ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5004/2022

Ședința publică din data de 28 octombrie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2020, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a solicitat anularea în parte a Deciziei FGA nr. 24516 din 08.10.2020 și obligarea FGA la plata sumei de 1098.52 RON reprezentând penalități de întârziere, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 494 pronunțată la data de 31 martie 2021, Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea de chemare în judecată ca nefondată.

Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond a formulat recurs reclamanta A. S.A. în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ. prin care a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței recurate, și rejudecând cauza, solicită admiterea contestației depusă împotriva Deciziei FGA nr. 24516 din 08.10.2020 respectiv obligarea intimatului la plata sumei de 1098,52 RON reprezentând penalșități de întârziere solicitate prion cererea de plată înregistrată sub nr. x/26.04.2017, precum și obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea recursului, sub un prim aspect se susține că penalitățile de întârziere aferente despăgubirii reprezintă creanțe de asigurări în sensul Normei nr. 23/2014 și Legii nr. 213/2015.

Sunt redate în acest sens dispozițiile art. 1 alin. (3) din Norma nr. 23/2014 și susține că dispozițiile Normei nr. 23/2014 reglementează conținutul contractului de asigurare, și afirmă că atâta vreme cât despăgubirile datorate de asigurător sunt privite ca fiind creanțe de asigurare izvorâte din contractul de asigurare, atunci și penalitățile de întârziere iozvorăsc și ele tot din contractul de asigurare RCA, astfel că nu există niciun argument care să justifice o soluție contrară.

În susținerea acestei critici sunt invocate de către recurent deciziile ÎCCJ nr. 29/2020 și nr. 86/2017.

Mai afirmă recurentul că penalitățile de întârziere rezultă din contractul de asigurare RCA fiind prevăzute chiar prin normele care reglementează contractul de asigurare, prin urmare au natură contractuală.

Sub un alt aspect, susține recurentul că intimatul poate recupera penalitățile de întârziere în cadrul procedurii de faliment fiind invocate în acest sens dispozițiile art. 18 din Legea nr. 213/2015, iar împrejurarea că un creditor are posibilitatea de a recupera penalitățile de întârziere în cadrul procedurii falimentului nu este de natură să excludă posibilitatea recuperării acestora de la FGA. În acest sens invocă recurentul dispozițiile art. 17 din Legea nr. 213/2015 și Decizia ÎCCJ nr. 29/2020.

Intimatul-pârât a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat susținând în esență că recurentul face o interpretare ce adaugă nepermis la textul de lege, respectiv la dispozițiile art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015. Noțiunea creanței de asigurare nu include și penalitățile de întârziere și nici cheltuielile de judecată.

Totodată, afirmă intimatul că dispozițiile Legii nr. 213/2015 și ale Normei 16/2015 nu stabilesc calitatea Fondului de Garantare a Asiguraților de continuator sau succesor al B. S.A. sau al oricărui alt asigurator aflat în faliment, ci statuează că această instituție este una de drept public, având o funcție administrativă în exercitarea căreia se realizează protejarea unui interes public, în sensul de a da posibilitatea creditorilor de asigurări să își realizeze creanțele de asigurări certe, lichide și exigibile din fondurile acestei instituții, în cazul falimentului unui asigurător, urmând o procedură administrativă, necontencioasă care se finalizează prin emiterea de către intimat a unor acte administrative, respectiv notificare de plată sau decizie de respingere.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Recurenta-reclamantă a învestit instanța de contencios administrativ și fiscal cu o cerere prin care a solicitat anularea în parte a Deciziei FGA nr. 24516/08.10.2020, obligarea intimatei FGA la plata sumei de 1098,52 RON reprezentând penalități de întârziere, cu obligarea pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraților la plata cheltuielilor de judecată generate de soluționarea litigiului.

Prima instanță a respins cererea dedusă judecății reținând în esență că, penalitățile de întârziere reprezintă un drept de creanță izvorât din nerespectarea obligației de plată de către asigurător, care naște drepturi și obligații numai între părțile semnatare ale contractului de asigurare, și prin urmare suma solicitată de reclamantă cu titlu de penalități de întârziere nu reprezintă creanță de asigurare.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte pe de o parte, constată că acesta este invocat pur formal, având în vedere că în memoriul de recurs nu sunt prezentate în concret critici referitoare la nemotivarea hotărârii și care să atragă incidența acestui motiv de casare, iar pe de altă parte, constată că hotărârea pronunțată de prima instanță satisface cerințele prevăzute de art. 425, alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., republicat, în considerentele acesteia regăsindu-se motivele de fapt și de drept care au determinat formarea convingerii instanței, fiind examinate efectiv toate problemele esențiale ridicate de părți, respectiv toate motivele de nelegalitate invocate de reclamantă în contextul faptic dat.

Cu privire la motivul de recurs prin care se invocă dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că potrivit acestui motiv, casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța, deși a recurs la textele de lege aplicabile speței, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit.

Astfel, prin motivele de recurs, recurenta-reclamantă a susținut că sentința atacată a fost pronunțată de instanța de fond cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material aplicabile speței, indicând în acest sens, dispozițiile art. 1 alin. (3) din Norma 23/2014, art. 17 și art. 18 din Legea nr. 213/2015.

În esență, chestiunile supuse analizei și asupra căreia părțile au opinii contrare, vizează penalitățile de întârziere și se referă la faptul că acestea reprezintă sau nu creanțe din asigurări în sensul Legii nr. 213/2015 și dacă sunt sau nu izvorâte din contractul de asigurare, respectiv dacă Fondul de Garantare a Asiguraților datorează și penalități de întârziere.

Prima instanță a validat raționamentul intimatului-pârât, reținând, în esență, că pretențiile reclamantei solicitate sub forma penalităților de întârziere nu pot fi plătite de Fondul de Garantare a Asiguraților din fondurile sale, din interpretarea întregului cadru normativ aplicabil în speță rezultând că penalitățile de întârziere nu sunt incluse în sfera creanțelor de asigurări.

Contrar susținerilor recurentei-reclamante, instanța de control judiciar constată că prima instanță a pronunțat hotărârea cu interpretarea și aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente în materie, prin raportare la situația de fapt reținută, soluție pe care, la rândul său, o adoptă ca atare.

Înalta Curte reține că în art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 creanțele de asigurări sunt definite ca fiind "creanțele creditorilor de asigurări, care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări creanțele Fondului de garantare, precum și primele datorate de către societatea de asigurare/reasigurare debitoare, rezultate din încetarea ori, după caz, din anularea contractelor de asigurare sau operațiunilor efectuate, conform legii aplicabile acestora, înainte de intrarea în procedura falimentului".

Art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, acordă creanței de asigurare aceeași definiție, respectiv: "creanțele creditorilor de asigurări, indiferent de momentul nașterii acestora raportat la data deschiderii procedurii de faliment, care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă; se consideră creanțe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilitățile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizații și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare".

Din interpretarea acestor dispoziții legale ce reglementează noțiunea de creanță de asigurări rezultă în mod indubitabil că legiuitorul a înțeles să prevadă aceste definiții pentru a o circumscrie ipotezei speciale a falimentului unui asigurător, similar art. 5 din Legea nr. 85/2014, situația astfel reglementată aplicându-se cu prioritate.

De asemenea, potrivit art. 268 pct. 1 lit. g) din Directiva 2009/138/CE, creanța de asigurare reprezintă orice sumă care este datorată de către întreprinderea de asigurare unor asigurați, deținători de polițe de asigurare, beneficiari sau oricărei părți vătămate având drept direct de acțiune împotriva întreprinderii de asigurare și care rezultă dintr-un contract de asigurare sau din orice operațiune prevăzută la art. 2 alin. (3) lit. b) și c) din activitatea de asigurare directă, inclusiv o sumă rezervată pentru persoanele respective, în cazul în care unele elemente ale datoriei nu sunt încă cunoscute.

Înalta Curte are în vedere și faptul că art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 stabilește rolul Fondului: "Garantează plata de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, încheiate, în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege și în limita resurselor financiare disponibile la momentul plății, așa cum sunt definite la art. 5. În cazul în care disponibilitățile Fondului nu sunt suficiente pentru acoperirea cuantumului sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, creanțele acestora vor putea fi onorate pe măsura alimentării Fondului cu resursele financiare prevăzute de prezenta lege."

Pe de altă parte, se impun a fi amintite și prevederile art. 2214 din C. civ., care stabilesc că "În cazul asigurării de bunuri asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptățite", din interpretarea acestora rezultând că despăgubirea care decurge din contractul de asigurare este reprezentată de contravaloarea pierderii suferite de persoana asigurată prin producerea riscului asigurat.

Așadar, scopul pentru care a fost constituit Fondul de Garantare a Asiguraților este acela de a plăti despăgubirile în cazul falimentului unui asigurător, neexistând un suport legal pentru a se considera că temeiul răspunderii Fondului îl constituie contractul de asigurare, pentru a fi incidente textele de lege aplicabile societăților de asigurare și, implicit, pentru a putea fi obligat și la plata penalităților de întârziere, a dobânzilor legale sau a cheltuielilor de judecată.

Dimpotrivă, din interpretarea normelor speciale cuprinse în Legea nr. 213/2015 rezultă că temeiul răspunderii Fondului nu îl constituie contractul de asigurare, ci, tocmai dispozițiile actului normativ menționat, acesta fiind ținut să efectueze, în limita plafonului de garantare, plăți ale indemnizațiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, iar nu plăți ale daunelor interese moratorii, penalităților sau cheltuielilor de judecată, determinate de atitudinea culpabilă a asigurătorului, care nu a înțeles să-și execute obligațiile contractuale la termenul scadent.

Această concluzie este confirmată de art. 1535 din noul C. civ. care prevede că "În cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadență, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadență până în momentul plății, în cuantumul convenit de părți sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu", sancțiunile în discuție constând în penalitățile de întârziere și fiind astfel aplicabile asigurătorului pentru neplata la termen a unei despăgubiri.

Activitatea Fondului de Garantare a Asiguraților este prevăzută prin Legea de organizare nr. 213/2015, respectiv Norma A.S.F. 16/2015, nefiindu-i aplicabile textele de lege ce erau aplicabile societăților de asigurare, respectiv cele referitoare la penalitățile de întârziere, întrucât acestea nu se referă la modalități de determinare a întinderii despăgubirii conform art. 16 din Norma A.S.F. nr. 16/2015, nici Legea nr. 213/2015 și nici Norma A.S.F. nr. 16/2015 neprevăzând posibilitatea obligării Fondului la plata penalităților de întârziere pentru cazul în care asigurătorul nu și-a îndeplinit obligațiile.

Astfel, intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților plătește din disponibilitățile sale, în cazul falimentului unui asigurător, doar creanțele de asigurări în sensul art. 1 alin. (3) și art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea 213/2015, respectiv sumele achitate creditorilor de asigurări reprezentând despăgubiri/indemnizații, precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare. Așadar, fiind norme cu caracter special, aceste dispoziții legale se aplică în mod prioritar în raport de cele invocate de către recurenta-reclamantă.

În lumina acestor argumente, având în vedere că pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților nu este continuatorul B. S.A. aceasta fiind reprezentată prin lichidator judiciar, iar temeiul răspunderii pârâtului nu îl constituie contractul de asigurare, ci dispozițiile Legii nr. 213/2015, nu i se poate imputa culpa asigurătorului pentru plata cu întârziere a despăgubirilor, în temeiul căreia au fost stabilite penalitățile de întârziere, criticile formulate de recurenta-reclamantă din această perspectivă și invocarea în acest sens a prevederilor art. 1 alin. (3) din Norma aprobată 23/2014 și a considerentelor Deciziei nr. 86/2017 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, fiind, prin urmare, nefondate.

De asemenea, Înalta Curte observă că art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 face trimitere la dobânzile și/sau cheltuielile la care însuși Fondul de Garantare a Asiguraților poate fi obligat ca urmare a constatării și reținerii propriei sale culpe, iar nu la dobânzile stabilite în sarcina asigurătorului falit.

Cât privește invocarea în cauză a Deciziei nr. 29/2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție-Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, instanța de control judiciar reține că decizia menționată nu este incidentă în cauză.

În acest sens este de observat că din considerentele acesteia nu rezultă că s-a stabilit că penalitățile de întârziere reprezintă creanțe de asigurări în sensul Legii nr. 213/2015, ci, a constatat că în cuprinsul definiției date noțiunii de creanță de asigurare legiuitorul a folosit, inițial, termenul la plural, respectiv "creanțele creditorilor de asigurări", întrucât a înțeles să includă în această categorie daunele materiale, daunele morale sau penalitățile, pentru ca, ulterior, să indice în mod clar elementul care unește aceste creanțe și impune a fi tratate ca fiind una singură, și anume contractul de asigurare, ipoteză care, așa cum s-a arătat în argumentele expuse în prezenta hotărâre, nu se verifică în speță, temeiul răspunderii pârâtului nefiind reprezentat de contractul de asigurare, ci de prevederile Legii nr. 213/2015.

În speță, cum legea specială nu a prevăzut o garanție legală și în ceea ce privește daunele-interese moratorii pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător, reclamanta nu poate pretinde stabilirea în sarcina pârâtului a altor obligații decât cele expres prevăzute de lege, penalitățile de întârziere nefiind, prin urmare, incluse în sfera creanței de asigurare, pentru ca pârâtul să aibă obligația de a le plăti din disponibilitățile aflate la dispoziția sa.

În aceste condiții, Înalta Curte constată că nu a fost demonstrată nelegalitatea Deciziei nr. 24516/08.10.2020 emise de Fondul de Garantare a Asiguraților, prima instanță apreciind în mod corect că sumele solicitate cu titlu de penalități de întârziere nu reprezintă creanțe de asigurări pentru a fi obligat Fondul la plata acestora, iar temeiul răspunderii pârâtului nu îl constituie contractul de asigurare, ci dispozițiile Legii nr. 213/2015, astfel că argumentele expuse de recurenta-reclamantă în calea de atac a recursului nu sunt apte să determine casarea hotărârii de fond, întrucât a fost motivată cu respectarea rigorilor prevăzute de lege și a fost dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor legale incidente în cauză.

Pentru considerentele expuse, nefiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva sentinței civile nr. 494 din 31 martie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 28 octombrie 2022.