ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1351/2023

Ședința publică din data de 26 septembrie 2023

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă sub nr. x/2021, reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanțelor, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a solicitat instanței ca, prin hotărârea ce se va pronunța să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 1.136.501 RON reprezentând diferența dintre valoarea de 1.376.730 RON - prețul imobilului stabilit prin raportul de evaluare nr. x/30.03.2009, întocmit în dosarul administrativ nr. x/CC de către A. S.A. și valoarea de 240.229 RON stabilită cu respectarea standardelor internaționale de evaluare a imobilului intravilan, în suprafață de 654,62 mp situat în Pitești, str. x, jud. Argeș, actualizată cu indicele de inflație de la data emiterii titlurilor de conversie și până la data plății efective. Totodată, reclamanta a solicitat și obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calculate de la data emiterii titlurilor de conversie și până la data plății.

Prin sentința civilă nr. 401 din 22 martie 2022, Tribunalul București – secția a IV-a civilă a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de pârâtă prin întâmpinare și a respins cererea formulată de reclamantul Statul Roman prin Ministerul Finanțelor, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, ca fiind prescrisă.

Împotriva acestei hotărâri a formulat apel reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanțelor.

Prin decizia civilă nr. 1398A din 17 octombrie 2022, Curtea de Apel București – secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins apelul formulat de apelantul-reclamant Statul Roman prin Ministerul Finanțelor, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților ca nefondat.

Împotriva acestei hotărâri, apelantul-reclamant Statul Român prin Ministerul Finanțelor a declarat recurs la data de 06 ianuarie 2023, acesta fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție – secția I civilă sub nr. x/2021 la data de 17 ianuarie 2023 și repartizat aleatoriu completului de judecată nr. 9.

Invocând incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel.

În susținerea recursului, recurentul-reclamant a învederat că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material cuprinse în art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă.

Astfel, recurentul-reclamant a susținut că instanța de apel a reținut în mod greșit că momentul obiectiv al începutului curgerii termenului de prescripție este data emiterii deciziei nr. 8980/28.10.2010 de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în considerarea faptului că însuși statul a reglementat funcționarea instituțiilor sale în mod ierarhizat, în cadrul puterii executive, așadar reclamantul dispunea de pârghiile legale în acest scop.

Totodată, recurentul-reclamant a indicat statuările Înaltei Curți de Casație și Justiție dintr-o decizie de speță, susținând că, prin prisma interpretării date de Înalta Curte dispozițiilor legale aplicabile în materia prescripției dreptului la acțiune, instanța de apel în mod eronat a reținut că: "chiar și în situația în care aceste pârghii legale nu ar fi existat, în contextul calității speciale a reclamantului, care îndeplinește funcția constituțională legislativă, a susține absența reglementării mecanismului de supraveghere și control a modului în care instituțiile și/sau autoritățile publice își îndeplinesc atribuțiile ce le-au fost delegate (...) ar echivala cu invocarea propriei culpe."

Astfel, o condiție esențială pentru a putea fi angajată răspunderea civilă delictuală, o reprezintă existența unui prejudiciu.

Sub un prim aspect, recurentul-reclamant a învederat că nu se poate reține ca moment de început al termenului de prescripție data emiterii deciziei de despăgubire, deoarece la acel moment, se cunoștea doar valoarea măsurilor reparatorii acordate persoanei îndreptățite, nu însă și existența pagubei. Altfel spus, în opinia sa cunoașterea cuantumului măsurilor reparatorii acordate nu echivalează cu cunoașterea pagubei.

În ce privește determinarea existenței pagubei produse în patrimoniul recurentului, aceasta a putut fi stabilită doar ca urmare a punerii în aplicare de către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a măsurilor dispuse de Curtea de Conturi, respectiv a verificării, expertizării și reevaluării rapoartelor de evaluare care au stat la baza deciziilor emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor în perioada 2009-2011.

Așadar, considerentele Curții de Apel București referitoare la controlul ierarhic pe care Statul ar fi trebuit să-l exercite, nu reprezintă argumente care să susțină stabilirea momentului de început al cursului prescripției extinctive, deoarece nici la data întocmirii raportului inițial de evaluare și nici ulterior, până la data de 26.04.2013, când prin H.G. nr. 572/2013, autoritatea intimată a trecut în subordinea Guvernului și în coordonarea primului ministru, nu a existat niciun indiciu care să vizeze nelegala întocmire a rapoartelor de evaluare, astfel încât să justifice exercitarea unui eventual control ce ar fi avut temei în relația de subordonare dintre minister și ANRP.

Mai mult, chiar dacă s-ar fi auditat activitatea autorității pârâte, control similar cu cel efectuat de Curtea de Conturi și finalizat prin Decizia nr. 10/10.10.2013, acesta nu ar fi dus la stabilirea existenței pagubei, deoarece doar prin reevaluarea de către un expert evaluator autorizat ANEVAR a rapoartelor de evaluare identificate ca nerespectând standardele internaționale de evaluare se putea identifica existența unui prejudiciu.

Așadar, recurentul-reclamant a susținut că era în imposibilitatea de a cunoaște "paguba" la momentul indicat de instanță, întrucât aceasta a fost stabilită doar ca urmare a întocmirii raportului de reevaluare efectuat de firma S.C. B. S.R.L.

În consecință, având în vedere considerentele dezvoltate, rezultă că instanța de control judiciar în mod eronat a apreciat că reclamantul ar fi avut posibilitatea de a cunoaște prejudiciul, mai devreme de data de 19.01.2021, data înregistrării în evidențele Ministerului Finanțelor a adresei nr. x/18.01.2021 emisă de autoritatea pârâtă prin care recurentul-reclamant a fost încunoștiințat despre diferențele dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii și valoarea de piață a acestor imobile a căror reevaluare s-a realizat cu respectarea criteriilor de rigoare impuse de standardele internaționale de evaluare.

În drept a invocat dispozițiile art. 486 și art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin întâmpinarea formulată, intimata-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În apărare, intimata-pârâtă a susținut că motivele de recurs formulate de recurentul-reclamant nu aduc argumente noi care să justifice temeinicia acestuia.

De asemenea, a învederat că susținerile părții adverse sunt total nefondate, hotărârea atacată fiind motivată suficient și în conformitate cu prevederile art. 425 C. proc. civ.

A mai susținut că Înalta Curte de Casație și Justiție a hotărât că indicarea implicită, ca temei juridic, a dispozițiilor C. proc. civ. ce vizează încălcarea sau interpretarea greșită a legii, nu poate fi apreciată decât ca o întemeiere formală a recursului pe aceste dispoziții, câtă vreme acest motiv nu este dezvoltat și nu se susține de către recurent prin motivele de recurs depuse în termen, în baza unei argumentații juridice raportate la dispoziții legale.

Nu pot fi reținute susținerile reclamantei întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., deoarece instanța s-a pronunțat cu respectarea dispozițiilor legale și cu aplicarea corectă a normelor de drept material.

Instanța de apel în mod corect a avut în vedere în soluționarea cauzei Decizia RIL nr. 19/2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție reținând că prin această decizie s-a statuat în considerente, cu valoare de principiu, că paguba constatată este preexistentă raportului Curții de Conturi sau altui organ cu atribuții de control.

Instanța de apel a reținut în mod corect că termenul de prescripție era împlinit la data introducerii acțiunii.

Indiferent de momentul de început al termenului de prescripției (înainte sau după intrarea în vigoare a C. civ., dispozițiile legale prevăd aceeași soluție, astfel: termenul este de 3 ani (art. 3 din Decretul-lege nr. 167/1958 și art. 2517 C. civ.), iar acesta curge de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea (art. 8 din Decretul-lege nr. 167/1958 și art. 2528 alin. (1) C. civ.).

În mod corect instanța, raportându-se la Decizia RIL nr. 19/2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, a constatat că nu se poate reține că termenul de prescripție a început să curgă în anul 2021 (adresa x/18.01.2021).

Susținerile reclamantului cu privire la faptul că hotărârea a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material cuprinse în art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă și art. 2528 C. civ. sunt simple susțineri fără a aduce argumente de natură a contrazice cele reținute de instanță și în special cele statuate de ICCJ prin Decizia nr. 19/2019.

Totodată, intimata-pârâtă a învederat că recurentul-reclamant a înțeles să se folosească de un argument deja statuat în mod definitiv într-o speță similară, prin decizia civilă nr. 862A/31.05.2022 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a Civilă, în dosarul nr. x/2021. Astfel, potrivit considerentelor deciziei civile mai sus amintite "(...) chiar dacă ne raportăm la momentul obiectiv, or la cel subiectiv, termenul de prescripție era împlinit la data introducerii acțiunii (...)".

Pentru motivele arătate, intimata-pârâtă a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În drept a invocat dispozițiile art. 205-208 C. proc. civ. și actele normative invocate în cuprinsul întâmpinării.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse:

Prin cererea de recurs dedusă judecății, recurentul-reclamant critică decizia recurată pe motiv că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit normele de drept material cuprinse în art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripție.

Însă acest motiv de nelegalitate, subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., are caracter nefondat și ca atare, nu poate fi primit pentru argumentele ce urmează a fi înfățișate.

Astfel, Înalta Curte reține că prin acțiunea cu care a învestit instanța, reclamantul Ministerul Finanțelor în reprezentarea Statului Român a solicitat angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtei Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților motivat de faptul că aceasta a săvârșit fapta ilicită constând atât în întocmirea raportului de evaluare de către experți autorizați în calitate de prepuși ai pârâtei, cât și în omologarea de către aceasta a raportului de evaluare nr. x din 30 martie 2009, întocmit în dosarul nr. x C. civ. de către S.C. A. S.A., ceea ce a condus la supraevaluarea imobilului și implicit la prejudicierea bugetului de stat cu sume considerabile, respectiv suma de 1.136.501 RON în cazul de față.

De asemenea, se reține că în baza raportului de evaluare nr. x din 30 martie 2009 a fost emisă de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor decizia de despăgubire nr. 8980 din 28 octombrie 2010 în favoarea doamnei C.. Ulterior, a fost emis titlul de conversie nr. 84 din 10 ianuarie 2011 în cuantum de 1.375.826,32 RON, reprezentând un număr de 1.375.826 acțiuni la o valoarea de 1 leu pentru fiecare acțiune.

Prima instanță a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de pârâtă prin întâmpinare și a respins cererea formulată de reclamant, ca fiind prescrisă, argumentând în considerentele sentinței, în esență, că momentul curgerii termenului de prescripție extinctivă este reprezentat de întocmirea raportului de evaluare de către experții autorizați în calitate de prepuși ai Autorității, cât și în omologarea de către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a raportului de evaluare nr. x/30.03.2009, ceea ce a condus la emiterea Deciziei nr. 98900/28.10.2010, apreciind că sunt îndeplinite condițiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, întrucât reclamantul a cunoscut atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea.

Soluționând apelul declarat de reclamant împotriva sentinței primei instanțe, Curtea de Apel București – secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins apelul, reținând că sunt incidente dispozițiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, momentul obiectiv când reclamantul trebuia să cunoască paguba și responsabilul fiind data emiterii Deciziei nr. 8980/28.10.2010 de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor pentru emiterea titlului de despăgubire în favoarea numitei C. potrivit raportului de evaluare întocmit inițial.

Sub un prim aspect, Înalta Curte reține că regula generală privind începutul prescripției extinctive având ca obiect dreptul material la acțiune este instituită de prevederile art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 și este aceea că prescripția începe să curgă de la data nașterii dreptului material la acțiune.

Data nașterii dreptului material la acțiune este data la care dreptul subiectiv (ori interesul legitim) este încălcat, negat ori contestat ori data la care dreptul la acțiune, chiar în lipsa unei contestări sau încălcări, trebuie exercitat.

Or, în speța pendinte, dreptul subiectiv dedus judecății este un drept de creanță ce corespunde unei pretinse pagube provenite dintr-un raport supraevaluat, în opina recurentului-reclamant, și în baza căruia s-ar fi plătit despăgubiri mai mari decât cele datorate.

În cazul acțiunii în răspundere pentru paguba cauzată prin fapta ilicită, cum este cazul de față, prescripția începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba și pe cel care răspunde de ea. Această regulă specială este instituită în art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, care prevede că prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea.

Această regulă specială de determinare a începutului prescripției extinctive se distinge prin stabilirea a două momente alternative de la care prescripția poate începe să curgă: fie de la momentul subiectiv al cunoașterii pagubei și pe cel care răspunde de ea (nu cel care a cauzat-o), fie de la momentul obiectiv, judecătorește determinat, al datei la care trebuia, după împrejurări, să se cunoască aceste elemente.

Prescripția dreptului la acțiunea în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită nu începe deci să curgă de la data când s-a produs paguba, deși în mod obiectiv dreptul la acțiune trebuie considerat că a luat naștere de la acea dată, ca și dreptul subiectiv la reparațiune.

Pentru a ocroti drepturile victimei, legiuitorul a detașat momentul începerii curgerii prescripției de momentul nașterii dreptului subiectiv la repararea prejudiciului cauzat printr-o faptă ilicită și, implicit, al nașterii dreptului la acțiune, luând în considerare momentul subiectiv al cunoașterii pagubei și a celui răspunzător de repararea ei, stabilind că prescripția începe să curgă numai de la data când victima a cunoscut atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea.

Prin instituirea și a unui moment obiectiv (data când păgubitul trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea) de la care începe să curgă prescripția, se asigură armonizarea necesității ocrotirii efective a victimei faptei ilicite cu necesitatea asigurării finalității practice a prescripției extinctive. Stabilirea acestui moment se întemeiază și pe ideea culpei prezumate a victimei de a nu fi depus toate diligențele necesare pentru descoperirea pagubei și a celui chemat să răspundă de ea.

Grefat pe toate aceste considerente cu caracter teoretic, Înalta Curte observă în speță că, prevalându-se de momentul subiectiv, respectiv data la care intimata-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a comunicat Ministerului Finanțelor adresa nr. x/18 ianuarie 2021, prin care i-a adus la cunoștință diferența dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii și valoarea de piață a acestor imobile, recurentul-reclamant a susținut că nu a putut acționa mai devreme de 19 ianuarie 2021, întrucât nu cunoștea paguba, aceasta fiind stabilită doar ca urmare a întocmirii raportului de reevaluare efectuat de S.C. B. S.R.L..

Or, această susținere a recurentului-reclamant nu poate fi primită, întrucât așa cum s-a reținut anterior, dispozițiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 condiționează exercițiul dreptului la acțiune doar de cunoașterea existenței pagubei și a acelui care răspunde de ea, iar nu de cunoașterea întinderii acesteia, care reprezintă un aspect ce ține de probațiune, iar nu un aspect care să influențeze sau să determine începutul cursului prescripției.

De asemenea, nu poate fi primită nici susținerea recurentului-reclamant, potrivit căreia determinarea existenței pagubei în patrimoniul său a putut fi stabilită doar ca urmare a punerii în aplicare de către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a măsurilor dispuse de Curtea de Conturi, respectiv a verificării, expertizării și reevaluării rapoartelor de evaluare care au stat la baza deciziilor emise de Comisa centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor în perioada 2009-2011.

Referitor la această susținere, instanța de recurs constată că în mod corect instanța de apel a reținut că sunt aplicabile mutatis mutandis constatările Înaltei Curți de Casație și Justiție din decizia în recurs în interesul legii nr. 19/2019.

Astfel, instanța supremă a dezlegat cu valoare de principiu în decizia nr. 19/2019 că, sub aspectul curgerii prescripției extinctive, nu are relevanță constatarea făcută și adusă la cunoștință de organul de control al Curții de Conturi, deoarece acest control constată doar abaterile sau nereguralitățile cu privire la aplicarea legii, ce au generat paguba, în baza datelor puse la dispoziție de către instituția supusă controlului. Paguba constatată, preexistentă raportului Curții de Conturi trebuia să fie cunoscută independent de constatările organului de control, cu atât mai mult cu cât raportul a fost efectuat în baza actelor aflate în posesia entității controlate. Prin urmare, paguba a fost apreciată ca rezultatul exclusiv al propriei culpe, cu privire la modalitatea de gestionare a resurselor financiare ale entității controlate care, potrivit legii, trebuia să declanșeze mecanisme interne în ceea ce privește controlul de gestiune financiară, precum controlul de legalitate, controlul financiar preventiv, controlul financiar intern sau auditul.

S-a mai statuat prin decizia sus-menționată și faptul că izvorul obligației debitorului nu îl reprezintă actul de control al Curții de Conturi, ci actul sau faptul juridic ce a generat paguba invocată. Invocarea actului de control al Curții de Conturi este irelevantă în ceea ce privește punctul de plecare al cursului prescripției extinctive, având în vedere că prescripția extinctivă se raportează la dreptul de recuperare a pagubei și la faptul sau actul generator al acestui drept, neexistând de altfel, nicio dispoziție legală care să stabilească că actul de control poate reprezenta act întrerupător al cursului prescripției.

Așadar, statuările instanței supreme mai sus evocate sunt incidente mutatis mutandis în cauza pendinte, așa cum corect a reținut și instanța de apel.

În realitate, recurentul-reclamant se prevalează de faptul că a fost în imposibilitate să cunoască existența și întinderea pagubei la momentul indicat de instanță și identifică un singur moment de început al curgerii prescripției, respectiv momentul subiectiv, reprezentat de data la care Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietății i-a adus la cunoștință că ar avea un drept de creanță – prin adresa nr. x/18.01.2021, înregistrată în evidențele Ministerului de Finanțe la data de 19.01.2021 – decurgând din diferența de valoare constatată în privința rapoartelor de evaluare întocmite. Or, prin indicarea acestui moment, recurentul-reclamant tinde să deplaseze data de început a curgerii prescripției tocmai pentru a situa demersul său înăuntrul termenului de prescripție.

Înalta Curte apreciază că recurentul-reclamant ignoră faptul că prin stabilirea momentului obiectiv de la care începe să curgă prescripția s-a urmărit îndemnarea titularului dreptului la acțiune, căruia i s-a cauzat un prejudiciu, să stăruie în aflarea elementelor care să-i permită să intenteze acțiunea în răspundere civilă și valorificarea dreptului său. În caz contrar, i se opune culpa prezumată a victimei de a nu fi depus toate diligențele necesare pentru descoperirea pagubei și a celui chemat să răspundă pentru ea.

Or, în cazul de față, paguba reclamată consta în diminuarea patrimoniului reclamantului cu despăgubirile acordate prin decizia de despăgubire emisă ca urmare a raportului de evaluare întocmit. Pe baza acestor elemente, recurentul-reclamant ar fi trebuit să cunoască și faptul că o astfel de valoare, în opinia sa neconformă cu valoarea de piață a imobilului, ar fi constituit o pagubă adusă intereselor sale și ar fi trebuit să depună toate diligențele necesare pentru a afla întinderea acesteia și pentru a o recupera.

În concluzie, atât timp cât în cadrul situației de fapt a cauzei, de care prezenta instanță de recurs este ținută, date fiind limitele controlului său de legalitate, s-a stabilit sub acest aspect, că recurentul-reclamant trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea la data emiterii deciziei nr. 8980 din 28 octombrie 2010 în favoarea doamnei C., decizie emisă în baza raportului de evaluare nr. x/30.03.2009 întocmit în dosarul nr. x C. civ., având ca obiect imobilul teren intravilan în suprafață de 654,62 mp situat în Pitești, str. x, jud. Argeș, Înalta Curte nu poate primi pe cale de consecință, criticile în sens contrar ale recurentului reclamant.

De asemenea tot pe cale de consecință, nu pot fi primite nici aserțiunile recurentului-reclamant în sensul că instanța de control judiciar a reținut în mod greșit că momentul obiectiv al începutului curgerii termenului de prescripție este data emiterii deciziei de despăgubiri, în considerarea faptului că însuși statul a reglementat funcționarea instituțiilor sale în mod ierarhizat, în cadrul puterii executive, reclamantul dispunând așadar, de pârghiile legale în acest scop; de asemenea, tot pe cale de consecință, nu poate primi nici susținerile potrivit cărora nu a existat niciun indiciu care să vizeze nelegala întocmire a rapoartelor de evaluare, astfel încât să justifice exercitarea unui eventual control ce ar fi avut temei în relația de subordonare dintre minister și ANRP.

Or, așa cum a reținut și instanța de apel, Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor, emitenta deciziei de despăgubire, era constituită în subordinea Cancelariei Primului Ministru (Titlul VII, Cap. III, art. 13 alin. (1) din Legea nr. 247/2005, forma în vigoare la momentul emiterii deciziei de despăgubire), iar din componența sa făceau parte, printre alții, președintele Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților și doi reprezentanți ai Ministerului Economiei și Finanțelor (Titlul VII, Cap. III, art. 13 alin. (2), lit. a) și lit. e) din Legea nr. 247/2005, forma în vigoare la momentul emiterii deciziei de despăgubire).

Totodată, potrivit dispozițiilor art. 3 lit. a) din același act normativ, titlurile de despăgubire sunt certificate emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în numele și pe seama statului român, care încorporează drepturile de creanță ale deținătorilor asupra statului român, corespunzător despăgubirilor acordate și care urmează a fi valorificate prin conversia lor în acțiuni emise de Fondul Proprietatea care, potrivit art. 7 din același act normativ, funcționa sub forma unei societăți de investiții de tip închis, deținută inițial în întregime de statul român, în calitate de acționar unic, până la transmiterea acțiunilor din proprietatea statului către persoane fizice sau juridice.

Referitor la Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, se reține că aceasta este tot o instituție a statului, înființată prin H.G. nr. 361/2005 ca organ de specialitate cu atribuții în legătură cu aplicarea legilor reparatorii și trecută, în baza art. 6 din O.U.G. nr. 25/2007, în subordinea Ministerului Economiei și Finanțelor (finanțată de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Economiei și Finanțelor), situație confirmată prin H.G. nr. 34/2009 (art. 13 alin. (4) și menținută ca atare până la adoptarea H.G. nr. 572/30.07.2013, când a trecut în subordinea Guvernului și în coordonarea prim-ministrului.

În consecință, având în vedere aspectele mai sus reliefate, instanța de recurs constată că, față de atribuțiile ce reveneau deopotrivă recurentului-reclamant și intimatei-pârâte în procesul de evaluare și acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv de către stat, față de relația de subordonare a instituției pârâte față de reclamant, existentă la data săvârșirii faptei ilicite imputate, rezultă că recurentul-reclamant avea toate elementele necesare pentru a putea cunoaște atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, încă din momentul emiterii deciziei nr. 8980/28.10.2010 de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, reprezentând titlu de despăgubire.

Astfel, contrar criticilor recurentului-reclamant, se constată că în mod judicios a reținut instanța de apel că acesta beneficia potrivit dispozițiilor legale de pârghiile legale pentru a acționa în vederea evitării sancțiunii prescripției, având, prin intermediul structurii sale executive, posibilitatea reală să acționeze pentru identificarea pagubei; în acest sens putea declanșa mecanisme interne cu privire la controlul activității intimatei-pârâte și Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.

În concluzie, față de argumentele anterior expuse, Înalta Curte reține faptul că în mod legal s-a stabilit că recurentul-reclamant putea și trebuia să acționeze pentru recuperarea pagubei încă de la data emiterii deciziei de despăgubire nr. 8980/28.10.2010, care marchează și momentul de început al curgerii termenului de prescripție de trei ani, în speță fiind aplicabil momentul obiectiv al începutului prescripției care, în cauza pendinte, este cu mult înaintea datei la care se raportează recurentul-reclamant și cu privire la care susține că a cunoscut paguba și pe cel care răspunde de ea, elemente necesare care să-l îndreptățească să acționeze.

Din perspectiva tuturor acestor elemente enunțate, instanța de recurs apreciază că în cauză nu este incident motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. invocat de către recurentul-reclamant, astfel că, pentru ansamblul acestor considerente, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul promovat, reținând că instanța de apel a pronunțat o hotărâre judecătorească legală, motivul de recurs invocat nefiind fondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant Ministerul Finanțelor în reprezentarea Statului Român, cu sediul în București, împotriva deciziei nr. 1398A din 17 octombrie 2022 a Curții de Apel București – secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, cu sediul în București, Calea x.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 26 septembrie 2023.