ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1169/2023

Ședința publică din data de 15 iunie 2023

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalul București, secția a IV-a civilă la data de 23.09.2021 sub nr. x/2021, reclamanții Statul Român prin Ministerul Finanțelor și Ministerul Finanțelor au chemat în judecată pe pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, solicitând obligarea pârâtei la plata sumei de 637.308 RON reprezentând diferența dintre valoarea de 1.271.649 RON, prețul imobilului stabilit prin raportul de evaluare nr. x/26.05.2009, întocmit de către expert evaluator A. PFA și valoarea de 634.341 RON stabilită cu respectarea standardelor internaționale de evaluare a imobilului compus din teren în suprafață de 588 mp și construcție demolată, situat în Iași, jud. lași, actualizată cu indicele de inflație de la data emiterii titlurilor de conversie, respectiv, de la data achitării titlurilor de plată și până la data plății efective.

Totodată, au solicitat obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calculate de la data emiterii titlurilor de conversie, respectiv, de la data achitării titlurilor de plată și până la data plății efective.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile C. civ. din 1864 care reglementează răspunderea civilă delictuală a comitentului pentru fapta prepusului.

Prin întâmpinarea depusă la data de 25.10.2021, pârâta ANRP a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

La data de 08.12.2021 a fost înregistrată cererea de chemare în garanție a PFA A., B., C. și D., formulată de pârâtă.

La termenul de judecată din data de 15.12.2021, instanța a reținut că termenul pentru formularea întâmpinării s-a împlinit la data de 29.10.2021, iar cererea de chemare în garanție a fost depusă la dosar la data de 08.12.2021 cu depășirea termenului prevăzut de art. 73 alin. (2) C. proc. civ., sens în care a admis excepția tardivității formulării cererii de chemare în garanție și în raport de dispozițiile art. 185 alin. (1) C. proc. civ. a reținut că în consecință operează decăderea pârâtei din dreptul de a formula cererea de chemare în garanție.

Prin sentința civilă nr. 1758/15.12.2021, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată prin întâmpinare, a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții Statul Român prin Ministerul Finanțelor și Ministerul Finanțelor, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, ca prescrisă și a luat act că nu au fost solicitate cheltuieli de judecată.

Prin decizia nr. 1198 A din 15 septembrie 2022, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanții–reclamanți Ministerul Finanțelor și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor împotriva sentinței civile nr. 1758/15.12.2021 pronunțate de Tribunalul București – secția a IV-a Civilă în contradictoriu cu intimata-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților.

Împotriva deciziei nr. 1198 A din 15 septembrie 2022 au declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., reclamanții Ministerul Finanțelor și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor.

Subsumat motivului de casare reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenții-reclamanți arată că deși curtea de apel a modificat concluziile și considerentele instanței de fond, a menținut, totuși, ca temeinică și legală sentința nr. 1758/15.12.2021.

Astfel, instanța de apel a reținut că momentul la care apelantul-reclamant putea și trebuia să cunoască paguba și pe cel care răspunde de ea este acela al emiterii Deciziei nr. 6987/18.11.2009 de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, reprezentând titlul de despăgubire, sau cel mai târziu acela la care au fost emise titlurile de conversie nr. 485/4.05.2010, nr. 486/4.05.2010, nr. 487/4.05.2010, nr. 2791/22.12.2010 și nr. 2792/22.12.2010 care au fost comunicate Fondului Proprietatea, unde statul deținea la acel moment calitatea de acționar unic (conform art. 7 alin. (1) din Legea nr. 247/2005, în forma de la momentul emiterii actelor administrative respective).

În acest context, recurenții învederează că există o contradictorialitate între considerentele hotărârii atacate, menținerea ca temeinică și legală a hotărârii tribunalului și soluția de respingere a apelului promovat de reclamanți.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenții susține că hotărârea atacată a fost pronunțată cu încălcarea prevederilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă.

Arată recurenții că instanța de apel a reținut eronat că momentul obiectiv al începutului termenului de prescripție este momentul emiterii deciziilor de despăgubire pe numele beneficiarilor sau, cel mai târziu, acela la care au fost emise titlurile de conversie.

Astfel, recurenții învederează că decizia de despăgubire este emisă de o altă entitate, nu de autoritatea pârâtă.

Cât timp instanța de fond a calificat cererea reclamanților în despăgubiri ca fiind una de drept comun, întemeiată pe dispozițiile art. 1000 C. civ., față de prevederile art. 25 alin. (2), art. 35 și art. 37 din Decretul nr. 31/1954, transferul răspunderii pentru producerea prejudiciului nu se poate face în persoana Statului român pentru fapte care aparțin instituțiilor acestuia, și nu lui însuși.

Referitor la răspunderea statului, în materie sunt aplicabile normele dreptului public, în concepția cărora el are răspundere directă, dar numai pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârșite în procesele penale.

Statul nu poate fi ținut responsabil pentru delictele sau cvasidelictele civile comise de agenții săi, deoarece aceștia, cât privește modul de a le îndeplini, nu se află într-un raport de dependență față de autoritatea statului.

Pe de altă parte, chiar dacă atât pârâta din prezenta cauză, cât și organul emitent al deciziei de despăgubire, s-au aflat, la momentul derulării procedurii administrative, în subordinea Ministerului Economiei și Finanțelor, aceasta nu înseamnă că existau pârghiile legale necesare identificării și cuantificării prejudiciului ce se tinde a fi recuperat prin prezenta acțiune, având în vedere, pe de o parte, că ne aflăm în prezența unor persoane juridice de sine stătătoare, cu atribuții diferite, iar pe de altă parte, că nici la data întocmirii raportului inițial de evaluare și nici ulterior nu a existat niciun indiciu care să vizeze nelegala întocmire a rapoartelor de evaluare, astfel încât să justifice exercitare unui eventual control ce ar fi avut temei în relația de subordonare dintre minister și pârâtă.

Chiar dacă ministerul ar fi auditat activitatea autorității pârâte, control similar cu cel efectuat de Curtea de Conturi și finalizat prin Decizia nr. 10/10.10.2013, acesta nu ar fi dus la stabilirea, cu certitudine, a pagubei, deoarece, întinderea prejudiciului nu putea fi cuantificată decât prin parcurgerea următoarelor operațiuni: verificarea, prin intermediul unui expert evaluator autorizat ANEVAR a tuturor rapoartelor de evaluare care au stat la baza deciziilor emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor și, ca urmare a acestei activități, identificarea raportelor de evaluare întocmite cu nerespectarea Standardelor Internationale de Evaluare; reevaluarea, de către un expert evalutor autorizat ANEVAR, a rapoartelor de evaluare identificate în etapa descrisă la punctul anterior, în vederea stabilirii prejudiciului produs.

Pe cale de consecință, recurenții-reclamanți susțin că s-au aflat în imposibilitatea de a cunoaște "paguba" la momentul indicat de Curtea de Apel București.

Din analiza circumstanțelor cauzei se disting următoarele raporturi de prepușenie: raportul de prepușenie născut între Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și experții evaluatori în temeiul contractelor de prestări servicii de expertiză și raportul de prepușenie născut în temeiul raporturilor de muncă între Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și consilierii care au avizat rapoartele de expertiză pentru a intra în ședință, aceștia din urmă având studii de specialitate în evaluarea bunurilor imobiliare.

Recurenții susțin că ANRP a selectat și a contractat experții evaluatori autorizați și acreditați de ANEVAR (și nu Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor), iar cei doi reprezentanți ai Ministerului Economiei și Finanțelor în Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor nu puteau avea alte atribuții principale, decât cele prevăzute de art. 13 alin. (1) din Legea nr. 247/2005, astfel că nu aveau o competență profesională similară unui expert evaluator autorizat și acreditat de ANEVAR.

Pe cale de consecință, nu se poate reține o culpă în sarcina membrilor Comisiei (ce nu erau obligați să aibă și calitatea de evaluatori autorizați și acreditați ANEVAR) pentru că experții evaluatori autorizați nu au respectat în cadrul activității de evaluare standardele specifice acestei profesii, iar membrii Comisiei nu au identificat prejudiciul la momentul emiterii deciziei de despăgubire.

Astfel, rezultă că instanța de apel în mod eronat a apreciat că reclamanții ar fi avut posibilitatea de a cunoaște prejudiciul, mai devreme de data de 19.01.2021, data înregistrării în evidențele Ministerului Finanțelor a adresei nr. x/18.01.2021, emisă de autoritatea pârâtă, prin care acesta a fost încunoștiințat despre diferențele dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii și valoarea de piață a acestor imobile a căror reevaluare s-a realizat cu respectarea criteriilor de rigoare impuse de Standardele Internationale de Evaluare.

Totodată, recurenții învederează că instanța de apel a interpretat eronat paragrafe din Decizia nr. 19/2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii, în contextul în care, prezenta cauză vizează o altă ipoteză față de cea analizată de Înalta Curte în speța ce a vizat materia dreptului muncii. Astfel, recurenții susțin că instanța de apel a aplicat eronat prevederile art. 211 lit. c) din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social.

În susținerea motivelor de recurs, recurenții se prevalează de aspectele dezlegate în Decizia nr. 513/7.03.2019, depusă la dosar, cu titlu de practică judiciară.

Prin întâmpinarea înregistrată la dosar la 9 ianuarie 2023, intimata-pârâtă a expus o scurtă circumstanțiere a cauzei și a invocat excepția inadmisibilității recursului, arătând că recurenții nu au motivat cererea de recurs.

Totodată, intimata susține că reclamantul înțelege să se folosească de un argument deja statuat în mod definitiv într-o speță similară (decizia nr. 862A/31.05.2022 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă în dosarul nr. x/2021), în sensul că, înclusiv în ipoteza în care ne raportăm la momentul obiectiv ori la cel subiectiv, termenul de prescripție era împlinit la data introducerii acțiunii.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse:

Invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenții-reclamanți pretind că ar exista o inconsecvență în argumentarea motivării, respectiv o motivare contradictorie între considerentele hotărârii recurate, menținerea ca temeinică și legală a hotărârii instanței de fond și dispozitivul deciziei atacate, privind respingerea, ca nefondat, a apelului promovat de reclamanți.

Criticile, astfel formulate, sunt nefondate.

Înalta Curte reține că prin apelul declarat, reclamanții au criticat hotărârea instanței de fond din perspectiva soluției pronunțate în ce privește excepția prescripției dreptului material la acțiune, afirmând că momentul de început al cursului termenului este unul distinct față de cel reținut de instanța de fond, prin raportare la împrejurările de fapt.

Instanța de apel, astfel învestită, a verificat legalitatea și temeinicia hotărârii primei instanțe (prin care s-a reținut că termenul de prescripție a început să curgă la data de 17.10.2014, respectiv la data pronunțării hotărârii nr. 2767/17.10.2014) și a respins calea de atac, reținând, însă, în considerente un alt moment de început al cursului prescripției (momentul emiterii deciziilor de despăgubire pe numele beneficiarilor sau, cel mai târziu, acela la care au fost emise titlurile de conversie). O atare soluție este legală, în raport de prevederile art. 476 alin. (1) C. proc. civ., având în vedere că, procedând la o nouă judecată în limitele efectului devolutiv al căii de atac- fiind readuse în fața instanței de control judiciar toate problemele de fapt și de drept ce au făcut obiectul dezbaterilor la prima instanță- instanța de apel poate substitui considerentele sentinței atacate, păstrând totuși soluția tribunalului.

Astfel, instanța de apel verifică soluția atacată atât din punct de vedere al temeiniciei, statuând dacă situația de fapt reținută prin hotărâre este concordantă cu probele administrate în cauză și a fost corespunzător stabilită, după cum hotărârea apelată este verificată și sub aspectul legalității, respectiv dacă prima instanță a identificat, interpretat și aplicat corect normele de drept material incidente situației de fapt deduse judecății.

În speță, considerentele hotărârii atacate enunță precis argumentele pentru care instanța de apel a statuat asupra momentului obiectiv de la care începe să curgă termenul de prescripție extinctivă.

Anume, instanța de apel a reținut că momentul la care reclamanții puteau și trebuiau să cunoască paguba și pe cel răspunzător de ea este cel al emiterii deciziei de despăgubire pe numele beneficiarilor sau, cel mai târziu, acela la care au fost emise titlurile de conversie nr. 485/4.05.2010, nr. 486/4.05.2010, nr. 487/4.05.2010, nr. 2791/22.12.2010 și nr. 2792/22.12.2010.

Raționamentul expus nu cuprinde concluzii contradictorii și nici nu se poate asocia acestuia un viciu întrucât, față de circumstanțele reținute, ce valorează, fiecare în parte, factori cauzali în conturarea deznodământului judiciar, instanța de apel a expus coerent și neechivoc motivele pentru care a apreciat nefondat apelul promovat de către reclamanți.

A doua critică de nelegalitate dedusă judecății prin intermediul căii extraordinare de atac este aceea că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit normele de drept material privind prescripția extinctivă, argumentele recurenților fiind subsumate motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., motiv de recurs care, însă, deși încadrabil în textul legal menționat, nu poate fi primit.

Recurenții și-au fundamentat raționamentul pe considerentul că prescripția dreptului material la acțiune a început să curgă la data de 19.01.2021, reprezentând data înregistrării în evidențele Ministerului Finanțelor a adresei nr. x/18.01.2021 emisă de ANRP prin care i s-au adus la cunoștință diferențele dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii și valoarea de piață a acestor imobile a căror reevaluare s-a realizat cu respectarea criteriilor de rigoare impuse de Standardele Internaționale de Evaluare.

Critica este nefondată.

Art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, prevede că "prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea."

Dreptul subiectiv dedus judecății este un drept de creanță născut din pretinsa săvârșire a unei fapte ilicite de către pârâta ANRP, constând în aceea că la nivelul anului 2009, în procesul de acordare a despăgubirilor pe temeiul Legii nr. 10/2001, a întocmit, prin evaluatori autorizați, un raport de evaluare cu nerespectarea standardelor internaționale (supraevaluat), raport care a fost apoi avizat de către consilierii pârâtei.

În baza acestui raport a fost emisă, de către ANRP, Decizia de despăgubire nr. 6987/18.11.2009 (conținând titluri de despăgubiri) în temeiul căreia au fost apoi eliberate titluri de conversie în acțiuni, conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005 și opțiunii exprimate de către beneficiari.

În aplicarea prevederilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, instanța de apel a apreciat că momentul de la care trebuie considerat că începe cursul prescripției este reprezentat de data emiterii deciziei de despăgubire pe numele beneficiarilor sau, cel mai târziu, acela la care au fost emise titlurile de conversie nr. 485/4.05.2010, nr. 486/4.05.2010, nr. 487/4.05.2010, nr. 2791/22.12.2010 și nr. 2792/22.12.2010.

Textul legal pretins a fi aplicat eronat de către instanța de apel- art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958- stabilește două momente, alternative, care pot marca începutul prescripției – unul subiectiv (al cunoașterii efective a pagubei și a celui care răspunde de ea) și unul obiectiv, legat de data la care păgubitul trebuie să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea.

Instituirea celor două momente alternative urmărește să armonizeze dezideratul ocrotirii efective a victimei faptei ilicite (căreia nu i s-ar putea opune prescripția înainte de a avea posibilitatea de a acționa întrucât nu a cunoscut paguba și pe cel care răspunde de ea) și pe cel al asigurării finalității, scopului reglementării acestei instituții, aceea de lămurire a situațiilor juridice neclare în termene scurte, de natură să garanteze securitatea și stabilitatea circuitului civil.

De aceea, în legătură cu acest din urmă deziderat, stabilirea de către legiuitor a unui moment obiectiv de la care începe să curgă prescripția extinctivă se bazează și pe ideea culpei prezumate a victimei, de a nu fi depus toate diligențele necesare pentru descoperirea pagubei și a celui chemat să răspundă de ea.

În cauză, prevalându-se de momentul subiectiv, 19.01.2021 (reprezentat de data comunicării de către ANRP a adresei nr. x/18.01.2021, prin care Ministerul Finanțelor era informat despre existenta unei diferențe de valoare în privința raportului întocmit în 2009), recurenții învederează că nu au putut acționa înaintea datei respective întrucât nu cunoșteau întinderea prejudiciului (despre care au luat cunoștință doar în urma definitivării verificărilor dispuse după controlul Curții de Conturi, conform deciziei nr. 10/2013).

Susținerea recurenților nu își are temei în dispoziția legală, care nu condiționează exercițiul dreptului la acțiune în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită de cunoașterea întinderii acesteia, ci doar de cunoașterea existenței pagubei și a celui care răspunde de ea.

Întinderea pagubei reprezintă o chestiune de probațiune și respectiv, de verificare jurisdicțională în procesul în care se tinde la valorificarea dreptului, fără să reprezinte un element care să influențeze sau să determine începutul cursului prescripției extinctive (pentru că în absența lui titularul dreptului nu ar putea acționa).

În același timp, nu poate fi reținută susținerea recurenților potrivit căreia înainte de verificarea rapoartelor de evaluare (așa cum s-a dispus de către Curtea de Conturi) nici măcar nu se putea ști dacă există vreo pagubă.

Pe acest aspect, instanța de apel a reținut în mod corect incidența dezlegărilor cu valoare de principiu conținute în Decizia în interesul legii nr. 19/2019, conform căreia intervenția Curții de Conturi, prin intermediul controalelor exercitate, nu poate influența cursul prescripției extinctive, întrucât izvorul obligației debitorului nu îl reprezintă actul de control, ci actul sau faptul juridic ce a generat paguba, neexistând nicio dispoziție legală care să stabilească faptul că actul de control are valoarea întreruptivă a cursului prescripției, astfel încât invocarea acestuia este irelevantă. S-a statuat, de asemenea, că paguba constatată, urmare a unor astfel de controale, este preexistentă raportului Curții de Conturi și prin intermediul actului de control doar se constată abateri de la aplicarea legii, în baza unor documente care ar fi trebuit să fie la îndemâna și spre verificarea prealabilă a celui care a încuviințat o cerere în afara cadrului legal.

În acest context, este nefondată critica recurenților privind interpretarea de către instanța de apel a efectelor Deciziei nr. 19 din 3 iunie 2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii și aplicarea acestora, în prezenta cauză.

Art. 514 din C. proc. civ. enunță scopul reglementării recursului în interesul legii, ca fiind acela de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către toate instanțele judecătorești. Interpretarea unitară este posibilă tocmai prin pronunțarea instanței supreme asupra recursului în interesul legii, iar aplicarea unitară prin caracterul obligatoriu al deciziilor date în interesul legii, prevăzut în art. 517 alin. (4) C. proc. civ.. Data publicării deciziei în Monitorul Oficial este cea de la care hotărârea dată în interesul legii devine obligatorie pentru instanțe, ceea ce prespune că, de la acest moment, în soluționarea cauzelor care ridică problema de drept rezolvată prin decizia în interesul legii –în speță, natura juridică a actului de control al Curții de Conturi și efectele asupra începutului termenului de prescripție- instanțele vor trebui să țină seama de dezlegarea dată de Înalta Curte.

Înalta Curte constată că excepția prescripției dreptului la acțiune a primit o judicioasă dezlegare printr-o corectă aplicare și interpretare a dispozițiilor legale incidente din cuprinsul Decretului-lege nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă, prin raportare la Decizia nr. 19 din 3 iunie 2019, incidentă în cauza dedusă judecății, chiar dacă obiectul pricinii este altul, de vreme ce există identitate de rațiune în ceea ce privește modul de calcul al termenului de prescripție atunci când se pune problema emiterii unui raport al Curții de Conturi și a efectelor acestuia.

Pe cale de consecință, statuările cu valoare de principiu ale instanței supreme prin Decizia nr. 19/2019 sunt aplicabile mutatis mutandis și în prezenta cauză și demonstrează că existența pagubei, ca element în funcție de care să se aprecieze asupra începutului cursului prescripției înăuntrul căreia să se ceară repararea ei, nu poate avea ca premisă actul de control al Curții de Conturi (fiind preexistentă acestuia și posibil de determinat, prin recurgerea la mecanisme de control interne și prin exercitarea adecvată a prerogativelor legale, ce revin instituțiilor statului care, în speță, a presupus folosirea adecvată a resurselor financiare).

În realitate, prevalându-se de aceste aspecte vizând imposibilitatea cunoașterii întinderii și respectiv, a existenței pagubei pentru argumentele arătate anterior – care nu se subsumează scopului avut în vedere de legiuitor, atunci când a detașat momentul începerii cursului prescripției de cel al nașterii dreptului la acțiune (ca titularul dreptului să nu fie sancționat pentru că nu a putut acționa), recurenții-reclamanți tind să deplaseze data începerii cursului prescripției pentru a situa demersul inițiat de acești, înăuntrul termenului de prescripție.

În acest sens, recurenții identifică un singur moment de început al curgerii prescripției, respectiv cel subiectiv, reprezentat de data la care debitorul său l-a înștiințat că ar avea un drept de creanță (prin transmiterea de către ANRP a adresei nr. x/18.01.2021), decurgând din diferențele de valoare constatate în privința raportului de evaluare întocmit în 2009.

Recurenții ignoră faptul că scopul reglementării, atunci când a instituit și un moment obiectiv de la care începe să curgă prescripția extinctivă, a fost tocmai ca titularul dreptului să depună diligențe pentru aflarea tuturor elementelor care să-i permită intentarea acțiunii și valorificarea dreptului, altminteri opunându-i-se culpa prezumată a victimei care nu a efectuat toate demersurile pentru descoperirea pagubei și a celui care răspunde de ea.

Acest moment obiectiv -identificat cu data emiterii deciziei de despăgubire pe numele beneficiarilor- i se opune recurenților, date fiind prerogativele acestora în procesul de stabilire și acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv de către stat.

Aceasta întrucât stabilirea despăgubirilor în cadrul normativ existent la acel moment – Titlul VII din Legea nr. 247/2005 – se realiza prin decizie a Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor, din a cărei componență făceau parte președintele ANRP și un reprezentant al Ministerului Finanțelor Publice (art. 13 alin. (1).

De asemenea, titlurile de despăgubiri astfel emise, în numele și pe seama statului român, încorporau drepturile de creanță împotriva statului și erau valorificate prin conversia lor în acțiuni la Fondul Proprietatea (art. 3 lit. a). Acest Fond a funcționat sub forma unei societăți de investiții, deținută inițial în întregime de statul român, în calitate de acționar unic, până la transmiterea acțiunilor din proprietatea statului către persoanele fizice despăgubite (art. 7 Titlul VII).

În ce privește ANRP, aceasta este o instituție a statului, înființată prin H.G. nr. 361/2005 ca organ de specialitate cu atribuții în legătură cu aplicarea legilor reparatorii și trecută, în baza art. 6 din O.U.G. nr. 25/2007, în subordinea Ministerului Economiei și Finanțelor (finanțată de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Economiei și Finanțelor), situație confirmată prin H.G. nr. 34/2009 (art. 13 alin. (4) și menținută ca atare până la adoptarea H.G. nr. 572/30.07.2013, când a trecut în subordinea Guvernului și în coordonarea prim-ministrului.

Ca atare, față de atribuțiile ce reveneau deopotrivă recurenților și pârâtei în procesul de evaluare și acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv de către stat, față de relația de subordonare a instituției pârâte față de Statul Român, existentă la data săvârșirii faptei ilicite imputate (întocmirea raportului de evaluare în anul 2009 și respectiv, omologarea acestuia prin emiterea deciziei de despăgubiri din 2009), rezultă că recurenții-reclamanți aveau toate elementele necesare pentru a cunoaște atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, încă din momentul producerii ilicitului afirmat.

Astfel fiind, Statul prin Ministerul Finanțelor putea și trebuia să acționeze pentru recuperarea pagubei încă de la data săvârșirii faptei ilicite reclamate (anul 2009), care marchează și momentul de început al curgerii prescripției extinctive înăuntrul unui termen de trei ani.

Atitudinea pasivă în recuperarea prejudiciului nu-i îndreptățește pe recurenți să se prevaleze de incidența unui moment subiectiv (data la care, în 2021, debitorul împotriva căruia își îndreaptă acțiunea îl încunoștințează că ar avea o creanță) întrucât, pentru argumentele arătate anterior, în speță este aplicabil momentul obiectiv al începutului cursului prescripției, plasat în timp cu mult anterior datei la care afirmă recurenții că au cunoscut toate elementele care i-ar fi îndreptățit să acționeze.

Demersul, în acești termeni, al recurenților este unul care pe de o parte, nesocotește reglementarea momentului de început al cursului prescripției (data la care titularul dreptului subiectiv a cunoscut paguba și pe cel care răspunde de ea neputându-se situa ulterior celei la care trebuia să cunoască aceste elemente), iar pe de altă parte, înseși funcția și finalitatea prescripției extinctive, de a sancționa pasivitatea, lipsa de diligență, pentru lămurirea situațiilor juridice neclare, în vederea asigurării stabilității circuitului civil.

În ceea ce privește susținerea potrivit căreia instanța de apel ar fi ignorat dispozițiile art. 25 alin. (2), art. 35 și art. 37 din Decretul nr. 31/1954, care statuează că transferul răspunderii pentru producerea prejudiciului nu se poate face în persoana Statului Român pentru fapte care aparțin instituțiilor acestuia, și nu lui însuși, Înalta Curte constată că aceasta este eronată.

Statul este reprezentat în procedura administrativă de restituire de ANRP, își exercită drepturile și obligațiile prin instituții și autorități publice cărora le deleagă o parte din atribuțiile sale și, în temeiul acestui raport, instituția sau autoritatea publică respectivă are obligația de a acționa în reprezentarea statului pentru îndeplinirea atribuțiilor conferite de acesta, iar statul, la rândul lui, trebuie să exercite supravegherea și controlul modului în care aceste atribuții sunt îndeplinite de instituțiile sale.

Prin urmare, nu este vorba de fapte aparținând instituțiilor statului, iar nu lui însuși, cum greșit afirmă recurenții, ci de fapte săvârșite de către instituțiile statului, în exercitarea unor atribuții ce le revin prin delegare de la acesta și de ale căror consecințe statul răspunde.

Totodată, în cuprinsul memoriului de recurs, recurenții invocă aspectele dezlegate prin Decizia nr. 513/7.03.2019, or, în prezenta cauză, Înalta Curte nu poate fi ținută de hotărârea invocată de recurenți cu titlu de practică judiciară, în care se dă prevalență momentului subiectiv al începutului cursului prescripției, de vreme ce considerentele sunt determinate de situația de fapt particulară a cauzei analizate, iar pe de altă parte, a da relevanță unei chestiuni de drept dezlegate de o altă instanță, într-o altă cauză ce nu privește părțile, ar echivala cu introducerea pe cale judiciară a sistemului precedentului judiciar, aspect inadmisibil de vreme ce acesta nu se regăsește în izvoarele dreptului civil, reglementate de art. 1 din C. civ.

Astfel, față considerentele anterior redate, Înalta Curte constată că acțiunea recurenților-reclamanți din anul 2021 (la mai mult de 3 ani de la data săvârșirii faptei ilicite pretinse, din 2009) a fost inițiată după împlinirea termenului de prescripție reglementat de art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, astfel că, instanța de apel a menținut în mod legal soluția tribunalului de respingere a acțiunii, ca fiind prescrisă.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții Ministerul Finanțelor și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor împotriva deciziei nr. 1198A din 15 septembrie 2022 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții Ministerul Finanțelor și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor împotriva deciziei nr. 1198A din 15 septembrie 2022 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 15 iunie 2023, prin punerea soluției la dispoziția părților, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.