Decizia nr. 1458/2024 — ÎCCJ, Secția I civilă

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București – Secția a V-a Civilă la data de 02 septembrie 2021 sub nr. x/3/2021, reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanțelor a solicitat obligarea pârâtei Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților (ANRP) la plata sumei de 1.105.527 lei, reprezentând diferența dintre valoarea de 1.584.700 lei reprezentând prețul imobilului stabilit prin raportul de evaluare nr. 3530/07.08.2009 și valoarea de 479.173 lei, stabilită cu respectarea standardelor internaționale de evaluare a imobilului teren intravilan în suprafață de 1800 mp și construcții situat în str. (...), Râmnicu Vâlcea, jud. Vâlcea, actualizată cu indicele de inflație de la data emiterii titlului de conversie și până la data plății efective și a dobânzii legale aferente (calculate de la data emiterii titlului de conversie și până la data plății). Prin întâmpinarea formulată, pârâta a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune, iar pe fond, a solicitat respingerea cererii, ca neîntemeiată. Pârâta a depus la dosar și cerere de chemare în garanție a S.C. A S.A. și B, la termenul din 04 martie 2022, tribunalul constatând că cererea de chemare în garanție este inadmisibilă în principiu, întrucât a fost tardiv formulată. I.

Sentința pronunțată de Tribunalul București – Secția a V-a civilă Prin sentința civilă nr. 335 din 04 martie 2022, Tribunalul București – Secția a V-a Civilă a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins ca prescrisă, cererea de chemare în judecată formulată de reclamant. Reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanțelor a formulat apel împotriva acestei sentinței civile, cererea fiind înregistrată pe rolul Curții de Apel București - Secția a IV-a civilă. I.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a IV-a civilă Prin decizia civilă nr. 1069A din 24 noiembrie 2022, Curtea de Apel București - Secția a IV-a civilă a admis apelul declarat de apelantul-reclamant Statul Român prin Ministerul Finanțelor, împotriva sentinței civile nr. 335/04.03.2022 pronunțate de Tribunalul București – Secția a V-a Civilă în dosarul nr. x/3/2021, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, a anulat sentința civilă nr. 335/04.03.2022 și rejudecând fondul procesului a respins ca nefondată acțiunea. I.

Calea de atac a recursului exercitată în cauză Împotriva deciziei civile nr. 1069A din 24 noiembrie 2022 a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant Statul Român prin Ministerul Finanțelor. În susținerea recursului formulat, recurentul-reclamant a considerat că hotărârea pronunțată de instanța de apel este nelegală, întrucât a fost pronunțată cu interpretarea și aplicarea eronată a dispozițiilor art. 9 și art. 269 C. proc. civ., situație ce atrage incidența motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., precum și a dispozițiilor art. 1171 și art. 1173 din vechiul C. civ., precum și a art. 1241 C. civ., situație ce atrage incidența motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. A arătat recurentul-reclamant că a învederat chiar prin cererea de chemare în judecată (ultima filă) împrejurarea că, în cadrul probei cu înscrisuri, a depus acte în privința cărora sunt incidente prevederile art. 269 C. proc. civ., dat fiind faptul că înscrisurile au fost înaintate Ministerului Finanțelor de către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților. În speță, prin înscris se înțelege adresele despre actele sau faptele juridice stricto sensu, făcute prin imprimare pe hârtie de către intimata-pârâtă ANRP, înscrisurile transmise Ministerului Finanțelor fiind relevante întrucât conțin informații necontestate anterioare ivirii litigiului și oferă garanții de sinceritate și exactitate. Înscrisul autentic întocmit de un agent public în limitele atribuției sale - funcționari ai intimatei-pârâte ANRP, în prezenta cauză se bucură de prezumția de autenticitate. Efectul prezumției de autenticitate constă într-o inversare a sarcinii probei. Așadar, cel care invocă un act autentic este dispensat de sarcina probei; sarcina probei revine persoanei care contestă exactitatea sau autenticitatea înscrisului. În prezenta cauză, persoana care ar fi putut contesta cele consemnate în actele care constituie probatoriul (cu precădere, raportul de verificare și cel de-al doilea raport de evaluare) era intimata-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților. Astfel, reiese că înscrisurile autentice depuse la dosarul cauzei, din punct de vedere al forței probante, se bucură de prezumție de autenticitate și validitate. Actele autentice au deplină credință despre dispozițiile și convențiile pe care le constată. Rezultă că partea care înfățișează un act autentic legal întocmit nu mai are nicio dovadă de făcut, oricine ar fi partea adversă. Adevărul pretențiilor și drepturilor sale rezultă din conținutul și din forma actului, a cărui autenticitate nu poate fi atacată decât pe calea înscrierii în fals. Actul autentic încheiat face astfel dovada până la înscrierea în fals, cu privire la faptele întâmplate în prezența autorului, fiind constatate de el „proprii sensibus”. Înscrisurile depuse la dosarul cauzei de către Ministerul Finanțelor, în reprezentarea Statului Român - și care au fost înaintate Ministerului Finanțelor chiar de către intimata-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților - reprezintă înscrisuri autentice în înțelesul art. 269 C. proc. civ. Pârâta ar fi trebuit să procedeze la înscrierea în fals, în măsura în care ar fi contestat faptul că sumele prevăzute de cel de-al doilea raport de evaluare nu corespund realității. Or, din actele dosarului rezultă cu evidență faptul că pârâta ANRP nu a efectuat niciun demers care să indice intenția de a contesta actele întocmite de expertul verificator C/evaluator S.C. D S.R.L. și transmise Ministerului Finanțelor spre valorificare. Mai mult decât atât, intimata-pârâtă ANRP a fost cea care a înștiințat despre existența și întinderea prejudiciului - reprezentat de diferența dintre valoarea stabilită de primul raport de expertiză și suma stabilită de expertiza efectuată de S.C. D S.R.L. și a solicitat să se întreprindă demersuri pentru recuperarea acestui prejudiciu. De asemenea, înscrisurile depuse la dosarul cauzei sunt furnizate de ANRP în susținerea solicitării adresate Ministerului Finanțelor de a iniția demersuri în justiție pentru recuperarea prejudiciului. A mai susținut și că în cadrul probei cu înscrisuri, a depus la dosar toate înscrisurile autentice care i-au fost transmise de către intimata-pârâtă, respectiv: raportul de evaluare nr. 3530/07.08.2009 întocmit de către S.C. A S.A.; raportul de verificare nr. 13569/4/81 a celui dintâi raport; raportul de evaluare întocmit de către S.C. D S.R.L. în data de 14.10.2020; decizia nr. 7026/18.11.2009 emisă de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor; titlul de conversie - decizia nr. 160/26.02.2010; titlul de conversie – decizia nr. 1209/23.05.2011. De asemenea, a indicat faptul că a fost depusă și corespondența prin care intimata-pârâtă a înaintat documentele în care se face referire expresă la dosarul nr. x/CC și la cuantumul sumei de recuperat. În consecință, a solicitat să se constate aplicarea greșită a dispozițiilor art. 269-271 C. proc. civ., dar și încălcarea art. 1171 și 1173 din vechiul C. civ., precum și încălcarea art. 1241 din noul C. civ., având în vedere că înscrisurile depuse la dosarul cauzei sunt furnizate de ANRP în susținerea solicitării adresate Ministerului Finanțelor de a iniția demersuri în justiție pentru recuperarea prejudiciului. Rezultă că instanța de apel ar fi trebuit să țină seama de aceste înscrisuri, precum și de valoarea prejudiciului ce reiese din cuprinsul acestora, valoare ce le-a fost transmisă chiar prin actele emanate de la intimata ANRP și depuse la dosarul cauzei. Atât timp cât nu a procedat astfel, decizia recurată este rezultatul încălcării art. 269-271 C. proc. civ., situație ce atrage incidența motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., dar și rezultatul încălcării art. 1171 și 1173 din vechiul C. civ., precum și al încălcării art. 1241 C. civ., situație ce atrage motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. A mai arătat recurentul-reclamant și că atât timp cât instanța de apel nu a ținut seama de înscrisurile depuse de acesta la dosarul cauzei - în condițiile în care intimata-pârâtă nu a contestat respectivele înscrisuri, neurmând procedura înscrierii în fals împotriva acestora - rezultă că decizia recurată este și rezultatul încălcării principiului disponibilității, consfințit de art. 9 C. proc. civ., instanța de apel substituindu-se intimatei-pârâte și practic, încuviințând o apărare pe care aceasta nu a formulat-o. Încălcarea dispozițiilor art. 9 C. proc. civ. atrage incidența motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. Totodată, a susținut că nu poate fi menținută interpretarea instanței de apel potrivit căreia nu există un raport de prepușenie între ANRP și expert, întrucât între aceștia există un raport contractual. În combaterea argumentației instanței de apel, a învederat că selectarea și contractarea experților evaluatori autorizați și acreditați ANEVAR s-a efectuat de către ANRP potrivit H.G. nr. 527/19.04.2006. Este adevărat că între ANRP și expertul evaluator există un contract de prestări servicii, în baza căruia evaluatorul are o răspundere contractuală față de ANRP, însă între Statul Român prin Ministerul Finanțelor și evaluatorul respectiv nu există un raport juridic născut în baza acelui contract, astfel că prejudiciul creat Statului Român de către evaluator prin expertiza defectuoasă efectuată nu poate fi recuperat decât prin tragerea la răspundere civilă delictuală a comitentului ANRP pentru faptele prepusului său, expertul evaluator. În concluzie, susținerea instanței de apel, potrivit căreia reclamantul nu ar fi dovedit prejudiciul invocat, nu este fundamentată, din moment ce ANRP, în baza dispozițiilor Curții de Conturi, a cuantificat prejudiciul în prezenta cauză și a solicitat oficial Ministerului Finanțelor recuperarea acestuia. Totodată, din moment ce există un prejudiciu recunoscut și cuantificat de ANRP, există și fapta ilicită cauzatoare a acestuia. I.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea înregistrată la dosar la data de 21 februarie 2024, intimata-pârâtă a invocat excepția inadmisibilității recursului cu consecința respingerii acestuia ca inadmisibil. În susținerea acestei excepții, intimata-pârâtă a arătat că recurentul-reclamant înțelege să se folosească de un argument deja statuat prin decizia nr. 501/15.03.2023 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția I civilă, hotărâre prin care instanța de recurs a menținut sentința prin care s-a constatat ca fiind prescris dreptul material la acțiune. A mai arătat intimata-pârâtă că art. 431 alin. (2) C. proc. civ. reglementează prezumția legală de lucru judecat, care reprezintă manifestarea pozitivă a autorității de lucru judecat. Aceasta este la îndemâna oricăreia dintre părțile în litigiu, respectiv fiecare dintre ele au posibilitatea de a opune lucrul anterior judecat, într-un alt litigiu, dacă are legătură (spețele fiind similare) cu soluționarea acestuia din urmă. Orice chestiune litigioasă în legătură cu ceea ce s-a soluționat anterior fie prin dispozitiv, fie prin considerente, nu mai poate fi contrazisă. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse: Nelegalitatea deciziei recurate a fost reclamată prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. în ceea ce privește interpretarea și aplicarea eronată a dispozițiilor art. 9 și ale art. 269 C. proc. civ., prin aceea că instanța de apel a refuzat să dea valoarea probatorie conferită de lege și susținută de reclamantul-apelant înscrisurilor emanate de la pârâtă. Criticile sunt nefondate. Astfel, potrivit principiului disponibilității, care este reglementat de art. 9 C. proc. civ. și care guvernează procesul civil, părțile pot determina nu numai existența procesului, ci și conținutul acestuia, prin stabilirea cadrului procesual, în privința obiectului și participanților la proces. În strânsă legătură cu acest principiu, art. 22 alin. (6) C. proc. civ. prevede că judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără a depăși limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel, regulă dezvoltată și în art. 397 alin. (1) C. proc. civ. care stipulează că instanța este obligată să se pronunțe asupra tuturor cererilor deduse judecății, neputând acorda mai mult sau altceva decât s-a cerut. Pe de altă parte, art. 476 alin. (1) C. proc. civ. stipulează că apelul exercitat în termen provoacă o nouă judecată asupra fondului, instanța de apel analizând cauza atât în fapt, cât și în drept. De regulă, devoluțiunea este totală, însă apelul este limitat, pe de o parte, de ceea ce s-a apelat (tantum devolutum quantum appellatum) și, pe de altă parte, de ceea ce s-a dedus judecății la prima instanță (tantum devolutum quantum iudicatum). Așadar, efectul devolutiv al apelului nu vizează toate problemele de fapt și de drept deduse judecății, ci numai pe cele care sunt criticate, expres sau implicit, de către apelant, cu respectarea principiului disponibilității, astfel cum se prevede la art. 477 alin. (1) C. proc. civ., conform cu care: „instanța de apel va proceda la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant, precum și cu privire la soluțiile care sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacată”. Înalta Curte constată că această conduită a fost urmată de instanța de apel, iar dacă în urma raționamentului judiciar pe care aceasta l-a expus în cuprinsul considerentelor deciziei atacate, a ajuns la altă concluzie decât cea dezvoltată de recurentul-reclamant, nu înseamnă că s-a produs o încălcare a prevederii procesual civile mai sus enunțate, câtă vreme analiza instanței s-a circumscris apărărilor, așa cum au fost ele inserate în motivele deduse judecății apelului. Din acest punct de vedere, se observă că obiectul cererii de chemare în judecată îl constituie obligarea pârâtei la plata sumei de 1.105.527 lei, reprezentând diferența dintre valoarea de 1.584.700 lei (prețul imobilului stabilit prin raportul de evaluare nr. 3530/07.08.2009) și valoarea de 479.173 lei, indicată a fi stabilită cu respectarea standardelor internaționale de evaluare a imobilului teren intravilan în suprafață de 1800 mp și construcții situat în str. (...), Râmnicu Vâlcea, jud. Vâlcea, actualizată cu indicele de inflație de la data emiterii titlului de conversie și până la data plății efective și a dobânzii legale aferente (calculate de la data emiterii titlului de conversie și până la data plății). Recurentul reclamant a arătat că aceste sume decurg din angajarea răspunderii civile delictuale ca urmare a săvârșirii de către aceasta a faptei ilicite constând atât în întocmirea raportului de expertiză de către experții autorizați în calitate de prepuși ai autorității, cât și în omologarea de către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a raportului de evaluare nr. 3530/07.08.2009, cu consecința prejudicierii bugetului de stat prin plata contravalorii unor despăgubiri mult peste valoarea reală de piață a proprietăților imobiliare evaluate. Prima instanță a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins cererea de chemare în judecată ca prescrisă, reținând, în esență, că reclamantul trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea cel mai târziu la data de 18 ianuarie 2009, data emiterii de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a deciziei nr. 7026, cererea de chemare în judecată putând fi introdusă până la data de 18 ianuarie 2012. Criticile deduse judecății apelului au vizat soluția de respingere ca prescrisă a cererii de chemare în judecată, apelantul-reclamant susținând că în mod greșit a apreciat prima instanță momentul de la care a început să curgă termenul de prescripție. Soluționând apelul, instanța de apel a apreciat că soluția de respingere ca prescrisă a acțiunii introductive este motivată prin raportare la o presupusă echipolență între Statul Român și instituțiile prin care acesta își exercită funcțiunile constituționale. Astfel, Curtea a reținut că reclamantul a avut posibilitatea de a cunoaște existența prejudiciului cel mai devreme la data de 19 ianuarie 2021, data înregistrării adresei nr. 168/GB în evidențele sale, acțiunea fiind înregistrată pe rolul instanței la data de 02 septembrie 2021, în interiorul termenului general de prescripție de 3 ani. Totodată, evocând fondul, instanța de apel a reținut că reclamantul nu a dovedit prejudiciul invocat, astfel că în cauză nu sunt întrunite condițiile cumulative privind angajarea răspunderii civile delictuale. În considerarea dispozițiilor art. 477 alin. (1) C. proc. civ., verificând în limitele cererii de apel stabilirea situației de fapt, instanța de apel a reținut că singurele probe administrate în cauză, cu privire la dovedirea prejudiciului, au fost reprezentate de raportul de evaluare inițial din anul 2009 și raportul de verificare a raportului de evaluare inițial, respectiv raportul de reevaluare întocmit în anul 2020 de S.C. D S.R.L. Potrivit art. 269 alin. (1) C. proc. civ., înscrisul autentic este înscrisul întocmit sau, după caz, primit și autentificat de o autoritate publică, de notarul public sau de către o altă persoană învestită de stat cu autoritate publică, în forma și condițiile stabilite de lege. Autenticitatea înscrisului se referă la stabilirea identității părților, exprimarea consimțământului acestora cu privire la conținut, semnătura acestora și data înscrisului. În general, forma autentică nu este o condiție de validitate a actului juridic, astfel încât această formă este obligatorie doar în cazurile prevăzute de lege. Însă, indiferent că această formă este adoptată ca urmare a voinței părților sau a impunerii legiuitorului, înscrisurile autentice au o forță probantă deosebită. Puterea doveditoare a înscrisurilor autentice este stabilită la art. 270 C. proc. civ., putere ce rezultă din faptul că înscrisul a fost întocmit și autentificat sau primit și autentificat de o autoritate publică, de notarul public sau de către o altă persoană învestită de stat cu autoritate publică. Textul reprezintă dreptul comun în materie, întrucât sunt și acte normative cu caracter special care se referă la forța probantă a unor categorii de înscrisuri autentice. De asemenea, unele dispoziții speciale din Codul de procedură civilă se referă la acest aspect. Înscrisul autentic face dovada autenticității sale de îndată ce a fost întocmit, în sensul că el emană de la autoritatea care l-a întocmit și, totodată, de la persoana a cărei semnătură o poartă. Așadar, înscrisul care, prin forma și aparența sa exterioară (semnătura funcționarului, sigiliul autorității, numărul de înregistrare, etc.), are înfățișarea unui înscris autentic regulat întocmit se bucură de prezumția de autenticitate și validitate, prezumție care are drept efect inversarea sarcinii probei. Prin motivele recursului care se referă la valoarea probantă a înscrisurilor autentice, recurentul-reclamant susține, în esență, că adresele prin care pârâta ANRP îl înștiința despre existența diferențelor rezultate din cea de-a doua evaluare reprezintă înscrisuri autentice și că, de aceea, conținutul lor nu putea fi combătut de pârâtă decât prin înscrierea în fals. Practic, sensul acestor critici este acela că, emițând adresa/adresele în discuție, ANRP a recunoscut existența faptei ilicite constând în greșita evaluare a imobilului ce a făcut obiectul reparației acordate în anul 2009 și că valoarea probantă a acestei mărturisiri pretins inserate într-un înscris autentic a fost ignorată de instanța de apel. În realitate, Înalta Curte consideră nefondate susținerile care tind la calificarea ca act autentic a înscrisurilor emanate de la pârâtă, singurele ce pot fi încadrate în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.; astfel, față de considerațiile teoretice mai sus expuse, înscrisul în discuție nu este emanat de la o autoritate publică în exercitarea atribuțiilor sale de a atesta împrejurări ce intră în domeniul său de activitate, în sensul avut în vedere de art. 269 C. proc. civ., ci reprezintă o corespondență uzuală a acestei autorități cu o altă autoritate publică și are valoarea unui înscris sub semnătură privată. Mai departe, determinarea concretă a valorii probatorii a înscrisurilor administrate în cauză reprezintă atribuția exclusivă a instanțelor de fond și nu poate face obiectul cenzurii instanței de recurs; or, instanța de apel a apreciat, evaluând probatoriul administrat, că nu s-a dovedit prejudiciul și că, din această perspectivă, nu poate fi angajată răspunderea civilă delictuală. Referitor la cele două rapoarte de evaluare, cu forța probantă atașată acestora în privința supraevaluării imobilului, de care s-a prevalat reclamantul în susținerea pretențiilor evocate, se observă că acestea nu reprezintă mijloace de probă cu puterea doveditoare prestabilită de lege, întrucât cuprind constatările și concluziile unor specialiști în domeniul evaluării proprietății imobiliare, realizate în cadrul procedurii administrative prevăzute de dispozițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 și, ulterior, în cadrul verificărilor efectuate de către pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, ca urmare a deciziei nr. 10/10.10.2013 a Curții de Conturi, context în care aprecierea lor s-a făcut în mod liber, potrivit convingerii instanței devolutive, în condițiile art. 264 alin. (2) C. proc. civ., în sensul în care respectivele rapoarte de expertiză nu utilizează date care să ofere valori conforme cu standardele internaționale de evaluare, iar nerespectarea principiilor metodologiei de evaluare deduse din modalitatea de culegere a datelor a impus concluzia că niciunul dintre rapoartele de evaluare contrapuse nu este conform cu cerințele Legii nr. 247/2005 și nu oferă valori valide din perspectiva standardelor internaționale de evaluare. Așadar, instanța de apel a concluzionat că nu sunt întrunite condițiile cumulative pentru angajarea răspunderii civile delictuale, întrucât reclamantul nu a dovedit prejudiciul invocat și a reținut, totodată, că pentru admiterea acțiunii nu este suficientă însușirea de către ANRP a concluziilor raportului de verificare și a concluziilor raportului de evaluare din anul 2020, în condițiile în care părțile nu au încheiat o tranzacție. Consecință a tuturor celor expuse, nu se poate invoca în mod fondat, așadar, nici încălcarea de către instanța de apel a prevederilor art. 9 C. proc. civ. în cauza dedusă judecății. În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a cărui incidență a fost invocată de către recurentul-reclamant, se constată că acesta vizează interpretarea și aplicarea eronată a dispozițiilor art. 1171 și 1173 din vechiul C. civ., precum și ale art. 1241 din noul C. civ. Înalta Curte observă că, în argumentarea acestui motiv, recurentul-reclamant a invocat aceleași critici pe care le-a subsumat și motivului prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. și care au fost deja analizate supra. Deși recurentul-reclamant a susținut interpretarea și aplicarea eronată a dispozițiilor art. 1171 și 1173 din vechiul C. civ., precum și ale art. 1241 din noul C. civ., totuși în dezvoltarea acestei critici a reluat expunerea de motive subsumată art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. Așadar, considerentele anterior expuse sunt valabile și în privința acestor norme juridice de drept substanțial, norme care vizează aceleași aspecte juridice invocate de recurentul reclamant în referire la dispozițiile art. 269-art. 271 C. proc. civ. anterior dezbătute, astfel încât Înalta Curte nu poate primi ca fondată nici susținerea relativă interpretării și aplicării eronate a dispozițiilor civile menționate. De altfel, textele de lege mai sus menționate nu au făcut obiectul analizei instanței anterioare și, implicit, nici nu au fost cuprinse în motivele de apel, fiind invocate omisso medio, adică pentru prima oară în această cale extraordinară de atac, contravenind dispozițiilor art. 488 alin. (2) C. proc. civ., care dispun în sensul că „motivele prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deși au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanța a omis să se pronunțe asupra lor”. Înalta Curte nu poate primi nici susținerile recurentului-reclamant în combaterea constatării instanței de apel cu privire la faptul că nu există raport de prepușenie între ANRRP și expert. Aceste susțineri – că selectarea și contractarea experților evaluatori autorizați și acreditați ANEVAR, potrivit H.G. nr. 527/19.04.2006 ar fi determinat un raport de prepușenie al acestora față de pârâtă, că deși între ANRP și expertul evaluator există un contract de prestări servicii, cu toate acestea între reclamant și expert nu există un raport juridic născut în baza respectivului contract, astfel că prejudiciul creat Statului Român de către evaluator prin expertiza defectuos efectuată nu poate fi recuperat decât prin tragerea la răspundere civilă delictuală a comitentului ANRP pentru faptele prepusului său, expertul evaluator – aduc în discuție situația de fapt a speței și modalitatea de interpretare a probatoriilor administrate în cauză. Aceasta întrucât existența sau nu a unui raport de prepușenie între două persoane (fizice sau juridice) reprezintă un element subsumat situației de fapt a cauzei deduse judecății. Prin urmare, aceste susțineri nu pot forma obiect de analiză în coordonatele recursului, ele fiind incompatibile cu limitele imperativ stabilite pentru exercitarea acestei căi de atac extraordinare, de dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. și art. 488 C. proc. civ. Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant Ministerul Finanțelor în reprezentarea Statului Român împotriva deciziei nr. 1769A din 24 noiembrie 2022 a Curții de Apel București, Secția a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților.