ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1048/2023

Ședința publică din data de 8 iunie 2023

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București – secția a V-a Civilă la 31 august 2021 sub nr. de dosar x/2021, reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, a solicitat în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților (ANRP), obligarea acesteia la plata sumei de 789.791 RON reprezentând diferența dintre valoarea de 1.582.632 RON - prețul imobilului stabilit prin raportul de evaluare nr. x/18.12.2009 și valoarea de 792.841 RON stabilită cu respectarea standardelor internaționale de evaluare a imobilului teren intravilan în suprafață de 4500 mp situat în Râmnicu-Vâlcea, jud. Vâlcea, Int. Cetățuia (în prezent Colegiul Energetic) actualizată cu indicele de inflație de la data emiterii titlului de conversie și până la data plății efective, precum și obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calculate de la data emiterii titlului de conversie și până la data plății.

Prin întâmpinarea depusă la data de 7 octombrie 2021, pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Prin sentința civilă nr. 2070/30.12.2021, Tribunalul București, secția a V-a civilă a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată prin întâmpinare. Totodată, a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanțelor în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, ca neîntemeiată.

Prin decizia civilă nr. 1231A din 13 septembrie 2022, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins apelul formulat de apelantul-reclamant Statul Român prin Ministerul Finanțelor împotriva sentinței civile nr. 2070 din 30 decembrie 2021 pronunțată de Tribunalul București – secția a V-a Civilă.

II. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei nr. 1231A din 13 septembrie 2022 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă în dosarul nr. x/2021 a declarat recurs reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanțelor.

Recursul promovat de reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanțelor a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la data de 8 decembrie 2023, sub nr. x/2021, fiind repartizat computerizat aleatoriu, spre soluționare, completului filtru nr. 5.

Prin recursul declarat de reclamantul Statul Român împotriva deciziei nr. 1231A din 13 septembrie 2022, a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, invocând incidența motivelor de nelegalitate reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ.

Din perspectiva motivului de recurs reglementat de pct. 6 C. proc. civ., recurentul arată că hotărârea este insuficient motivată, de vreme ce instanța de apel nu a analizat conținutul înscrisurilor depuse la dosarul cauzei de către Ministerul Finanțelor în reprezentarea Statului Român, care au fost înaintate chiar de către intimata-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și care nu au fost contestate de aceasta din urmă.

De altfel, nici nu ar fi putut contesta veridicitatea celor constatate prin respectivele înscrisuri, de vreme ce au fost înaintate chiar de către aceasta.

Or, instanța de apel ar fi trebuit să analizeze aceste înscrisuri, cu observarea valorii prejudiciului ce reiese din cuprinsul acestora, valoare ce a fost comunicată chiar de către intimata ANRP.

Neanalizarea acestor înscrisuri echivalează cu lipsa oricărei analize asupra pretențiilor părții reclamate, astfel că respingerea cererii de chemare în judecată reprezintă o hotărâre insuficient motivată.

Astfel a fost încălcat art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., potrivit căruia motivarea trebuie să fie cuprinzătoare, clară, precisă, necontradictorie, aceste cerințe înlăturând arbitrariul și făcând posibil controlul judiciar. Motivarea hotărârii constituie o condiție a procesului echitabil prevăzut de art. 21 din Constituție și art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Or, dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă susținerile părților sunt examinate de instanța care are obligația legală de a proceda la o analiză a susținerilor, argumentelor și mijloacelor de probă, pentru a le aprecia pertinența.

Din perspectiva pct. 5, precum și a pct. 8 ale art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurentul a precizat că prin cererea de chemare în judecată a solicitat încuviințarea probei cu înscrisuri, în privința cărora sunt incidente prevederile art. 269-270 C. proc. civ. Înscrisurile întocmite de un agent public în limitele atribuției sale, în cazul de față funcționari ai intimatei ANRP, se bucură de prezumția de autenticitate, iar cel care invocă un act autentic este dispensat de sarcina probei, aceasta revenind persoanei care contestă exactitatea sau autenticitatea înscrisului.

În cazul de față, persoana care ar fi putut contesta cele consemnate în actele care constituie probatoriu era pârâta ANRP, pe calea înscrierii în fals, ceea ce nu s-a întâmplat.

Înscrisurile înaintate Ministerului Finanțelor de către intimata-pârâtă ANRP reprezintă înscrisuri autentice în înțelesul art. 269 C. proc. civ., iar pârâta ar fi trebuit să se înscrie în fals în măsura în care ar fi contestat că sumele prevăzute de cel de-al doilea raport de evaluare nu corespund realității, or aceasta nu a întreprins niciun demers care să indice intenția de a contesta actele întocmite de expert și transmise Ministerului Finanțelor spre valorificare. Mai mult decât atât, pârâta este cea care a înștiințat reclamantul despre existența și întinderea prejudiciului și i-a solicitat să întreprindă demersuri pentru recuperarea acestui prejudiciu.

În concluzie, pentru că nu s-a procedat la contestarea sumelor și înscrierea în fals de către pârâtă, reiese că decizia recurată este rezultatul încălcării art. 269-271 C. proc. civ., fiind așadar incident motivul de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., dar și al încălcării art. 1241 C. civ., ce atrage incidența motivului de nelegalitate reglementat de pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Prin întâmpinarea înregistrată la data de 4 ianuarie 2023, intimata Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a invocat excepția inadmisibilității formulării căii de atac, iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Ulterior expunerii parcursului procesual al dosarului, în susținerea excepției inadmisibilității, intimata arată că reclamantul a înțeles să se folosească de un argument deja statuat în mod definitiv, într-o speță similară, prin Decizia nr. 862A din 31 mai 2022 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a Civilă, în dosarul nr. x/2021, ale cărei considerente statuează că indiferent dacă ne raportăm la momentul obiectiv, ori la cel subiectiv, termenul de prescripție era împlinit la data introducerii acțiunii.

Reținând incidența dispozițiilor art. 24 din C. proc. civ., potrivit cărora "Dispozițiile legii noi de procedură civilă se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare", se constată că recursul nu a parcurs procedura de filtrare prevăzută de art. 493 din C. proc. civ., având în vedere că cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la data de 31 august 2021, ulterior datei de 21 decembrie 2018, când a intrat în vigoare Legea nr. 310/2018 pentru modificarea și completarea Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., precum și pentru modificarea și completarea altor acte normative, prin care a fost abrogat art. 493 din C. proc. civ.

Prin rezoluția din data de 20 februarie 2023, în temeiul dispozițiilor art. 471 alin. (5) C. proc. civ., completul filtru a stabilit termen de judecată la data de 8 iunie 2023, în ședință publică, cu citarea părților, în vederea soluționării recursului declarat de reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanțelor, împotriva deciziei civile nr. 1231A din 13 septembrie 2022 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

În ce privește excepția inadmisibilității recursului invocată de către intimată prin întâmpinare, prin raportare la argumentul pe care aceasta s-a întemeiat, respectiv împrejurarea că o cauză similară a fost soluționată definitiv, Înalta Curte reține că reprezintă o apărare de fond și nu o veritabilă excepție, argumentele invocate urmând a fi avute în vedere la soluționarea căii de atac.

În ce privește recursul promovat în cauză, prin care s-a invocat incidența motivelor de nelegalitate reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6, și pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte observă că toate criticile formulate de recurent au ca unic punct de pornire împrejurarea că instanțele fondului s-au pronunțat fără a ține cont de înscrisurile depuse de reclamant la dosar și care i-au parvenit de la intimata Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților în etapa prelitigioasă, acestea având valoarea unor înscrisuri autentice ce obligau instanțele fondului să se raporteze la ele în soluționarea cauzei.

Înalta Curte constată că prin acțiunea introductivă, reclamantul a solicitat obligarea pârâtei la plata unei sume de bani în temeiul răspunderii civile delictuale, invocând atât răspunderea pentru fapta proprie, cât și răspunderea comitentului pentru fapta prepusului, faptele ilicite imputate constând în întocmirea raportului de evaluare de către experții autorizați – în calitate de prepuși ai autorității, cât și omologarea raportului de evaluare de către pârâta ANRP, ce a condus la emiterea Deciziei 11421/FF/23.03.2010.

Instanța de fond, în mod corect, a analizat întrunirea în cauză a condițiilor răspunderii civile delictuale pe care a fost întemeiată cererea de chemare în judecată, analiză în urma căreia a rezultat că nu sunt întrunite cel puțin două dintre aceste condiții, respectiv caracterul ilicit al faptei invocate, reținând totodată și lipsa prejudiciului solicitat, concluzie ce a fost menținută de instanța de apel.

Prin apelul formulat, deși a fost invocată instituția înscrisului autentic, reclamantul nu a precizat în concret căruia din înscrisurile depuse îi atribuie această natură, limitându-se să precizeze în abstract că înscrisurile depuse la dosar în etapa fondului de către reclamant și care emană de la pârâtă în etapa prelitigioasă, ar reprezenta înscrisuri autentice, subliniind totodată că acestea reflectă consimțământul ANRP cu privire la conținutul înscrisului.

Contrar susținerilor recurentului, adresa nr. x/18.01.2021 emanând de la intimata ANRP nu reprezintă un înscris autentic care ar avea efectul degrevării reclamantului de a proba întrunirea condițiilor răspunderii civile delictuale, astfel cum se susține, de vreme ce nu sunt întrunite condițiile cumulativ prevăzute de art. 269 C. proc. civ., iar pe de altă parte, prin adresa invocată pârâta nu își asumă obligația de plată a sumei pretinse prin demersul judiciar inițiat, astfel cum induce aluziv recurentul.

La o simplă analiză, reiese că adresa x/18.01.2021 a fost emisă în continuarea corespondenței purtate între instituția pârâtă și reclamant, prin aceasta pârâta ANRP informând Ministerul Finanțelor despre continuarea procedurii de reevaluare, respectiv despre împrejurarea că în 520 de cazuri dintre cele 569 de imobile ce au făcut obiect al reevaluării, s-au constatat diferențe valorice. La adresa în discuție a fost anexat un tabel, la poziția 213 regăsindu-se dosarul nr. x, ce face obiectul prezentului dosar, în care sunt indicate valoarea primului raport, valoarea celui de-al doilea raport, diferența rezultată între cele două și detaliile deciziei, precum și titlurile de conversie emise. Așadar, nu se poate reține că prin adresa nr. x/18.01.2021, pârâta și-a asumat față de reclamant obligația de plată a sumei de 789.791 RON.

În ce privește valoarea probatorie a înscrisurilor administrate în cauză reprezentând rapoarte de expertiză extrajudiciare, instanța de apel a reținut în considerentele deciziei recurate că este vorba despre două rapoarte de expertiză, care au fost întocmite în ani diferiți, de persoane diferite și care au avut în vedere criterii diferite, având așadar aceeași valoare probatorie. De asemenea, de vreme ce raportul de expertiză întocmit în 2009 nu a fost anulat, acesta nu poate fi înlăturat prin efectuarea unui alt raport de expertiză cu aceeași valoare probatorie.

Prin recursul formulat, reclamantul reiterează caracterul de înscrisuri autentice ce ar fi fost în mod abuziv înlăturate din analiza de instanțele fondului, fără a indica în mod expres ce înscrisuri ar avea această natură. De asemenea, se remarcă o reiterare a motivelor de apel, în recursul formulat nefiind dezvoltate critici concrete în raport de motivarea instanței de apel, ci alegații cu caracter general privind înlăturarea nelegală a înscrisurilor autentice emanând de la pârâtă în etapa prelitigioasă.

Din susținerile recurentului având un puternic caracter ambiguu, reiese că se cere instanței a se da o valoare absolută atât adresei de informare prin care a fost adusă la cunoștința sa existența unui prejudiciu și valoarea acestuia, cât și raportului de reevaluare, înlăturând din analiză primul raport de evaluare întocmit în anul 2009, depus de asemenea la dosar de către reclamant, afirmându-se că din actele ulterioare ar rezulta consimțământul ANRP cu privire la conținutul înscrisului.

Înalta Curte reține că a se da o valoare absolută înscrisurilor depuse de către reclamant, care în opinia acestuia probează indubitabil atât caracterul întemeiat al cererii, cât și cuantumul prejudiciului încercat, fără a se proceda la o analiză a condițiilor specifice cererii de chemare în judecată întemeiată pe răspunderea civilă delictuală, ar echivala cu reducerea rolului instanțelor la o simplă formalitate de consfințire a celor cuprinse în cel de-al doilea raport de expertiză, ceea nu poate fi primit.

În plus, susținerile recurentului privind forța obligatorie cu care se impun concluziile celui de-al doilea raport de expertiză în baza pretinsului caracter de înscris autentic, nu au în vedere împrejurarea că suma stabilită și achitată persoanelor îndreptățite a fost determinată în baza unei expertize ce nu a fost anulată, având așadar o valoare probatorie egală.

Înalta Curte observă că instanțele fondului au realizat o analiză proprie a celor două înscrisuri reprezentând rapoarte de expertiză întocmite în cauză în etapa prelitigioasă, respectiv raportul de evaluare din anul 2009 și raportul de reevaluare din anul 2018, concluzionând că în 2018 s-a întocmit un alt raport de expertiză care, în realitate, nu verifică modalitatea de expertizare din 2009, ci folosind alte metode și alte comparabile, ajunge la o altă valoare.

Se reține așadar că valoarea probatorie a celor două înscrisuri administrate în cauză este egală, neexistând argumente pentru a se reține prevalența unuia dintre cele două înscrisuri astfel cum pretinde recurentul. Dimpotrivă, observând că în cauză au fost întocmite două expertize ale căror concluzii sunt contradictorii, în mod corect instanța de fond a înlăturat motivat unul dintre cele două rapoarte, respectiv cel de-al doilea, reținând concluziile primului efectuat în cauză.

Pentru a proceda astfel, instanțele fondului au reținut că (i) terenurile comparabile avute în vedere de către expert în anul 2018 nu au caracteristici similare cu cele ale proprietății evaluate, fiind situate în zone diferite, (ii) că mențiunea vizând insuficienta analiză a pieței este neîntemeiată, raportul întocmit în anul 2009 cuprinzând oferte cu privire la proprietăți similare, așa încât nu s-a putut reține că modalitatea de evaluare a terenului prin metoda comparației directe a vânzărilor a fost aplicată în mod defectuos, raportul nefiind întocmit cu încălcarea normelor incidente în materie.

Rezultă așadar, contrar susținerilor recurentului, că instanțele fondului au expus argumentele care au condus la formarea convingerii judecătorului pentru menținerea concluziilor primului raport de expertiză și înlăturarea celui de-al doilea, realizând o analiză proprie, efectivă și substanțială atât de ordin calitativ, cât și cantitativ, expunând acele circumstanțe care fac din cel de-al doilea raport întocmit, o probă neconvingătoare.

Drept urmare, instanțele fondului au examinat probele administrate în cauză în conformitate cu dispozițiile art. 264 C. proc. civ., pe fiecare în parte și pe toate în ansamblul lor, alin. (2) al acestui articol făcând trimitere la principiul libertății de apreciere a probelor de către judecător.

Concluzionând, instanțele fondului au expus în motivarea hotărârilor pronunțate situația de fapt și concluziile care se desprind din aceasta, respectiv inexistența caracterului ilicit al faptei imputate și inexistența prejudiciului, o atare concluzie fiind susținută de considerente verificabile, cu trimitere directă la modul în care probele au fost coroborate, respectiv motivele care au determinat primirea unor probe și respectiv înlăturarea altora.

Analiza concretă a motivelor care au format convingerea instanțelor fondului nu poate fi realizată în calea de atac a recursului, fiind vorba despre chestiuni de temeinicie, iar nu de legalitate a cauzei, astfel încât, Înalta Curte are a se pronunța exclusiv în ce privește motivul de nelegalitate vizând nemotivarea hotărârii instanței de apel prin aceea că nu au fost analizate înscrisurile depuse, respectiv împrejurarea că fără a se fi procedat la înscrierea în fals, instanțele fondului au înlăturat din probatoriu un înscris care se bucura de valoare probatorie sporită, în virtutea sa de înscris autentic.

Or, astfel cum reiese din analiza realizată supra, atât hotărârea instanței de fond, cât și a celei din apel respectă standardul de motivare reglementat de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., expunând pe larg motivele care au condus la respingerea acțiunii introductive și respectiv a căii de atac formulate în cauză, expunând așadar motivele care au condus la formarea convingerii intime a judecătorului, respectându-se totodată standardul de probațiune, cu excluderea oricărui dubiu rezonabil. Din aceste motive, reiese că în cauză nu este incident motivul de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Din perspectiva criticilor vizând înlăturarea înscrisurilor autentice fără a se fi procedat la înscrierea în fals de către pârâtă, Înalta Curte reține că motivul este de asemenea neîntemeiat, pe de-o parte întrucât adresa nr. x/18.01.2021 emanând de la intimata ANRP nu reprezintă un înscris autentic care ar avea efectul degrevării reclamantului de a proba întrunirea condițiilor răspunderii civile delictuale, nefiind întrunite condițiile cumulativ prevăzute de art. 269 C. proc. civ., aceasta reprezentând o simplă adresă de informare a reclamantului cu privire la concluziile celui de-al doilea raport de expertiză, astfel cum s-a arătat supra.

În ce privește rapoartele de expertiză extrajudiciară administrate în cauză, acestea nu au o valoare probatorie absolută, instanța nefiind ținută de concluziile acestora ci, i se recunoaște posibilitatea de a reține sau înlătura, motivat concluziile acestei probe, ori, în situația în care au fost administrate două rapoarte de expertiză, se recunoaște posibilitatea de menținere a concluziilor unuia dintre rapoarte în detrimentul celuilalt, adică situația incidentă în cauză. Or, de vreme ce menținerea veridicității concluziilor primului raport și înlăturarea celor conținute de cel de-al doilea a fost realizată de către instanțele fondului motivat, astfel cum s-a arătat pe larg în paragrafele anterioare, rezultă că în cauză nu se poate reține incidența motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. privind încălcarea regimului înscrisurilor autentice reglementat de art. 269-270 C. proc. civ.

De asemenea, urmează a fi respins motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. - invocat în conjuncție cu pct. 5 anterior analizat, recurentul invocând încălcarea art. 1241 C. civ. privind forța probantă a înscrisului, prin raportare la dispozițiile art. 269-270 C. proc. civ., concluzia desprinzându-se în mod firesc din împrejurarea respingerii motivului de recurs principal invocat, vizând în fapt aceeași materie.

Pentru toate aceste considerente, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanțelor împotriva deciziei nr. 1231A din 13 septembrie 2022 a Curții de Apel București, secția IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 iunie 2023.