndreptățit să acționeze. În ceea ce privește referirea recurentului la considerentele deciziei nr. 513/07.03.2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – secția I civilă, în privința căreia nu s-a demonstrat că vizează o situație identică, nu este suficientă pentru admiterea căii de atac deduse judecății, cu atât mai mult cu cât jurisprudența nu reprezintă izvor de drept, potrivit art. 1 din C. civ. Pentru aceste considerente, Înalta Curte, apreciind că motivele de recurs invocate sunt nefondate în ansamblul lor, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză.