ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5663/2022

Ședința publică din data de 24 noiembrie 2022

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, să se constate existența unui refuz nejustificat al pârâtului cu privire la soluționarea cererii de plată înregistrate la Fond, sub nr. x/19.04.2016, și să dispună obligarea acestuia la soluționarea de îndată a cererii de plată respective.

Ulterior, prin cererea modificatoare, reclamanta a solicitat, în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004, obligarea pârâtului la plata despăgubirilor pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin respingerea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x/19.04.2016 constând, în principal, în penalități de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor, respectiv 0.2%/zi penalități de întârziere conform Normei aprobate prin Ordinul CSA nr. 23/2014, respectiv suma de 4659 RON, calculate până la data de 08.09.2021 și în continuare până la data plății efective și, în subsidiar, în dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 265 din 18 februarie 2022, a respins ca neîntemeiate excepțiile inadmisibilității, tardivității și prescripției.

Totodată, a admis în parte cererea modificată formulată de reclamantă și a obligat pârâtul să plătească reclamantei despăgubiri egale cu dobânda legală aferentă sumei de 4659 RON, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 03.05.2018 până la data de 28.10.2021.

De asemenea, a obligat pârâtul la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată reprezentând taxă judiciară de timbru în cuantum de 10% din suma acordată cu titlul de despăgubiri potrivit prezentei sentințe, dar nu mai mult de 300 de RON, și a cheltuielilor de judecată în sumă de 300 RON, reprezentând onorariu de avocat, redus.

Prin aceeași sentință a respins în rest acțiunea, astfel cum a fost modificată, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe au declarat recurs reclamanta A.

- A. S.A. și pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților.

3.1. În motivarea căii de atac, reclamanta a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În esență, a susținut că sentința atacată este dată cu aplicarea greșită și încălcarea normelor de drept material, respectiv a prevederilor art. 1531 și art. 1535 din C. civ., art. 12 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 și art. 3 din O.G. nr. 13/2011.

Cu privire încălcarea art. 1531 și art. 1535 C. civ., a arătat că Fondul a soluționat cererea abia la doi ani de la depunerea ei, fapt ce nu poate conduce la exonerarea acestuia de la plata de daune interese moratorii, cum în mod nelegal a apreciat prima instanță. Soluționarea cu o atât de mare întârziere a cererii de plată este în sine, o culpă imputabilă Fondului.

Or, de vreme ce este incontestabil că A. era îndreptățită la plata de despăgubiri, principiul reparării integrale a prejudiciului impune ca Fondul să fie obligat la plata de daune interese moratorii pentru întreaga perioadă cuprinsă între expirarea termenului legal general de soluționare a cererii de plată și până la plata efectivă a despăgubirilor.

Referitor la încălcarea art. 12 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, potrivit cărora Fondul are obligația să instrumenteze dosarele de daună "cu respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data producerii evenimentului asigurat și a condițiilor de asigurare generale și specifice prevăzute în contractele de asigurare", nu există nicio bază legală pentru a înlătura aplicarea penalităților stipulate prin acte normative, ca evaluare legală a prejudiciului cauzat prin plata cu întârziere a sumelor datorate cu titlu de despăgubiri de către Fond.

Cu privire la greșita aplicare a prevederilor art. 3 din O.G. nr. 13/2011, recurenta-reclamantă susține că ori de către ori nu există o evaluare contractuală sau legală, făcută printr-o normă specială, a prejudiciului cauzat prin plata cu întârziere a unor sume de bani, aplicabile devin prevederile O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală.

În realitate, cel care a suferit prejudiciul cauzat prin plata cu întârziere este un asigurător, prin urmare, stabilirea dobânzii penalizatoare trebuie să se facă conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, iar nu în baza art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, cu atât mai mult cu cât dobânda legală reprezintă evaluarea prejudiciului suferit prin lipsa de folosință asupra unei sume de bani. Or, evaluarea prejudiciului trebuie să se facă din perspectiva patrimoniului prejudiciat, nu din perspectiva celui care este chemat să repare prejudiciul.

În concluzie, recurenta a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a sentinței atacate, în ceea ce privește soluția asupra stabilirii cuantumului penalităților, și, pe fond, admiterea acțiunii precizate și obligarea autorității pârâte la plata despăgubirilor pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin respingerea cererii de plată, constând, în principal, în penalități de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor (Ordinul CSA nr. 14/2011) și, în subsidiar, în dobânda legală penalizatoare stabilită conform art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.

3.2. În dezvoltarea motivelor de recurs, pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ.

În esență, în ceea ce privește excepția prescripției, a arătat că în sistemul actualului C. civ., momentul începutului prescripției extinctive, în lipsa unei reguli speciale, trebuie determinat de instanța de judecată numai pe baza unui probatoriu complex, deoarece trebuie stabilită nu numai data nașterii dreptului la acțiune, ci și dacă titularul lui avea cunoștință ori trebuia să cunoască acest fapt.

Așa fiind, momentul la care persoana vătămată printr-un act administrativ nelegal a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei constituie o împrejurare de fapt, care trebuie dovedită printr-un probatoriu serios, nefiind legată în mod direct și aprioric nici de comunicarea actului administrativ nelegal și nici de momentul rămânerii definitive a hotărârii de anulare a acestuia.

În cauză, reclamanta solicită despăgubiri începând cu a 31-a zi de la data depunerii cererii de plata nr. x/19.04.2016 și până la plata debitului solicitat prin această cerere. Cuantumul acestora este, în teza principală, de 0.2%/zi întârziere conform Normei ASF nr. 23/2014, și în subsidiar, conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.

Într-adevăr, Legea nr. 213/2015 nu prevede un termen de soluționare a cererii de despăgubiri, precum și că se completează din acest punct de vedere cu Legea nr. 554/2004, care la art. 2 alin. (1) lit. h) stabilește "h) nesoluționarea în termenul legal a unei cereri - faptul de a nu răspunde solicitantului în termen de 30 de zile de la înregistrarea cererii, dacă prin lege nu se prevede alt termen;", astfel încât termenul de 30 de zile în care trebuie soluționată o cerere administrativă se aplică și cererilor de despăgubiri de la pârâtă.

Prima instanța a reținut că despăgubirile solicitate prin prezenta acțiune nu constituie creanțe de asigurări așa cum este definită sintagma la art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, ca să li se aplice termenele prevăzute de art. 13 din Legea 213/2015, nici cel prevăzut de alin. (5) și nici cel prevăzut de alin. (6), ci constituie despăgubiri pentru comportamentul pârâtei, apreciat ca nelegal de către reclamantă raportat la modalitatea de soluționare a cererii de plată nr. x/19.04.2016, și sunt întemeiate pe prevederile art. 1, 8 și 19 din Legea nr. 554/2004, căzând deci, sub imperiul termenelor și procedurilor prevăzute de aceasta lege.

Susținerea reclamantei că a cunoscut nașterea dreptului la despăgubiri doar la data de 13.10.2021, data soluționării definitive a dosarului nr. x/2018 al Curții de Apel București, este nereală, având în vedere că a depus prezenta acțiune înainte de această dată.

Totodată, este nereală susținerea reclamantei că prezenta acțiune nu putea fi depusă înainte de soluționarea dosarului nr. x/2018 sau de identificarea practicii instanței judecătorești în materia acestui tip de cereri, sau de pronunțarea Deciziei 29/2020 a ICCJ, deoarece, pe de-o parte, prezenta acțiune a fost depusă înainte de soluționarea definitivă a dosarului nr. x/2019, și anume data de 13.10.2021, și, pe de altă parte, în Decizia ICCJ dată în RIL – nr. 22/2019 se arată foarte clar că pronunțarea unei hotărâri judecătorești având ca obiect anularea unui act administrativ nu constituie data începerii termenului de prescripție specială și nu poate fi legată în mod indisolubil de acest moment, relevantă fiind data când reclamanta a cunoscut/trebuia să cunoască prejudiciul și întinderea sa.

În cauză, reclamanta cunoștea existența și întinderea prejudiciului pentru nesoluționarea în termen legal a cererii începând cu data expirării termenului de 30 de zile de la depunerea cererii de plată nr. x/19.04.2016, acesta fiind termenul la care pârâta avea obligația de a soluționa cererea de plată, iar cuantumul penalităților/dobânzilor fiind stabilit de lege pentru fiecare zi de întârziere în parte, și a cunoscut existența și întinderea prejudiciului pentru respingerea cererii de plată la data comunicării Deciziei nr. 14452/03.05.2018 de respingere a cererii de plată nr. x/19.04.2016, (din evidențe rezultând că este vorba despre cererea nr. x/30.05.2016), data de 07.05.2018, la acel moment având certitudinea comportamentului pârâtei apreciat nelegal de către reclamantă, precum și a cuantumului fix stabilit de lege pentru fiecare zi de întârziere de penalități/dobânzi la care se considera îndreptățită.

Ca urmare, termenul de prescripție pentru cererea de acordare a despăgubirilor întemeiate pe fiecare din cele două situații a început sa curgă conform celor stabilite mai sus și s-a împlinit un an mai târziu. După împlinirea termenului de prescripție de un an nu se mai pot calcula alte eventuale dobânzi/penalități.

În continuare, recurentul-pârât arată că Fondul a achitat suma în litigiu prin OP nr. x/28.10.2021.

Pe fondul cauzei, recurentul a susținut că își menține apărările formulate prin întâmpinare și a arătat, referitor la excepția inadmisibilității, că prima instanță a respins această apărare ca neîntemeiată cu motivarea că legea prevede posibilitatea formulării unei acțiuni în despăgubire pe cale separată.

Potrivit recurentului, prima instanță a apreciat, așa cum s-a reținut cu autoritate de lucru judecat în dosarul nr. x/2018, că pârâtul s-a aflat în culpă atunci când a emis Decizia nr. 14452/03.05.2018, care a fost anulată, fiind obligat să emită un act administrativ prin care să analizeze pe fond cererile de plată formulate de reclamantă, ceea ce a condus la recunoașterea dreptului de creanță principal la plata efectivă a acestuia.

Sub acest aspect, a susținut că în cauză nu este vorba de nesoluționarea în termenul legal a unei cereri și nici de un refuz nejustificat, iar, pe de altă parte, Legea nr. 213/2015 nu prevede sancțiunea dobânzii legale penalizatoare.

Astfel, dispozițiile art. 1 alin. (1) și (5) din O.G. nr. 13/2011 impun existența unei convenții pentru stabilirea ratei dobânzii, o astfel de convenție neexistând în cauza de față.

În cauză, deși prima instanță a reținut că Fondul este o instituție de drept public, conform art. 1 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, și nu un profesionist, respectiv o persoană care exploatează o întreprindere, a apreciat i se pot aplica dispozițiile art. 13 din O.G. nr. 13/2011 invocate de reclamantă.

Or, Fondul s-a constituit ca persoană juridică de drept public prin Legea nr. 213/2015, iar pentru îndeplinirea scopului și atribuțiilor sale legale acesta nu preia ope legis obligațiile unui asigurător în faliment, nefiind succesorul asigurătorului în faliment, ci acoperă creanțele de asigurări în virtutea principiului protecției consumatorilor, produselor și serviciilor de asigurări, iar nu ca obligații proprii ale acestuia.

A mai arătat că cererea de despăgubiri formulată pe cale separată și întemeiată pe art. 19 din Legea nr. 554/2004, este condiționată de existența unei hotărâri judecătorești de anulare a actului administrativ nelegal, întrucât repararea pagubei persoanei vătămate este o latură intrinsecă litigiului administrativ; că pentru angajarea răspunderii administrativ patrimoniale, se cere dovedirea legăturii de cauzalitate între prejudiciu și emiterea actelor administrative nelegale, acțiunea având caracter subsecvent acțiunii în anularea actului nelegal sau împotriva refuzului de rezolvare a unei cereri referitoare la un drept sau un interes legitim; că natura juridică a răspunderii reglementate de art. 19 din Legea nr. 554/2004 este aceea a răspunderii civile delictuale pentru emiterea unui act administrativ nelegal.

Totodată, a susținut că răspunderea administrativ-patrimonială se antrenează în prezența acelorași condiții generale ale răspunderii delictuale prevăzute de art. 1357 și următoarele din C. civ., iar motivul respingerii cererii de plată constă în interpretarea greșită a prevederilor art. 4 alin. (1) lit. e), coroborate cu art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, referitoare la plafonul maxim al despăgubirilor de 450.000 RON.

Or, nici Fondul și nici instanța nu au apreciat dacă recurenta-reclamantă deține o creanță de asigurare în sensul art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, în condițiile în care art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 prevede că Fondul procedează la verificarea dosarelor de daună și a creanțelor de asigurări înregistrate în evidențele sale.

A precizat că, în realitate, dreptul la despăgubiri nu s-a născut prin anularea Deciziei nr. 14452/03.05.2018, așa încât nu are relevanță faptul că în interiorul termenului de 30 zile autoritatea a pus în executare sentința civilă, iar, pe de altă parte, acțiunea în despăgubiri nu poate depăși ceea ce a fost statuat prin hotărârea judecătorească de anulare a actului nelegal, respectiv acțiunea în despăgubiri nu poate primi o rezolvare diferită doar pentru motivul că este formulată pe cale separată.

Recurenta a considerat că anularea Deciziei nr. 14452/03.05.2018 nu conduce la consecința învederată de reclamantă, pârâta neputând fi obligată la contravaloarea lipsei de folosință în legătură cu o sumă care nu s-a statuat că ar reveni reclamantei în litigiul principal. Astfel, arată că acțiunea în despăgubiri nu poate primi o rezolvare diferită doar pentru motivul că este formulată pe cale separată.

De asemenea, arată că simpla analizare a cererii de plată de către Fond, ce reprezintă o obligație legală a acestuia, și nu una contractuală, în baza unei sentințe emise de Judecătoria Sector 3, nu reprezintă o activitate desfășurată de Fond care să implice producerea/administrarea/înstrăinarea de bunuri sau prestarea de servicii de către Fond, pentru a se putea reține aplicabilitatea dispozițiilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011.

Or, în cauză, raportul juridic dedus judecății, deși se leagă între un profesionist și Fond, nu are ca fundament pretinsa încălcare a raporturilor contractuale de asigurare, prin neexecutarea obligației de plată de către asigurătorul falit, ci raporturi juridice de drept administrativ care iau naștere odată cu formularea cererii de plată, astfel că izvorul raportului juridic dedus judecății nu este o faptă contractuală stricto sensu, un act sau fapt juridic care să se circumscrie definițiilor din art. 8 alin. (2) din Legea nr. 71/2011, societatea reclamantă efectuând o subrogare în temeiul unui act juridic civil.

Așadar, demersurile în justiție ale creditorilor de asigurare de recuperarea a creanțelor de asigurare nu constituie o formă de exploatare a unei întreprinderi, scopul activităților desfășurate fiind criteriul care face diferența între profesioniști și celelalte subiecte de drept.

În concluzie, recurentul a solicitat admiterea recursului așa cum a fost formulat.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursurilor

Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate și în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate.

1.1. Cu privire la recursul formulat de reclamanta A. S.A.

Recurenta - reclamantă a învestit instanța de contencios administrativ cu o cerere vizând constatarea unui refuz nejustificat al pârâtului cu privire la soluționarea cererii de plată înregistrate la sub nr. x/19.04.2016, pentru suma de 4659 RON, cu titlu de creanță de asigurări, și obligarea acestuia la soluționarea respectivei cereri.

Ulterior, prin cererea modificatoare, reclamanta a solicitat, în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004, obligarea pârâtului la plata despăgubirilor pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin respingerea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x/19.04.2016 constând, în principal, în penalități de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor, respectiv 0.2%/zi penalități de întârziere conform Normei aprobate prin Ordinul CSA nr. 23/2014, respectiv suma de 4659 RON, calculate până la data de 08.09.2021 și în continuare până la data plății efective și, în subsidiar, în dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.

Curtea de Apel București a respins ca neîntemeiate excepțiile inadmisibilității, tardivității și prescripției dreptului la acțiune, invocate prin întâmpinare,

Totodată, a admis în parte cererea modificată formulată de reclamantă și a obligat pârâtul să-i plătească acesteia despăgubiri egale cu dobânda legală aferentă sumei de 4659 RON, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 03.05.2018 până la data de 28.10.2021.

De asemenea, a obligat pârâtul la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată reprezentând taxă judiciară de timbru în cuantum de 10% din suma acordată cu titlul de despăgubiri potrivit prezentei sentințe, dar nu mai mult de 300 de RON, și a cheltuielilor de judecată în sumă de 300 RON, reprezentând onorariu de avocat, redus, respingând în rest acțiunea.

Soluția Curții de apel este corectă, fiind adoptată și de instanța de control judiciar în urma propriului demers de aplicare a dispozițiilor legale la situația de fapt.

Instanța de control judiciar constată că nu poate primi criticile recurentei--reclamante care, în esență, sunt centrate pe faptul că judecătorul fondului a aplicat greșit sau a încălcat normele de drept material.

Din această perspectivă sunt relevante prevederile art. 1531 și art. 1535 din C. civ., art. 2 alin. (3) și art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015, precum și cele ale art. 3 din O.G. nr. 13/2011.

Potrivit art. 1531 din C. civ.: (1) Creditorul are dreptul la repararea integrală a prejudiciului pe care l-a suferit din faptul neexecutării. (2) Prejudiciul cuprinde pierderea efectiv suferită de creditor și beneficiul de care acesta este lipsit. La stabilirea întinderii prejudiciului se ține seama și de cheltuielile pe care creditorul le-a făcut, într-o limită rezonabilă, pentru evitarea sau limitarea prejudiciului. (3) Creditorul are dreptul și la repararea prejudiciului nepatrimonial.

Conform art. 1535 din C. civ.: (1) În cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadență, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadență până în momentul plății, în cuantumul convenit de părți sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu. În acest caz, debitorul nu are dreptul să facă dovada că prejudiciul suferit de creditor ca urmare a întârzierii plății ar fi mai mic. (2) Dacă, înainte de scadență, debitorul datora dobânzi mai mari decât dobânda legală, daunele moratorii sunt datorate la nivelul aplicabil înainte de scadență. 3) Dacă nu sunt datorate dobânzi moratorii mai mari decât dobânda legală, creditorul are dreptul, în afara dobânzii legale, la daune-interese pentru repararea integrală a prejudiciului suferit.

În temeiul art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015,: "Fondul garantează plata de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, încheiate, în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege și în limita resurselor financiare disponibile la momentul plății (...)".

De asemenea, dispozițiile art. 13 alin. (3) din același act normativ menționează că: "În vederea efectuării plății sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, Fondul procedează la verificarea dosarelor de daună și a creanțelor de asigurări înregistrate în evidențele sale, ținând seama de normele aplicabile în materie și de condițiile de asigurare generale și specifice prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu asigurătorul față de care s-a stabilit starea de insolvență."

În fine, art. 3 din O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligații bănești, precum și pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar prevede că:

"(2) Rata dobânzii legale penalizatoare se stabilește la nivelul ratei dobânzii de referință plus 4 puncte procentuale. (…)

(3) În raporturile juridice care nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, în sensul art. 3 alin. (3) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., republicată, rata dobânzii legale se stabilește potrivit prevederilor alin. (1), respectiv alin. (2), diminuat cu 20%.", art. 1 alin. (3) din actul normativ amintit arătând că "Dobânda datorată de debitorul obligației bănești pentru neîndeplinirea obligației respective la scadență este denumită dobândă penalizatoare".

În raport cu prevederile legale menționate, se constată că în mod corect prima instanță a reținut că Decizia FGA nr. 14452/03.05.2018 a produs o vătămare părții reclamante, întrucât respingerea nelegală a cererii de plată . nr. 29097/19.04.2016 în ceea ce privește suma de 4659 RON a împiedicat creditorul de asigurări să se bucure de folosința sumei în litigiu, iar emiterea deciziei sus-menționate a marcat începutul intervalului de timp pentru care recurenta-reclamantă este îndreptățită să solicite despăgubiri egale cu dobânda legală aferentă sumei de 4659 RON, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011.

Așa fiind, se reține că pentru perioada anterioară, cuprinsă între expirarea termenului legal general de soluționare a cererii de plată și până la plata efectivă a despăgubirilor, cererea reclamantei nu poate fi încadrată în prevederile art. 19 din Legea nr. 554/2004, atât timp cât aceste dispoziții condiționează acordarea de despăgubiri de existența unei hotărâri judecătorești prin care pârâtul să fi fost obligat la plata sumei solicitate prin cererea de plată nr. x/19.04.2016, iar în cauza dedusă judecății o astfel de hotărâre lipsește.

Altfel spus, în cauză nu există o hotărâre judecătorească pentru a se demonstra culpa Fondului pentru întârzierea în soluționarea cererii de despăgubiri a reclamantei între data înregistrării cererii de plată și data de 03.05.2018, de emitere deciziei anulate, legea nestabilind un termen de soluționare.

Totodată, faptul că cererea de plată nr. x/19.04.2016 a fost analizată împreună cu alte cereri de plată și Fondul de Garantare a Asiguraților a emis o singură decizie (14452/03.05.2018) nu poate atrage vreo sancțiune câtă vreme pentru soluționarea cererilor de plată Legea nr. 213/2015 nu menționează în mod expres vreun termen în care acesta trebuie să răspundă sau să soluționeze cererile de plată.

Așadar, întrucât pentru perioada cuprinsă între data depunerii cererii de plată –19.04.2016 și data emiterii deciziei de respingere a cererilor de plată nr. x/03.05.2018 creanța reclamantei nu a fost confirmată de recurentul-pârât, iar împotriva refuzului nejustificat de a soluționa cererea de plată de către pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților reclamanta a formulat acțiune în contencios administrativ abia la data de 31.03.2021 (în dosarul de față), nu se poate atrage obligarea la plata unor despăgubiri în sarcina entității pârâte în temeiul dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 554/2004, așa încât acest capăt de cerere a fost în mod corect respins de prima instanță.

Prin urmare, despăgubirile solicitate în prezenta cauză nu pot viza decât perioada cuprinsă între data emiterii actului nelegal anulat în mod definitiv (decizia FGA nr. 14452/03.05.2018) și momentul plății efective de către Fondul de Garantare a Asiguraților a despăgubirii solicitate prin cererea de plată (28.10.2021).

1.2. Cu privire la recursul formulat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților

Referitor la motivul de casare întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., Înalta Curte reține că partea nu a dezvoltat critici circumscrise acestuia, astfel, respectivul motiv este invocat în mod formal, criticile părții vizând greșita aplicare a normelor de drept material, așa încât vor fi analizate din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Înalta Curte constată că nu poate primi criticile recurentului, care, în esență, sunt centrate pe împrejurarea că prima instanță în mod greșit a respins excepția prescripției dreptului la acțiune, prin raportare la cele două momente invocate.

Astfel, primul moment se referă la expirarea termenului de 30 de zile de la data la care reclamanta a cunoscut producerea prejudiciului și întinderea acestuia pentru nesoluționarea în termen a cererii de plată depusă la data de 19.04.2016, iar cele de - al doilea moment este marcat de data comunicării Deciziei nr. 14452/03.05.2018 - 07.05.2018, prin care s-a respins cererea de plată nr. x/19.04.2016.

Din această perspectivă sunt relevante prevederile art. 19 alin. (1) și (2) din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora:

"(1) Când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în același timp și despăgubiri, termenul de prescripție pentru cererea de despăgubire curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.

(2) Cererile se adresează instanțelor de contencios administrativ competente, în termenul de un an prevăzut la art. 11 alin. (2)".

Totodaată, prin Decizia nr. 22/2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii s-a stabilit că "În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 19 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, … prin raportare la dispozițiile art. 11 alin. (2) din același act normativ, data la care începe să curgă termenul de prescripție pentru introducerea acțiunii în despăgubire reprezintă momentul la care persoana vătămată printr-un act administrativ nelegal a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei, nefiind legat în mod direct și aprioric nici de comunicarea actului administrativ nelegal și nici de momentul rămânerii definitive a hotărârii de anulare a acestuia.".

Din analiza acestor prevederi legale rezultă că acțiunea formulată pe cale separată în acordarea despăgubirilor, întemeiată pe art. 19 din Legea nr. 554/2004, este condiționată de existența unei hotărâri judecătorești prin care să fi fost admisă acțiunea îndreptată împotriva actului administrativ nelegal, tipic sau asimilat, precum și de faptul că persoana vătămată a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.

Din actele depuse la dosar, rezultă că cererea de chemare în judecată a fost formulată de recurenta-reclamantă la data de 30.03.2021, care ulterior a fost modificată.

Înalta Curte constată că, într-adevăr, prin Decizia FGA nr. 14452/03.05.2018, pârâtul a respins mai multe cereri de plată formulate de A. pentru suma de 7.913.561,09 RON, inclusiv cererea de plată nr. x/19.04.2016 (suma de 4659 RON), motivat de faptul că acestui creditor de asigurare i-a fost aprobată la plată și plătită din disponibilitățile Fondului de garantare a asiguraților suma de 450.000 RON, reprezentând limita maximă prevăzută de Legea nr. 213/2015.

Ulterior, prin sentința nr. 4902/27.11.2018 pronunțată de Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2018, (definitivă prin Decizia nr. 4644/13.10.2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – secția de contencios administrativ și fiscal), s-a admis acțiunea formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, s-a anulat decizia nr. 14452/03.05.2018 și a fost obligat pârâtul să emită un act administrativ prin care să analizeze pe fond cererile de plată formulate de reclamantă și menționate în borderoul nr. 2 anexat deciziei cu privire la suma de 7.913.561,09 RON, respingând în rest acțiunea.

Prin urmare, câtă vreme din analiza deciziei nr. 14452/03.05.2018 rezultă că unicul motiv care a condus la respingerea cererii de plată este cel legat de interpretarea nelegală de către pârât a prevederilor art. 4 alin. (1) lit. e) coroborate cu cele ale art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 privind plafonul maxim al despăgubirilor de 450.000 RON, precum și faptul că nici Fondul și nici instanța judecătorească învestită cu soluționarea dosarului nr. x/2018 nu au analizat situația concretă a reclamantei în sensul de a se stabili concret dacă deține o creanță de asigurări în sensul art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 în raport de cererea de plată și înscrisurile care o însoțesc, rezultă că reclamantei nu i s-a recunoscut existența și întinderea prejudiciului a cărui reparare a solicitat-o prin cererea de plată nr. x/19.04.2016.

Așadar, rezultă că dreptul material la acțiune nu este prescris extinctiv, câtă vreme la data învestirii instanței (30.03.2021) existența creanței este strâns legată de anularea deciziei nr. 14452/03.05.2018, act administrativ unilateral, cât și de lămurirea existenței în beneficiul reclamantei a creanței principale de 4659 RON, care de altfel, a fost achitată pe cale amiabilă de către recurentul-pârât la data de 28.10.2021.

Având în vedere că data de la care începe să curgă termenul de prescripție pentru introducerea acțiunii în despăgubire reprezintă momentul la care persoana vătămată printr-un act administrativ nelegal a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei, iar recurentei-reclamante i s-a recunoscut dreptul de creanță prin efectuarea plății, la data de 28.10.2021, rezultă în mod indubitabil că acest drept nu poate fi considerat ca fiind prescris.

De altfel, prin această manifestare unilaterală de voință recurentul-pârât a procedat la recunoașterea voluntară a dreptului a cărui prescripție se invocă, iar această manifestare de voință produce efecte juridice în sensul că înlătură posibilitatea recurentului-pârât de a invoca excepția prescripției dreptului la acțiune al recurentei-reclamante.

În consecință, acțiunea formulată de reclamantă nu este nici inadmisibilă, cum susține pârâtul, în raport cu prevederile Legii nr. 554/2004 (art. 19), care permit persoanei vătămate să solicite despăgubiri pe calea unei acțiuni subsidiare în pretenții, atunci când a cerut inițial anularea actului administrativ, fără a cere în același timp și despăgubiri.

În fine, referitor la criticile părții pe fondul cauzei se constată că acestea reprezintă în realitate reproducerea apărărilor formulate în primă instanță, care de altfel au fost analizate.

Prin urmare, se constată că toate criticile formulate sunt nefondate, soluția pronunțată de prima instanță reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ. și art. 20 din Legea nr. 554/2004, modificată și completată, va respinge recursurile ca nefondate, nefiind identificate motive de reformare a sentinței în limitele art. 488 alin. (1) pct. 8 din același cod.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile formulate de reclamanta A. S.A. și de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței nr. 265 din 18 februarie 2022 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 24 noiembrie 2022, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.