ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1003/2023

HOTĂRÂRE

27.04.2023

CAMERĂ

civil_2

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2023
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1003/2023 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2023)

Ședința publică din data de 27 aprilie 2023

Deliberând asupra conflictului negativ de competență, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal la data 24.06.2022, reclamanta A. S.A. a chemat în judecată pe pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților în temeiul dispozițiilor art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și a solicitat obligarea pârâtului la soluționarea de îndată a cererii de plată transmise la FGA în data de 22/12/2021, în conformitate cu dispozițiile legale și la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

Prin sentința civilă nr. 2183/25.11.2022 Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței materiale și a declinat soluționarea cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 2 București.

În motivarea acestei soluții Curtea a reținut că, prin modificarea Legii nr. 213/2015 prin O.U.G. nr. 102/2021, a urmărit scoaterea litigiilor privind contestarea deciziilor FGA din sfera de competență a contenciosului administrativ și mutarea acestora în materia dreptului comun, acest lucru rezultând din modalitatea în care a reglementat, în mod expres, instanța competentă să soluționeze "căile de atac" împotriva deciziilor de respingere, astfel cum prevede art. 13 din Legea nr. 213/2015.

Fiind o cerere evaluabilă în bani, sub 200.000 RON, competența materială revine judecătoriei, potrivit art. 94 pct. 1 lit. k) din C. proc. civ., iar din punct de vedere teritorial, legea specială a prevăzut competența exclusivă în favoarea instanței civile de la sediul Fondului.

Curtea, având în vedere valoarea sumei din cererea de plată, în aplicarea prevederilor art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, astfel cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 102/2021, coroborat cu art. 94 pct. 1 lit. k) C. proc. civ. și având în vedere sediul pârâtului FGA din București, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 2 București.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 București.

Prin sentința civilă nr. 2600 din 10.03.2023 pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București a fost admisă excepția necompetenței materiale a instanței, invocată din oficiu, și declinată competența soluționării cauzei în favoarea Curții de Apel București. Totodată, s-a constatat ivit conflictul negativ de competență între Judecătoria Sectorului 2 București și Curtea de Apel București, și înaintat dosarul către Înalta Curte de Casație și Justiție, spre competenta soluționare a regulatorului de competență.

În motivarea acestei soluții s-a reținut că reclamanta a menționat în mod expres în cererea introductivă de instanță că este vorba despre o "acțiune în contencios administrativ", așadar a stabilit expressis verbis cauza cererii de chemare în judecată, iar instanța este obligată să o respecte.

De asemenea, instanța a mai reținut că, potrivit art. 1 alin. (1) teza I din Legea nr. 213/2015, pârâtul Fondul de garantare a asiguraților se constituie ca persoană juridică de drept public. Așadar, pârâtul este o autoritate publică centrală care ar fi refuzat nejustificat să rezolve o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim aparținând reclamantei, sens în care litigiul este unul de contencios administrativ.

Pe de altă parte, art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015 este de strictă interpretare și aplicare, neputând fi extins la alte tipuri de litigii, precum cel din speță.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Analizând actele și lucrările dosarului în vederea emiterii regulatorului de competență, Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit dispozițiilor art. 133 pct. 2 teza I C. proc. civ., există conflict negativ de competență când două sau mai multe instanțe și-au declinat reciproc competența de a judeca același proces.

Verificând dacă sunt întrunite cerințele acestui text de lege în vederea emiterii regulatorului de competență, Înalta Curte constată că cele două instanțe, s-au declarat deopotrivă necompetente să judece aceeași cauză, declinările de competență între instanțele sesizate sunt reciproce și cel puțin una dintre cele două instanțe este competentă să soluționeze cauza.

Fiind îndeplinite condițiile anterior evocate, Înalta Curte va proceda la soluționarea prezentului conflict negativ de competență prin emiterea regulatorului de competență.

În cauză, conflictul negativ de competență a fost determinat de modalitatea diferită în care cele două instanțe au interpretat dispozițiile art. 13 și urm. din Legea nr. 213/2015 precum și natura juridică a cererii de chemare în judecată, ca fiind civilă sau de contencios administrativ.

Prin cererea de chemare în judecată reclamanta, în calitate de creditor de asigurări, a solicitat obligarea FGA la soluționarea de îndată a cererii de plată transmise la FGA în data de 22/12/2021, în temeiul dispozițiilor art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Deși reclamanta indică temeiul de drept al cererii ca fiind legea contenciosului administrativ considerând că solicitarea acesteia se încadrează în acest domeniu, în cauză nu sunt întrunite elementele unei astfel de acțiuni având în vedere existența unei legi speciale care protejează creditorii de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător, respectiv Legea nr. 213/2015, care reglementează procedura de urmat în astfel de situații.

Așadar pentru stabilirea naturii acțiunii în cauza pendinte trebuie avută în vedere substanța dreptului din care derivă litigiul dedus judecății.

Conform art. 12 din Legea nr. 213/2015, orice persoană care invocă vreun drept de creanță împotriva asigurătorului ca urmare a producerii unor riscuri acoperite printr-o poliță de asigurare valabilă, în situația insolvenței asigurătorului, poate solicita deschiderea dosarului de daună printr-o cerere adresată Fondului de Garantare a Asiguraților, fondul preluând obligația de plată a indemnizațiilor de asigurare.

O astfel de competență atribuită de legiuitor Fondului de Garantare a Asiguraților nu schimbă natura dreptului creditorului de asigurări ci doar titularul obligației de plată a despăgubirii, raportul juridic de asigurare menținându-se în limitele contractului de asigurare ceea ce exclude soluționarea litigiului de către instanțele de contencios administrativ chiar și în condițiile în care acțiunea vizează un refuz nejustificat de emitere a deciziei de acordare sau de respingere a despăgubirilor.

Potrivit art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015 în caz de respingere a sumelor pretinse se va emite o decizie de respingere, motivată, iar împotriva acesteia se poate formula contestație în termen de 30 zile de la comunicare, sub sancțiunea decăderii, la instanțele civile de la sediul Fondului, potrivit normelor de competență generală din Legea nr. 134/2010, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

În cauză, decizia de care face vorbire textul de lege menționat nu a fost emisă motiv pentru care recurenta a formulat cererea de chemare în judecată pentru obligarea pârâtului la emiterea acesteia.

Deși legiuitorul nu a prevăzut cărei instanțe aparține competența de soluționare a cererii reclamantului de obligare a pârâtului la emiterea deciziei, în cazul în care aceasta nu a fost emisă, această competență nu poate fi distinctă de cea stabilită în situația emiterii deciziei. Întrucât legiuitorul a înțeles să instituie o competență materială în favoarea instanțelor civile de la sediul Fondului, aceasta se extinde și în privința cererii care vizează nesoluționarea în termen legal a cererii de emitere a deciziei de admitere sau de respingere a pretențiilor.

În sprijinul acestei interpretări vin și argumentele expuse în Decizia ÎCCJ nr. IX din 20.03.2006, publicată în Monitorul Oficial nr. 653/28.07.2006.

Astfel, având a soluționa un recurs în interesul legii legat de determinarea instanței competente în situația în care textul de lege prevede doar instanța competentă să soluționeze litigiile decurgând din dispoziția de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură emise în baza Legii nr. 10/2001, nu și instanța competentă să judece refuzul emiterii dispoziției, Înalta Curte a reținut că, prin art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, s-a reglementat că decizia sau, după caz, dispoziția motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată de persoana care se pretinde îndreptățită la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul unității deținătoare sau, după caz, al entității învestite cu soluționarea notificării, în termen de 30 de zile de la comunicare. De aceea, a mai reținut instanța supremă, rațiuni de simetrie impun ca și în cazul refuzului persoanei juridice notificate, deținătoare a imobilului, de a emite decizie sau dispoziție motivată de restituire în natură ori de acordare de despăgubiri, potrivit Legii nr. 10/2001, să poată fi formulată cerere, împotriva acestui refuz, tot la secția civilă a tribunalului în a cărui rază teritorială își are sediul persoana juridică notificată.

Având în vedere similitudinile existente cu prezenta cauză, considerentele deciziei învederate se aplică mutatis mutandis și în cauză, astfel că în ceea ce privește obligarea pârâtului să emită decizia de admitere sau respingere a pretențiilor, instanța civilă are competența să soluționeze și această cerere nu numai pe cea care vizează o decizie emisă.

Față de considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 135 alin. (4), va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 2 București.