ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1352/2023

Ședința publică din data de 26 septembrie 2023

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București – secția a V-a civilă la data de 02.09.2021, Ministerul Finanțelor, în nume propriu și în calitate de reprezentant al Statului Român, a chemat în judecată pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, solicitând obligarea pârâtei la plata sumei de 846.469 RON reprezentând diferența dintre valoarea stabilită cu respectarea standardelor internaționale de evaluare a imobilului situat în localitatea Tălmaciu, jud. Sibiu, și valoarea de 892.543 RON, reprezentând prețul imobilului stabilit prin raportul de evaluare nr. x/23.03.2009, actualizată cu indicele de inflație de la data emiterii titlului de conversie în ceea ce privește suma de 346.469 RON și până la data plății efective, iar în ceea ce privește diferența de 500.000 RON de la data achitării titlurilor de plată. Totodată, solicită obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calculate de la data emiterii titlului de conversie și până la data plății în ceea ce privește suma de 346.469 RON și până la data plății efective, iar în ceea ce privește diferența de 500.000 RON de la data achitării titlurilor de plată.

Prin sentința civilă nr. 07 din 07 ianuarie 2022, Tribunalul București – secția a V-a civilă a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții Statul Roman prin Ministerul Finanțelor și Ministerul Finanțelor, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, constatând prescris dreptul material la acțiune.

Împotriva acestei hotărâri, a formulat apel reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanțelor.

Prin decizia civilă nr. 1327A din 30 septembrie 2022, Curtea de Apel București – secția a IV-a civilă a respins ca nefondat apelul formulat de apelantul-reclamant Statul Roman prin Ministerul Finanțelor, împotriva sentinței civile nr. 7 din 07 ianuarie 2022, pronunțate de Tribunalul București – secția a V-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților.

Împotriva acestei hotărâri, reclamanții Ministerul Finanțelor și Ministerul Finanțelor în reprezentarea Statului Român au declarat recurs la data de 08 decembrie 2022, acesta fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție – secția I civilă sub nr. x/2021.

Invocând incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel.

În susținerea recursului, recurentul-reclamant a învederat că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material cuprinse în art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă și în art. 2528 C. civ.

Astfel, recurentul-reclamant a susținut că, în ceea ce privește momentul de început al curgerii termenului de prescripție, în mod greșit instanța de apel a statuat că "....de la momentul emiterii deciziei de despăgubire, apelanții reclamanți puteau și trebuiau să cunoască atât prejudiciul, cât și pe persoana responsabilă de producerea acestuia, prejudiciul reclamat fiind cu titlu de diminuarea a patrimoniului cu despăgubirile acordate ca urmare a supraevaluării"; "...momentul la care acesta a dispus de suficiente elemente sau indicii pe baza cărora să poată concluziona că i s-a produs o pagubă, chiar dacă nu cunoaște cuantumul exact al acesteia"; "...de la momentul emiterii deciziei de despăgubire, apelanții-reclamanți puteau să cunoască paguba ce va urma a fi în mod cert produsă bugetului de stat și pe persoana răspunzătoare de producerea acesteia".

Totodată, recurentul-reclamant a indicat statuările Înaltei Curți de Casație și Justiție – secția I civilă din decizia nr. 513 din 07 martie 2019, susținând că, prin prisma interpretării date de Înalta Curte dispozițiilor legale aplicabile în materia prescripției dreptului la acțiune, instanța de apel în mod eronat, a apreciat că momentul de la care reclamantul ar fi avut posibilitatea să cunoască atât paguba (stabilită cu certitudine), cât și pe cei responsabili de producerea acesteia, se încadrează într-unul dintre cele trei indicate în mod echivoc în decizia civilă recurată.

Astfel, o condiție esențială pentru a putea fi angajată răspunderea civilă delictuală o reprezintă existența unui prejudiciu. Pentru a se putea repara prejudiciul cauzat victimei, acesta trebuie să îndeplinească următoarele condiții: să fie cert, să nu fi fost reparat încă, să fie direct, să fie personal și să rezulte din încălcarea sau atingerea unui interes legitim.

Cât timp instanța de fond a calificat cererea reclamanților în despăgubiri ca fiind una de drept comun, întemeiată pe dispozițiile art. 1000 C. civ., față de prevederile art. 25 alin. (2), art. 35 și art. 37 din Decretul nr. 31/1954, transferul răspunderii pentru producerea prejudiciului nu se poate face în persoana Statului român pentru fapte care aparțin instituțiilor acestuia și nu lui însuși.

Referitor la răspunderea statului, în materie sunt aplicabile normele dreptului public, în concepția cărora el are răspundere directă, dar numai pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârșite în procesele penale.

Statul nu poate fi ținut responsabil pentru delictele sau cvasidelictele civile comise de agenții săi, deoarece aceștia, cât privește modul de a le îndeplini, nu se află într-un raport de dependență față de autoritatea statului.

Pe de altă parte, chiar dacă atât pârâta din prezenta cauză, cât și organul emitent al deciziei de despăgubire și a titlurilor de conversie s-au aflat la momentul derulării procedurii administrative în subordinea Ministerului Economiei și Finanțelor, aceasta nu înseamnă că existau pârghiile legale necesare identificării și cuantificării prejudiciului ce se tinde a fi recuperat prin prezenta acțiune, având în vedere, pe de o parte, că este vorba de persoane juridice de sine stătătoare, cu atribuții diferite. În al doilea rând, nici la data întocmirii raportului inițial de evaluare și nici ulterior nu a existat niciun indiciu care să vizeze nelegala întocmire a rapoartelor de evaluare, astfel încât să justifice exercitarea unui eventual control ce ar fi avut temei în relația de subordonare dintre minister și pârâtă.

Mai mult, chiar dacă ministerul ar fi auditat activitatea autorității pârâte, control similar cu cel efectuat de Curtea de Conturi și finalizat prin Decizia nr. 10/10.10.2013, acesta nu ar fi dus la stabilirea, cu certitudine, a pagubei, deoarece, întinderea prejudiciului nu putea fi cuantificată decât prin parcurgerea următoarelor operațiuni:

- verificarea, prin intermediul unui expert evaluator autorizat ANEVAR a tuturor rapoartelor de evaluare care au stat la baza deciziilor emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor și, ca urmare a acestei activități, identificarea rapoartelor de evaluare întocmite cu nerespectarea standardelor internaționale de evaluare;

- reevaluarea, de către un expert evaluator autorizat ANEVAR, a rapoartelor de evaluare identificate în etapa descrisă la punctul anterior, în vederea stabilirii prejudiciului produs.

Deci, reclamantul-recurent din prezenta cauză era în imposibilitatea de a cunoaște "paguba" la momentul indicat de instanța de control judiciar în apel.

Din analiza circumstanțelor cauzei se disting următoarele raporturi de prepușenie:

- raportul de prepușenie născut între Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și experții evaluatori în temeiul contractelor de prestări servicii de expertiză;

- raportul de prepușenie născut în temeiul raporturilor de muncă între Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și consilierii care au avizat rapoartele de expertiză pentru a intra în ședință, aceștia din urmă având studii de specialitate în evaluarea bunurilor imobiliare.

În consecință, prin prisma considerentelor dezvoltate inclusiv în prezentul recurs, rezultă că instanța de apel în mod eronat a apreciat că reclamantul ar fi avut posibilitatea de a cunoaște prejudiciul, mai devreme de data de 19.01.2021, data înregistrării în evidențele Ministerului Finanțelor a adresei nr. x/18.01.2021 emisă de autoritatea pârâtă prin care reclamanții au fost încunoștințați despre diferențele dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii și valoarea de piață a acestor imobile a căror reevaluare s-a realizat cu respectarea criteriilor de rigoare impuse de standardele internaționale de evaluare.

În drept au fost invocate toate actele normative invocate în cuprinsul recursului.

Prin întâmpinarea formulată, intimata-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a învederat că cererea de recurs nu este motivată temeinic și a înțeles să invoce excepția inadmisibilității formulării recursului în raport de folosirea unui argument dezlegat deja într-un alt dosar.

Astfel, în susținerea acestei excepții, intimata-pârâtă a învederat că partea adversă a înțeles să se folosească de un argument deja statuat în mod definitiv într-o speță similară, prin decizia civilă nr. 862A/31.05.2022 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a Civilă, în dosarul nr. x/2021. Astfel, potrivit considerentelor deciziei civile mai sus amintite "(...) chiar dacă ne raportăm la momentul obiectiv, or la cel subiectiv, termenul de prescripție era împlinit la data introducerii acțiunii (...)".

Pentru motivele arătate, intimata-pârâtă a solicitat respingerea recursului ca inadmisibil.

În drept a invocat dispozițiile art. 205-208, art. 483 și urm. C. proc. civ. și actele normative invocate în cuprinsul întâmpinării.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse:

Prin cererea de recurs dedusă judecății, recurenții-reclamanți critică decizia recurată pe motiv că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit normele de drept material cuprinse în art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripție și în art. 2528 C. civ.

Însă acest motiv de nelegalitate, subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., are caracter nefondat și ca atare, nu poate fi primit pentru argumentele ce urmează a fi înfățișate.

Astfel, Înalta Curte reține că prin acțiunea cu care au învestit instanța, reclamanții Ministerul Finanțelor și Statul Român prin Ministerul Finanțelor au solicitat angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtei Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților motivat de faptul că aceasta a săvârșit fapta ilicită constând atât în întocmirea raportului de evaluare de către experți autorizați în calitate de prepuși ai pârâtei, cât și în omologarea de către aceasta a raportului de evaluare nr. x din 23 martie 2009, întocmit în dosarul nr. x de către S.C. Evaluar S.R.L., ceea ce a condus la supraevaluarea imobilului și implicit la prejudicierea bugetului de stat cu sume considerabile, respectiv suma de 892.543 RON în cazul de față.

De asemenea, se reține că în baza raportului de evaluare nr. x din 23 martie 2009 a fost emisă de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor decizia de despăgubire nr. 8363/FF din 21 iulie 2009 în favoarea petenților A. și B.. Ulterior, au fost emise în favoarea petenților următoarele titluri de conversie: titlul de conversie - decizia nr. 22/04.01.2010, în cuantum de 196.271,5 RON reprezentând un număr total de 196.272 acțiuni la valoarea nominală de 1 leu pentru fiecare acțiune, în favoarea domnului B. și titlul de conversie - decizia nr. 23/04.01.2010, în cuantum de 196.271 RON reprezentând un număr total de 196.272 acțiuni la valoarea nominală de 1 leu pentru fiecare acțiune, în favoarea doamnei A.; pentru diferența de 500.000 RON au fost emise titlurile de plată: x.

Prima instanță a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins cererea formulată de reclamanți, constatând prescris dreptul material la acțiune, argumentând în considerentele sentinței, în esență, că acțiunea a fost formulată după împlinirea termenului de prescripție de 3 ani prevăzut de art. 3 și 8 din Decretul nr. 167/1958 (în cazul în care momentul curgerii termenului este apreciat ca fiind cel al emiterii Deciziei de despăgubire nr. 8363/FF/21.07.2009 sau al comunicării titlurilor de conversie către Fondul "Proprietatea"), respectiv de art. 2.517 și 2.528 alin. (1) C. civ. (dacă momentul curgerii termenului este apreciat ca fiind cel al emiterii Deciziei Curții de Conturi nr. 10/10.10.2013).

Soluționând apelul declarat de reclamant împotriva sentinței primei instanțe, Curtea de Apel București – secția a IV-a civilă l-a respins ca nefondat, reținând că de la momentul emiterii deciziei de despăgubire, apelanții-reclamanți puteau și trebuiau să cunoască atât prejudiciul, cât și pe persoana responsabilă de producerea acestuia.

Sub un prim aspect, Înalta Curte reține că regula generală privind începutul prescripției extinctive având ca obiect dreptul material la acțiune este instituită de prevederile art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 și este aceea că prescripția începe să curgă de la data nașterii dreptului material la acțiune.

Data nașterii dreptului material la acțiune este data la care dreptul subiectiv (ori interesul legitim) este încălcat, negat ori contestat ori data la care dreptul la acțiune, chiar în lipsa unei contestări sau încălcări, trebuie exercitat.

Or, în speța pendinte, dreptul subiectiv dedus judecății este un drept de creanță ce corespunde unei pretinse pagube provenite dintr-un raport supraevaluat, în opina recurentului-reclamant, și în baza căruia s-ar fi plătit despăgubiri mai mari decât cele datorate.

În cazul acțiunii în răspundere pentru paguba cauzată prin fapta ilicită, cum este cazul de față, prescripția începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba și pe cel care răspunde de ea. Această regulă specială este instituită în art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, care prevede că prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea.

Această regulă specială de determinare a începutului prescripției extinctive se distinge prin stabilirea a două momente alternative de la care prescripția poate începe să curgă: fie de la momentul subiectiv al cunoașterii pagubei și pe cel care răspunde de ea (nu cel care a cauzat-o), fie de la momentul obiectiv, judecătorește determinat, al datei la care trebuia, după împrejurări, să se cunoască aceste elemente.

Prescripția dreptului la acțiunea în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită nu începe deci să curgă de la data când s-a produs paguba, deși în mod obiectiv dreptul la acțiune trebuie considerat că a luat naștere de la acea dată, ca și dreptul subiectiv la reparațiune.

Pentru a ocroti drepturile victimei, legiuitorul a detașat momentul începerii curgerii prescripției de momentul nașterii dreptului subiectiv la repararea prejudiciului cauzat printr-o faptă ilicită și, implicit, al nașterii dreptului la acțiune, luând în considerare momentul subiectiv al cunoașterii pagubei și a celui răspunzător de repararea ei, stabilind că prescripția începe să curgă numai de la data când victima a cunoscut atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea.

Prin instituirea și a unui moment obiectiv (data când păgubitul trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea) de la care începe să curgă prescripția, se asigură armonizarea necesității ocrotirii efective a victimei faptei ilicite cu necesitatea asigurării finalității practice a prescripției extinctive. Stabilirea acestui moment se întemeiază și pe ideea culpei prezumate a victimei de a nu fi depus toate diligențele necesare pentru descoperirea pagubei și a celui chemat să răspundă de ea.

Grefat pe toate aceste considerente cu caracter teoretic, Înalta Curte observă în speță că, prevalându-se de momentul subiectiv, respectiv data la care intimata-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a comunicat Ministerului Finanțelor adresa nr. x/18 ianuarie 2021, prin care i-a adus la cunoștință diferențele dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii și valoarea de piață a acestor imobile, recurenții-reclamanți au susținut că nu au putut acționa mai devreme de 19 ianuarie 2021, întrucât nu cunoșteau paguba, aceasta fiind stabilită doar ca urmare a întocmirii raportului de reevaluare efectuat de S.C. C. S.R.L..

Or, această susținere a recurenților-reclamanți nu poate fi primită, întrucât, așa cum s-a reținut anterior, dispozițiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 condiționează exercițiul dreptului la acțiune doar de cunoașterea existenței pagubei și a acelui care răspunde de ea, iar nu de cunoașterea întinderii acesteia, care reprezintă un aspect ce ține de probațiune, iar nu un aspect care să influențeze sau să determine începutul cursului prescripției.

De asemenea, nu poate fi primită nici susținerea recurenților-reclamanți, potrivit căreia, chiar dacă ministerul ar fi auditat activitatea autorității pârâte, control similar cu cel efectuat de Curtea de Conturi și finalizat prin decizia nr. 10/10.10.2013, acesta nu ar fi dus la stabilirea, cu certitudine, a pagubei, deoarece întinderea prejudiciului nu putea fi cuantificată decât prin verificarea și reevaluarea de către un expert evaluator autorizat ANEVAR a raportului de evaluare care a stat la baza emiterii deciziei de despăgubire.

Referitor la această susținere, instanța de recurs constată că în mod corect instanța de apel a reținut constatările Înaltei Curți de Casație și Justiție din decizia pronunțată în recurs în interesul legii nr. 19/2019.

Astfel, instanța supremă a dezlegat cu valoare de principiu în decizia nr. 19/2019 că, sub aspectul curgerii prescripției extinctive, nu are relevanță constatarea făcută și adusă la cunoștință de organul de control al Curții de Conturi sau de alt organ de control, deoarece acest control constată doar abaterile sau nereguralitățile cu privire la aplicarea legii, ce au generat paguba, în baza datelor puse la dispoziție de către instituția supusă controlului. Paguba constatată, preexistentă raportului Curții de Conturi sau al unui alt organ cu atribuții de control, trebuia să fie cunoscută independent de constatările organului de control, cu atât mai mult cu cât raportul a fost efectuat în baza actelor aflate în posesia entității controlate. Prin urmare, o astfel de pagubă este rezultatul exclusiv al propriei culpe, cu privire la modalitatea de gestionare a resurselor financiare ale entității controlate care, potrivit legii, trebuia să declanșeze mecanisme interne în ceea ce privește controlul de gestiune financiară, precum controlul de legalitate, controlul financiar preventiv, controlul financiar intern sau auditul.

S-a mai statuat prin decizia sus-menționată și faptul că izvorul obligației debitorului nu îl reprezintă actul de control al Curții de Conturi sau al unui alt organ cu atribuții de control, ci actul sau faptul juridic ce a generat paguba invocată. Invocarea actului de control al Curții de Conturi sau al unui alt organ cu atribuții de control este irelevantă în ceea ce privește punctul de plecare al cursului prescripției extinctive, având în vedere că prescripția extinctivă se raportează la dreptul de recuperare a pagubei și la faptul sau actul generator al acestui drept, neexistând, de altfel, nicio dispoziție legală care să stabilească că actul de control poate reprezenta act întrerupător al cursului prescripției.

Așadar, statuările instanței supreme mai sus evocate sunt incidente mutatis mutandis în cauza pendinte, așa cum corect a reținut și instanța de apel.

În realitate, recurenții-reclamanți se prevalează de faptul că au fost în imposibilitate să cunoască existența și întinderea pagubei la momentul indicat de instanță și identifică un singur moment de început al curgerii prescripției, respectiv momentul subiectiv, reprezentat de data la care Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietății le-a adus la cunoștință că ar avea un drept de creanță – prin adresa nr. x/18.01.2021, înregistrată în evidențele Ministerului de Finanțe la data de 19.01.2021 – decurgând din diferențele de valoare constatate în privința rapoartelor de evaluare întocmite. Or, prin indicarea acestui moment, se tinde a se deplasa data de început a curgerii prescripției tocmai pentru a situa demersul înăuntrul termenului de prescripție.

Înalta Curte apreciază că recurenții-reclamanți ignoră faptul că prin stabilirea momentului obiectiv de la care începe să curgă prescripția s-a urmărit îndemnarea titularului dreptului la acțiune, căruia i s-a cauzat un prejudiciu, să stăruie în aflarea elementelor care să-i permită să intenteze acțiunea în răspundere civilă și valorificarea dreptului său. În caz contrar, i se opune culpa prezumată a victimei de a nu fi depus toate diligențele necesare pentru descoperirea pagubei și a celui chemat să răspundă pentru ea.

Or, în cazul de față, paguba invocată ar consta în diminuarea patrimoniului reclamanților cu despăgubirile acordate prin decizia de despăgubire emisă ca urmare a raportului de evaluare întocmit.

În concluzie, aprecierea curții de apel în sensul că recurenții-reclamanți trebuiau să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea la data emiterii deciziei nr. 8363/FF/21.07.2009 în favoarea petenților A. și B., decizie emisă în baza raportului de evaluare nr. x/23.03.2009 întocmit în dosarul nr. x, având ca obiect imobilul teren agricol în suprafață de 28.800 mp situat în localitatea Tălmaciu, jud. Sibiu, nu a fost realizată prin încalcarea prevederilor legale invocate prin cererea de recurs.

Înalta Curte nu poate primi nici aserțiunile recurenților-reclamanți în sensul că nu se poate face în persoana Statului Român transferul răspunderii pentru producerea prejudiciului pentru fapte care aparțin instituțiilor acestuia, iar nu lui însuși, atâta timp cât instanța de fond a calificat cererea reclamanților în despăgubiri ca fiind una de drept comun, întemeiată pe dispozițiile art. 1000 C. civ., față de prevederile art. 25 alin. (2), art. 35 și art. 37 din Decretul nr. 31/1954.

Astfel, instanța de recurs constată că faptele la care fac referire recurenții-reclamanți sunt săvârșite de instituțiile statului în exercitarea atribuțiilor delegate chiar de către stat, întrucât acesta își exercită drepturile și obligațiile prin instituții și autorități publice, de consecințele acestor fapte răspunzând însuși statul.

De asemenea, instanța de recurs mai reține și faptul că în procedura administrativă de restituire a proprietăților preluate în mod abuziv de către regimul comunist, Statul este reprezentat de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, adică își exercită drepturile și obligațiile cu privire la procedura de restituire prin această autoritate publică. Deci, Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților are obligația de a acționa în reprezentarea Statului pentru îndeplinirea atribuțiilor pe care acesta i le-a conferit, iar Statul are obligația să controleze modul în care sunt aduse la îndeplinire aceste atribuții.

Prin urmare, instanța de recurs apreciază că susținerile recurenților-reclamanți cu privire la inexistența răspunderii statului sunt eronate.

Referitor la susținerea că nu existau pârghiile legale necesare identificării și cuatificării prejudiciului ce se tinde a fi recuperat, precum și că nu a existat niciun indiciu, nici la data întocmirii raportului inițial de evaluare și nici ulterior, care să vizeze nelegala întocmire a rapoartelor de evaluare, astfel încât să justifice exercitarea unui eventual control ce ar fi avut temei în relația de subordonare dintre minister și ANRP, Înalta Curte constată că, astfel cum a reținut și instanța de apel, Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor, emitenta deciziei de despăgubire, era constituită în subordinea Cancelariei Primului Ministru (Titlul VII, Cap. III, art. 13 alin. (1) din Legea nr. 247/2005, forma în vigoare la momentul emiterii deciziei de despăgubire), iar din componența sa făceau parte, printre alții, președintele Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților și doi reprezentanți ai Ministerului Economiei și Finanțelor (Titlul VII, Cap. III, art. 13 alin. (2), lit. a) și lit. e) din Legea nr. 247/2005, forma în vigoare la momentul emiterii deciziei de despăgubire).

Totodată, potrivit dispozițiilor art. 3 lit. a) din același act normativ, titlurile de despăgubire sunt certificate emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în numele și pe seama statului român, care încorporează drepturile de creanță ale deținătorilor asupra statului român, corespunzător despăgubirilor acordate și care urmează a fi valorificate prin conversia lor în acțiuni emise de Fondul Proprietatea care, potrivit art. 7 din același act normativ, funcționa sub forma unei societăți de investiții de tip închis, deținută inițial în întregime de statul român, în calitate de acționar unic, până la transmiterea acțiunilor din proprietatea statului către persoane fizice sau juridice.

Referitor la Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, se reține că aceasta este tot o instituție a statului, înființată prin H.G. nr. 361/2005 ca organ de specialitate cu atribuții în legătură cu aplicarea legilor reparatorii și trecută, în baza art. 6 din O.U.G. nr. 25/2007, în subordinea Ministerului Economiei și Finanțelor (finanțată de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Economiei și Finanțelor), situație confirmată prin H.G. nr. 34/2009 (art. 13 alin. (4) și menținută ca atare până la adoptarea H.G. nr. 572/30.07.2013, când a trecut în subordinea Guvernului și în coordonarea prim-ministrului.

În consecință, având în vedere aspectele mai sus reliefate, instanța de recurs constată că, din punct de vedere al dispozițiilor legale, față de atribuțiile ce reveneau deopotrivă recurenților-reclamanți și intimatei-pârâte în procesul de evaluare și acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv de către stat, față de relația de subordonare a instituției pârâte față de reclamanți, existentă la data săvârșirii faptei ilicite imputate, statuarea curții de apel în sensul că recurenții-reclamanți aveau toate elementele necesare pentru a cunoaște atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, încă din momentul emiterii deciziei nr. 8363/FF/21.07.2009 de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, reprezentând titlu de despăgubire, nu a fost una decelată în mod neconform prevederilor legale incidente. Înalta Curte constată totodată, că este ținută de situația de fapt a cauzei stabilită în mod definitiv de către curtea de apel, date fiind limitele controlului său jurisdicțional exclusiv de legalitate.

Astfel, contrar criticilor recurenților-reclamanți, se constată din perspectiva legalității că în mod judicios a reținut instanța de apel că aceștia beneficiau de pârghiile legale pentru a acționa în vederea evitării sancțiunii prescripției, având, prin intermediul structurii sale executive, posibilitatea să acționeze pentru identificarea pagubei; în acest sens puteau declanșa mecanisme interne cu privire la controlul activității intimatei-pârâte și Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.

În concluzie, față de argumentele anterior expuse, Înalta Curte reține faptul că aprecierea curții de apel în sensul că recurenții-reclamanți puteau și trebuiau să acționeze pentru recuperarea pagubei încă de la data emiterii deciziei de despăgubire nr. 8363/FF/21.07.2009, care marchează și momentul de început al curgerii termenului de prescripție de trei ani, în speță fiind aplicabil momentul obiectiv al începutului prescripției care, în cauza pendinte, este cu mult înaintea datei la care se raportează recurenții-reclamanți și cu privire la care susțin că au cunoscut paguba și pe cel care răspunde de ea, elemente necesare care să-i îndreptățească să acționeze, nu a fost realizată cu încălcarea normelor juridice invocate prin cererea de recurs.

Din perspectiva tuturor acestor elemente enunțate și constatând totodată, că recursul nu este inadmisibil, deoarece finele de neprimire invocat de intimată vizează un alt raport juridic decât cel prezent, instanța de recurs apreciază că în cauză nu este incident motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. invocat de către recurenții-reclamanți, nefiind încălcate de către instanța de apel normele juridice invocate prin cererea de recurs, astfel că, pentru ansamblul acestor considerente, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul promovat, reținând că instanța de apel a pronunțat o hotărâre judecătorească legală, motivele de recurs invocate nefiind fondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenții-reclamanți Ministerul Finanțelor și Ministerul Finanțelor în reprezentarea Statului Român, ambii cu sediul în București, împotriva deciziei civile nr. 1327A din 30 septembrie 2022 pronunțate de Curtea de Apel București – secția a IV-a civilă în dosarul nr. x/2021, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, cu sediul în București.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 26 septembrie 2023.