ÎCCJ, decizie (scj.ro #207911)

Acțiune în despăgubiri. Contradicție între considerente și dispozitiv în privința penalităților de întârziere. Cerere de lămurire a dispozitivului. Condiții de admisibilitate și efecte în raport cu dispozițiile art. 443 din Codul de procedură civilă

Cuprins pe materii: Drept procesual civil. Procedura contencioasă. Procedura în fața primei instanțe. Hotărârile judecătorești

Index alfabetic: Lămurire dispozitiv

Contradicție între considerente și dispozitiv

Recurs

Motiv invocat omisso medio

C. proc. civ., art. 443, art. 488 alin. (2)

Dispozițiile art. 443 C.proc.civ. permit parcurgerea procedurii specifice pe care o reglementează numai atunci când sunt necesare lămuriri cu privire la înțelesul, întinderea sau aplicarea dispozitivului unei hotărâri sau când acesta cuprinde dispoziții contradictorii.

Circumstanțierea, în aceste limite, a sferei de aplicabilitate a textului evocat conduce către concluzia că, în măsura în care contradicția nu apare în cadrul unor dispoziții regăsite în dispozitiv, ci între considerente și dispozitiv, o asemenea neregulă nu poate fi remediată pe calea procedurii prevăzute de art. 443 C.proc.civ., într-o astfel de ipoteză, legea recunoscând doar posibilitatea atacării hotărârii, nu și cea a lămuririi ei.

Astfel, renunțarea părții la critica referitoare la penalitățile de întârziere în cadrul apelului declarat împotriva sentinței nu poate conduce spre concluzia că reiterarea ei în apelul împotriva încheierii de lămurire ar putea să demonstreze caracterul lui fondat, de vreme ce procedura prevăzută de art. 443 C.proc.civ. nu îngăduie remedierea unor contradicții între considerente și dispozitiv, ci poate fi utilizată doar pentru ipoteza în care dispozitivul este contradictoriu ori atunci când sunt necesare lămuriri cu privire la înțelesul, întinderea sau aplicarea dispozitivului.

I.C.C.J., Secția a II-a civilă, Decizia nr. 517 din 08 martie 2023

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, Secția a VI-a civilă la 20.09.2018, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta-societate B., reprezentată prin corespondentul său în România, C. S.A., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, în contradictoriu cu intervenientul forțat D., să oblige pârâta să-i plătească daune morale în cuantum de 2.000.000 lei și daune materiale, în sumă de 2.512,14 lei, reprezentând cheltuieli efectuate și de 83.520 lei, venituri nerealizate ca urmare a accidentului suferit; de asemenea, a solicitat și obligarea societății pârâte la plata penalităților de 0,2% pentru fiecare zi de întârziere începând cu 01.06.2018, conform art. 38 din Norma nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, emisă de Autoritatea de Supraveghere Financiară, în vigoare la data producerii accidentului.

Prin sentința civilă nr. 2840/07.10.2019, Tribunalul București, Secția a VI-a civilă a admis în parte acțiunea, a obligat pârâta la plata către reclamant a sumei de 2.512,14 lei, reprezentând daune materiale și a sumei de 150.000 lei, reprezentând daune morale și a respins ca nefondate celelalte pretenții ale reclamantului.

Ulterior, prin încheierea din 25.01.2021, aceeași instanță a respins cererea de lămurire a sentinței în ceea ce privește penalitățile de întârziere, reținând că asupra acestui capăt de cerere s-a pronunțat, respingându-l.

Împotriva sentinței civile nr. 2840/07.10.2019, reclamantul a declarat apel principal și pârâta, apel incident; reclamantul a apelat și încheierea din 25.01.2021.

Prin decizia civilă nr. 1097A/18.06.2021, Curtea de Apel București, Secția a VI-a civilă a admis apelul principal, a schimbat în parte sentința primei instanțe, în sensul că a majorat cuantumul daunelor morale la suma de 500.000 de lei și a obligat pârâta la plata către reclamant a cheltuielilor de judecată în sumă de 4.566,90 lei, a menținut celelalte dispoziții ale sentinței apelate, a respins atât apelul declarat de reclamant împotriva încheierii pronunțate la 25.01.2021, cât și apelul incident, ca nefondate și a obligat apelanta-pârâtă la plata către apelantul-reclamant a sumei de 249,90 lei, reprezentând cheltuieli de judecată în apel.

A. a recurat și această din urmă decizie, solicitând casarea ei și trimiterea cauzei, pentru o nouă judecată, instanței de apel.

În motivare, recurentul a apreciat că instanța de apel a încălcat prevederile Legii nr. 136/1995 și ale Ordinului C.S.A. nr. 14/2011 pentru punerea în aplicare a Normelor privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule; a invocat, astfel, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Invocând dispozițiile art. 37 și 38 din Norme, recurentul a considerat decizia atacată ca fiind nelegală, în condițiile în care la 11.05.2018 a formulat cererea de despăgubire și la 21.05.2018 i-a transmis intimatei-pârâte ultimul document în dovedirea acesteia, iar intimata-pârâtă nu i-a răspuns cererii de plată și nici nu și-a îndeplinit obligația de despăgubire prevăzută de art. 38 alin. (2) din Norme. Din această perspectivă, a susținut că data de la care trebuia să fie acordate penalitățile de întârziere era 01.06.2018, când au expirat cele 10 zile prevăzute de art. 38 din Normele puse în aplicare prin Ordinul C.S.A. nr. 14/2011.

În acest context, a arătat că, potrivit art. 1.381 alin. (2) C. civ., pierderea pe care a suferit-o efectiv, ca prim element de reparare integrală a prejudiciului, a fost remediată de instanța de apel, cu ocazia stabilirii cuantumului daunelor morale, însă cel de-al doilea element, care la rândul său trebuia acoperit integral, nu a fost reparat.

Sub acest aspect, a afirmat că penalitățile de întârziere se cuvin persoanelor prejudiciate din momentul depunerii tuturor documentelor necesare stabilirii despăgubirilor, textul neîngăduind o interpretare în sensul suspendării calculului penalităților în ipoteza în care persoana prejudiciată, nemulțumită de diminuarea nejustificată a despăgubirii de către asigurător, se adresează instanței cu o acțiune în pretenții.

A mai arătat că, potrivit art. 45 pct. 3 din Norme, despăgubirile se stabilesc pe cale judecătorească, în cazul în care nu se pot stabili persoana răspunzătoare de producerea prejudiciului, cauzele și împrejurările producerii accidentului, precum și contravaloarea prejudiciului produs. Or, în speță, de la data rămânerii definitive a hotărârii instanței penale franceze, au fost cunoscute persoana răspunzătoare de producerea accidentului, împrejurările producerii lui și consecințele faptei ilicite, actele medicale ale autorului căii de atac fiind la dispoziția asigurătorului încă de la 12.05.2018, când a formulat cererea de despăgubire.

Recurentul-reclamant a mai subliniat că reaua-credință a intimatei-pârâte în procedura amiabilă este sancționată de legiuitor prin obligarea la plata penalităților de întârziere, iar acordarea lor de către instanța de fond din a 11-a zi de la primirea hotărârii definitive de către asigurător golește de conținut norma evocată, intenția legiuitorului de a sancționa asigurătorul care în mod nejustificat nu a dat curs sau a diminuat despăgubirile fiind anihilată.

Prezentând concluziile întâlnirii președinților secțiilor specializate de la Înalta Curte de Casație și Justiție și curțile de apel din 27-28 iunie 2019, dar și practica judiciară în această materie, recurentul a afirmat că prevederile Ordinului C.S.A. nr. 14/2011, coroborate cu normele generale ale art. 1381 alin. (2) și (3) și art. 1535 alin. (l) C. civ. produc consecințe total diferite față de soluția instanței de apel.

La 01.11.2021 intimata-pârâtă a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepția inadmisibilității recursului, arătând că susținerile recurentului nu au făcut obiect al analizei și în apel, cât timp acesta a renunțat la criticile privind penalitățile de întârziere la termenul din 04.06.2021. În acest context, a arătat că devine incident art. 488 alin. (2) C. proc. civ.; în subsidiar, a solicitat respingerea ca nefondat a recursului.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost depus la dosar și, în urma analizării lui de către completul de filtru, a fost comunicat părților, care au fost înștiințate că au dreptul să depună puncte de vedere la raport; numai intimata-pârâtă și-a prezentat punctul de vedere.

La termenul din 26.10.2022, Înalta Curte, constituită în complet de filtru, apreciind că excepția invocată pune în discuție nulitatea căii de atac, a respins-o, a admis în principiu recursul și a dispus citarea părților pentru dezbateri.

În completarea argumentelor prezentate în încheierea respectivă, se cuvin subliniate și următoarele considerente ce au fundamentat dispoziția de respingere a excepției nulității recursului:

Expunerea succintă a procesului, realizată în precedent, a reliefat că, dacă prin cererea sa de chemare în judecată, reclamantul a solicitat obligarea societății pârâte la plata unor daune materiale și morale și a penalităților de 0,2% pentru fiecare zi de întârziere începând cu 01.06.2018, prima instanță a admis în parte acțiunea, a obligat pârâta la plata către reclamant a unor sume, reprezentând daune materiale și daune morale și a respins ca nefondate celelalte pretenții (inclusiv capătul de cerere referitor la penalitățile de întârziere).

Cu toate acestea, în considerentele sentinței pe care a pronunțat-o, tribunalul a consemnat următoarele: „

În ceea ce privește capătul accesoriu de cerere având ca obiect penalități de întârziere, față de dispozițiile art. 20 alin. (4) din O.U.G. nr. 54/2016, dispozițiile art. 1.535 C. civ., reținând inaplicabilitatea cazului prevăzut de art. 20 alin. (4) prima teză din O.U.G. nr. 54/2016, față de împrejurarea că în cauză s-au desfășurat cercetări penale, astfel că procedura prealabilă instituită de art. 20 din O.U.G. nr. 54/2016 nu mai avea o cauză pentru a putea fi parcursă, va face aplicarea tezei finale a art. 20 alin. (4) din O.U.G. nr. 54/2016 și va obliga pârâta să plătească reclamantei penalități de întârziere în procent de 0,2% pe zi de întârziere, ce urmează a se calcula începând cu a 11-a zi de la data rămânerii definitive a hotărârii în prezenta cauză și până la achitarea efectivă a acestora

”.

Prin apelul declarat împotriva sentinței tribunalului, reclamantul a solicitat ca aceasta să fie reformată, în sensul majorării sumelor acordate de prima instanță și al obligării societății de asigurare și la plata dobânzii legale penalizatoare începând cu 09.02.2018 și la actualizarea sumelor acordate cu rata inflației.

Memoriul inițial de apel nu a cuprins, deci, nicio critică îndreptată împotriva dispoziției de respingere a capătului de cerere privind penalitățile de întârziere.

Abia la 25.09.2020, apelantul-reclamant a prezentat o critică vizând soluția tribunalului, de respingere a capătului de cerere privind obligarea pârâtei la plata penalităților de întârziere -critică la care a renunțat însă, la 04.06.2021.

Tot la 25.09.2020, așadar în timp ce dosarul se afla pe rolul instanței de apel, reclamantul a formulat o cerere de lămurire a sentinței primei instanțe, supunându-i atenției neconcordanța dintre considerente și dispozitiv din perspectiva capătului de cerere privind penalitățile de întârziere.

Cererea de lămurire a fost respinsă prin încheierea din 25.01.2021, tribunalul reținând că prin dispozitivul sentinței a respins respectivul capăt de cerere.

Apelul declarat împotriva acestei încheieri a fost respins prin decizia civilă nr. 1097A/18.06.2021 a Curții de Apel București, Secția a VI-a civilă; prin aceeași decizie, au fost soluționate și apelurile declarate împotriva sentinței primei instanțe; aceasta a fost schimbată în parte, însă nu și sub aspectul dispoziției date capătului de cerere privind penalitățile de întârziere, care a fost păstrată.

Așa fiind, Înalta Curte subliniază că prin decizia civilă nr. 1097A/18.06.2021 - care formează obiect al prezentului recurs-, au fost judecate apelurile declarate împotriva sentinței și împotriva încheierii date în soluționarea cererii de lămurire a dispozitivului sentinței; în căile de atac astfel formulate fusese adusă în dezbatere chestiunea penalităților, dar apelantul a ales să renunțe la critica acestui aspect în cadrul apelului promovat împotriva sentinței și să o mențină doar în cadrul apelului declarat împotriva încheierii.

Cum decizia atacată a abordat problematica penalităților din perspectiva dublă care i-a fost dedusă judecății și cum din memoriul de recurs nu rezultă că titularul său ar fi atacat-o doar în parte (în componenta privind apelurile declarate împotriva sentinței), excepția opusă de intimata-pârâtă, derivată din nesocotirea art. 488 alin. (2) C. proc. civ., a fost respinsă, întrucât invocarea în recurs a criticii în discuție, în combaterea dezlegării date

apelului împotriva încheierii

din data de 25.01.2021, nu a fost făcută

omisso medio

.

În schimb, în recursul care vizează partea din decizie, prin care a fost judecat

apelul declarat împotriva sentinței

primei instanțe, critica soluției date capătului de cerere privind penalitățile de întârziere este invocată, într-adevăr,

omisso medio

, de vreme ce la aceasta apelantul a renunțat, în fața instanței de apel, la termenul de la 04.06.2021.

Pornind de la aceste considerații, analiza, în controlul de legalitate, a părții din decizie, prin care a fost judecat apelul declarat împotriva sentinței tribunalului, relevă că, în condițiile în care, în fața instanței de apel, autorul căii ordinare de atac a renunțat, la termenul de la 04.06.2021, la critica soluției date capătului de cerere privind penalitățile de întârziere, invocarea ei în recurs este realizată

omisso medio

, așa încât nu poate fi primită, căci se opun dispozițiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ.

Potrivit acestui text de lege, „

motivele prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deși au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanța a omis să se pronunțe asupra lor

”.

Regula instituită de art. 488 alin. (2) C. proc. civ. presupune, deci, ca motivele prevăzute la art. 488 alin. (1) să nu poată fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deși au fost invocate în termen, au fost respinse sau au rămas nesoluționate.

Prin urmare, pentru a-l reitera în recurs, recurentul ar fi trebuit ca și în cursul judecării apelului să prezinte criticile privind penalitățile de întârziere și să nu renunțe la a le supune analizei în calea ordinară de atac. Or, în condițiile în care, ca efect al propriei manifestări de voință, acesta a ales să nu își mai susțină criticile în discuție în fața instanței de apel, nu le mai poate invoca, practic pentru prima oară, în recurs.

Interdicția pe care o instituie art. 488 alin. (2) C. proc. civ. sancționează partea care ar fi putut să invoce motivul de nelegalitate respectiv prin intermediul cererii de apel sau în cursul judecării apelului, dar nu a făcut-o. În egală măsură, textul în discuție se constituie într-o dispoziție de favoare pentru partea adversă, pe care astfel o protejează, consolidând în cuprinsul hotărârii anterioare aspectele care fuseseră dezlegate și care au rămas necriticate.

De aceea, Înalta Curte nu poate primi criticile

omisso medio

formulate în recurs, în criticarea părții din decizia instanței de prim control judiciar, prin care a fost judecat apelul declarat împotriva sentinței tribunalului.

Ca atare, această componentă a deciziei atacate se dovedește a fi legală.

În ceea ce privește partea din decizie, prin care a fost judecat apelul împotriva încheierii din 25.01.2021, critica (altminteri, aceeași) nu este făcută

omisso medio

, dar nici nu este fondată.

După cum rezultă din însuși conținutul lor, dispozițiile art. 443 C. proc. civ. permit parcurgerea procedurii specifice pe care o reglementează numai atunci când sunt necesare lămuriri cu privire la înțelesul, întinderea sau aplicarea dispozitivului unei hotărâri sau când acesta cuprinde dispoziții contradictorii.

Circumstanțierea, în aceste limite, a sferei de aplicabilitate a textului evocat conduce către concluzia că, în măsura în care contradicția nu apare în cadrul unor dispoziții regăsite în dispozitiv, ci între considerente și dispozitiv, o asemenea neregulă nu poate fi remediată pe calea procedurii prevăzute de art. 443 C. proc. civ.

Într-o astfel de ipoteză, legea recunoaște doar posibilitatea atacării hotărârii, nu și cea a lămuririi ei; în concret, recurentul ar fi putut ca, în cadrul apelului pe care l-a promovat, să invoce respectiva neconcordanță și, deși a făcut-o, a ales să nu își mențină critica, așa încât instanța de prim control judiciar, în mod judicios, dând eficiență principiului disponibilității și ținând cont de faptul că procesul civil este, în esență, unul al intereselor private, nu a mai examinat-o.

Renunțarea la această critică în cadrul apelului împotriva sentinței nu poate conduce spre concluzia că reiterarea ei în apelul împotriva încheierii de lămurire ar putea să demonstreze caracterul lui fondat, de vreme ce, după cum s-a arătat în cele ce preced, procedura prevăzută de art. 443 C. proc. civ. nu îngăduie remedierea unor contradicții între considerente și dispozitiv, ci poate fi utilizată doar pentru ipoteza în care dispozitivul este contradictoriu ori atunci când sunt necesare lămuriri cu privire la înțelesul, întinderea sau aplicarea dispozitivului; astfel de situații nu sunt incidente în speță, de vreme ce dispozitivul nu cuprinde măsuri contradictorii și este limpede, sub aspectul înțelesului, întinderii sau aplicării lui.

În aceste condiții, niciunul dintre motivele invocate nu au putut demonstra că decizia atacată este afectată de vreun viciu de nelegalitate, așa încât, în temeiul art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte a respins recursul ca nefondat și, în aplicarea art. 453 alin. (1) raportat la art. 494 C. proc. civ., a obligat recurentul-reclamant la plata către intimata-pârâtă a sumei de 20.731,58 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.