ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2654/2022

Ședința publică din data de 11 mai 2022

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată la data de 14.08.2019 pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților anularea, în parte, a Deciziei nr. 20657 din data 22.07.2019 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraților, comunicată în data de 29.07.2019 ca nelegală și netemeinică; obligarea intimatului să soluționeze cererea administrativă a subsemnatei înregistrată sub nr. x/12.04.2017 prin acordarea următoarelor despăgubiri:

I) Suma de 73.567 euro (echivalent în RON la cursul BNR din data plății) reprezentând despăgubiri materiale destinate acoperirii:

a) - necesarului aferent sporirii nevoilor de viață determinată de limitările impuse de sechelele vătămărilor suferite;

b) - cheltuielilor avute in unitatile medicale cu ocazia internărilor, a transportului spre și de la unitățile medicale, cu tratamentului medicamentos si cu îngrijirea după momentul accidentului;

c) - necesarul aferent susținerii tratamentului de recuperare medicală.

II) Suma de 100.000 euro (echivalent în RON la data plății) reprezentând despăgubiri morale pentru prejudiciul suferit;

III) Suma de 80.535 euro penalități de întârziere, în cuantum de 0,2% pe zi din despăgubirile datorate, conform prevederilor art. 38 din cadrul Normelor R.C.A de aplicare a Ordinului nr. 23/2014 emis de Autoritatea de Supraveghere Financiară, calculate de la data avizării de daună, respectiv 29.06.2016, până la data până la data de 16.02.2017 - data deschiderii procedurii de faliment, adică pentru 232 zile, conform art. 80 din Legea nr. 85/2014.

IV) Obligarea intimatului F.G.A. la plata cheltuielilor de judecată și reprezentare ocazionate de acest demers.

Prin sentința civilă nr. 218/2020 pronunțată în data de 27 martie 2020, Curtea de Apel București – secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a anulat în parte decizia nr. 20657/22.07.2019 emisă de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților; a obligat pârâtul la plata următoarelor sume: 103088 RON recuperare medicală și 13904 RON diferență despăgubire daune morale; a respins cererea reclamantului cu privire la restul sumelor solicitate ca neîntemeiată; a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 50 RON cheltuieli de judecată constând în taxa de timbru; a luat act de solicitarea reclamantei de a-și recupera cheltuielile de judecată constând în onorariu avocat pe cale separată.

Împotriva sentinței civilă nr. 218/2020 pronunțată la 27 martie 2020 la Curtea de Apel București – secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, au declarat recurs reclamanta A. și pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților.

Reclamanta A. a invocat prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. susținând că greșeala de legalitate săvârșită de instanță de fond privește tocmai criteriul de cuantificare al prejudiciului moral, criteriu ce trebuia să aibă în vedere durerea, intensitatea si durata suferințelor psihice ale părții prejudiciate, consecințele asupra sănătății, vieții sociale, familiale și profesionale ale victimei-conform C. civ., respectiv "consecințele negative suferite pe plan fizic și moral, importanta valorilor morale lezate, măsura în care au fost afectate situația familială, situația profesională sau cea socială"- conform doctrinei și jurisprudenței constante a I. C. civ..J.

Ignorând toate aceste criterii, instanța de fond a evaluat despăgubirile cuvenite victimei în raport cu un așa numit "studiu" ce privește exclusiv regularizarea pe cale amiabilă a pretențiilor de despăgubire, înscris ce nu este emis de Parlament sau de vreo altă autoritate pentru a se încadra în ordinea juridică de drept, ci este un înscris sub semnătură privată.

Evaluarea făcută de instanța de fond s-a realizat cu încălcarea dispozițiilor imperative ale legilor organice și constituționale și mai grav decât atât, fără nicio legătură cu prejudiciul concret adus reclamantei și cu schimbările dramatice petrecute în viața sa în urma accidentului, acum cinci ani de zile.

Motivarea hotărârii în evaluarea daunelor morale, pe Ghidul întocmit de Fondul de Protecție a Victimelor Străzii (prescurtat F.P.V.S), ce conține o medie aritmetică, cu ignorarea evidentă a prejudiciului concret adus victimei, arată lipsa evidentă de legalitate a sentinței pronunțate din perspectiva unei evaluări legale, concrete si individualizate a prejudiciului adus părții vătămate.

Instanța de fond prin sentința pronunțată a acordat despăgubiri morale fără nicio legătură cu prejudiciul cauzat, principiile de drept și echitatea, sens în care solicită intanței de recurs ca, potrivit art. 5 C. proc. civ. să analizeze cererea sa individualizat, conform propriilor convingeri raportat probatoriul administrat ce demonstrează pe deplin efectele vătămătoare, gravitatea prejudiciului cauzat victimei, dificultățile psihice, emoționale și sufletești cu care aceasta se confruntă după momentul accidentului. Situația de fapt conform căreia sechelele accidentului au fost prelungite în timp la nivel psihic reprezintă de asemenea un element consemnat în cuprinsul Raportului de evaluare întocmit de psiholog specialist B..

Sub aspectul suferințelor fizice, dar și psihice, umilințele permanente aduse acestei femei încă tinere prin starea în care se află, transformarea sa într-o persoană dependentă în anumite activități de cei din jurul său, precum și agresiunea psihică permanentă exercitată asupra sa prin modificarea totală a întregii sale existențe, imposibilitatea acesteia de a mai avea o viață socială, profesională și familială precum cea dinaintea accidentului, faptul că nici acum nu este recuperată, creează în mod evident victimei accidentului o stare de neliniște, de zbucium interior, de zdruncinare a mersului calm si pașnic al vieții sufletești al acesteia.

Instanța de fond în mod nelegal a nesocotit dreptul legal al medicilor specializați de a emite asemenea rapoarte, contestând diagnosticul stabilit de raportul de. expertiză medicală nr. 925/19.10.2016 emis de medic primar expertiză medicală și recuperare, dr. C.. Deficitul funcțional de 45%, avansat în cadrul acestui document medical, este incert atât sub aspectul existenței, în condițiile în care este infirmat de raportul de expertiză medico-legală și nu este argumentat decât prin prezentarea anamnezei, cât și sub aspectul menținerii acestuia, pentru un interval de timp de încă 36 de ani (până la momentul împlinirii vârstei de 78,2 ani - speranța de viară pentru femei în România).

Apreciază că în cauză se află în prezența unui prejudiciu cert, reprezentat de pierderile cauzate de vătămările grave asupra sănătății reclamantei urmare accidentului suferit, ce dovedesc un prejudiciu ce trebuie reparat conform înscrisurilor medicale din dosar.

Sentința instanței este nelegală deoarece în baza acelorași clauze contractuale a dispus acordarea despăgubirilor materiale și morale reprezentând creanța principală de asigurare, iar în privința penalităților de întârziere ce sunt reglementate exclusiv de aceleași clauze contractuale, le-a refuzat, deși acestea reprezintă o creanța accesorie de asigurare.

Referitor la calitatea reclamantei de creditor de asigurare, aceasta este evidentă atâta timp cât conform art. 3 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 503/2004 creditorii de asigurări sunt definiți ca reprezentând persoane asigurate, titulari de polițe de asigurare, beneficiari ai contractelor de asigurare, precwn și oricare alte terțe persoane prejudiciate prin nerespectarea condițiilor de asigurare ale contractelor, ale căror creanță nu au fost plătite de societatea de asigurare/reasigurare.

Pe fondul cererii de plată a penalităților de întârziere acestea trebuie acordate având în vedere că erau datorate de către debitoarea D. S.A., în calitate de asigurător de răspundere civilă (societate de asigurare aflată în procedura falimentului), plata debitului fiind în sarcina F.G.A, conform prevederilor art. 21 alin. (1) din cadrul Normei A.S.F nr. 16/2015 prin preluarea și instrumentarea dosarelor de daună conform prevederilor Normelor R.C.A. puse în aplicare prin Norma A.S.F. nr. 23/2014, așa după cum este prevăzut de către art. 18, 22, 21 alin. (2) și celelalte din cadrul Normei ASF.

Prin motivele de recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților după prezentarea unui amplu istoric al speței și invocarea dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. a precizat următoarele.

Instanța de judecata a pronunțat soluția cu încălcarea dispozițiilor art. 50 alin. (1) lit. d) din Norma ASF 23/2014 in privința acordării sumei de 103088 RON reprezentând contravaloare servicii de recuperare medicală, deși nu a produs dovezi în acest sens.

Instanța de fond a acordat intimatei o importanta suma de bani pentru cheltuieli cu recuperarea medicala în lipsa documentelor justificative prevăzute de lege, soluția instantei de fond sub acest aspect încalcă prevederile legale invocate, fiind dată deci cu încălcarea legii.

Totodată, este de reținut și caracterul incert al pretinsului tratament de recuperare și a ofertei obținuta in acest sens se raportează la faptul ca, de la momentul producerii accidentului pana la momentul la care se solicită cheltuieli de recuperare medicala au trecut nu mai putin de 4 ani, timp in care intimata nu a făcut nicio cheltuiala cu tratamente de recuperare medicala, deși era necesar imediat după producerea accidentului, respectiv la finalizarea tratamentului spitalicesc.

Sentința civilă conține o motivare contradictorie, motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., întrucât, judecătorul fondului respingând despăgubirile solicitate de intimata sub denumirea de despăgubiri materiale a avut in vedere lipsa caracterului cert al acestora, dar pentru cheltuielile materiale pretinse pentru recuperare - nu a mai avut in vedere același criteriu, al certitudinii acestora, si le-a admis, desi ambele cheltuieli pot fi admise doar in temeiul aceluiași text legal.

Hotărârea a fost data cu încălcarea prevederile art. 2 alin. (1) si 3 si 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 si ale art. 21 din Norma ASF 16/2015 ai cele ale art. 50 alin. (1) lit. f) din Norma 23/2014, dispoziții din cuprinsul cărora rezultă că Fondul protejează creditorii de asigurări de consecințele insolventei, nu faptul ca fondul se substituie asiguratorilor;

Totodată, deși se retine ca acordarea daunelor morale se face in conformitate cu "jurisprudenta din Romania"- citând in acest sens dispozițiile art. 50 din Norma ASF 23/2014-, instanța de fond nu face nici cea mai mica referire la relevanta jurisprudența —cu referire chiar la Fondul de garantare a asiguraților, de vreme ce Fondul este parte in cauza si deja pe rolul Curții de Apel București - sectia contencios administrativ si fiscal se afla înregistrate peste 3000 de cauze constând in contestații împotriva deciziilor, Ghidul FPVS fiind realizat in ce privește asiguratorii, iar FGA NU este si nu poate fi un asigurator, potrivit legii de organizare si funcționare.

Concluzionând, solicită să admiterea recursului astfel este formulat, casarea in pare a sentinței și, reținând cauza spre soluționare, să se respingă în tot contestația formulată de intimata-reclamanta și să se mențină Decizia nr. 20657/22.07.2019 emisă de Fondul de garantare a asiguraților, decizie pe care o consideră temeinică și legală

Recurenta-reclamantă a depus întâmpinare și, fără a invoca excepții, a solicitat respingerea recursului declarat de pârât ca nefondat.

Recurentul-pârât a depus întâmpinare și, în principal a invocat excepția nulității recursului declarat de reclamantă pentru neindicarea motivelor de nelegalitate, iar în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Recurenta-reclamantă a depus răspuns la întâmpinare.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererilor de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 28 iulie 2020, s-a fixat termen de judecată la data de 14 aprilie 2022, în ședință publică, cu citarea părților.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursurilor

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de către Fondul de Garantare a Asiguraților este fondat și recursul declarat de către reclamanta A. este nefondat, pentru următoarele considerente.

La data de 4 iunie 2015 s-a produs un accident rutier pe raza localității București, unde autoturismul cu numărul de înmatriculare x a lovit-o pe reclamanta A. la trecerea de pietoni aflată în intersecția str. x cu str. x.

Instanța reține în fapt că prin cererea de plata înregistrata la Fondul de Garantare a Asiguraților sub nr. x/12.04.2017 reclamanta a solicitat sa fie despăgubită din disponibilitățile F.G.A. cu suma de 73.567 euro despăgubiri materiale, 100.000 euro despăgubiri morale și 80.535 penalități de întârziere, cererea fiind admisă pentru suma de 39.374 RON.

În acest context, instanța de contencios administrativ și fiscal a fost învestită cu o cerere prin care reclamanta a solicitat, în principal anularea în parte a deciziei nr. 20657/22.07.2019 emisă de către pârâtul FGA, întrucât nu i-a fost acordată o despăgubire echitabilă reprezentând daunele morale și materiale proporțională cu suferința produsă și îndurată.

Prin sentința recurată, s-a admis în parte acțiunea, reclamanta și pârâtul exercitând calea de atac a recursului.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. invocat de recurentul-pârât și de recurenta-reclamantă

Înalta Curte reține că acesta este incident numai atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, ambele teze fiind invocate de recurentul-pârât, recurenta-reclamantă invocând doar existența unor motive contradictorii.

Verificând sentința recurată prin prisma motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., instanța de control judiciar constată că nu se poate susține incidența niciuneia dintre ipotezele reglementate de textul de lege invocat.

Astfel, se constată că hotărârea explică în mod convingător soluția pronunțată în dispozitiv, prin argumente de fapt și de drept care demonstrează că judecătorul fondului a analizat în mod adecvat probele dosarului, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri și a explicat raționamentul pe baza căruia a reținut, în final, că este neîntemeiată acțiunea cu care a fost învestit. Din punct de vedere al tehnicii de motivare a unei hotărâri judecătorești, Înalta Curte va reține că maniera de redactare (mai extinsă sau mai restrânsă) depinde de fiecare judecător în parte, iar hotărârea nu trebuie să cuprindă un răspuns exhaustiv pentru toate argumentele aduse de parte, fiind suficient a se răspunde argumentelor fundamentale, de natură a susține soluția pronunțată în cauză.

Așadar, sentința instanței de fond nu conține o motivare sumară ci, dimpotrivă, cuprinde analiza chestiunilor decisive în rezolvarea litigiului în raport de legislația aplicabilă speței deduse judecății.

În consecință, Înalta Curte nu poate reține acest motiv de recurs, apreciind că au fost respectate dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

În sensul acestor dispoziții din C. proc. civ., precum și a art. 6 § 1 din CEDO, motivele de fapt și de drept la care se referă textul reprezintă elementele silogismului judiciar, premisele de fapt și de drept care au condus instanța la adoptarea soluției din dispozitiv.

Aceasta înseamnă, așa cum s-a reținut în practica consolidată a instanței supreme, având în vedere că motivarea unei hotărâri este o chestiune de sinteză, de conținut, nu de volum, că instanța nu este obligată să răspundă punctual tuturor susținerilor/apărărilor părților ori fiecărei nuanțe date de părți textelor pe care acestea și-au întemeiat cererile, care pot fi sistematizate în funcție de legătura lor logică, cerință pe care o îndeplinește sentința recurată, faptul că soluția pronunțată nu este în concordanță cu opinia recurentului-pârât neputând să atragă casarea hotărârii în temeiul primei teze a dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Nici cea de-a doua teză a acestui articol, invocată de ambii recurenți, nu este incidentă în cauză.

Înalta Curte observă că această teză se referă la situațiile în care există contradicție între considerente și dispozitiv, în sensul că dintr-o parte a hotărârii rezultă că acțiunea este întemeiată, iar din altă parte, că nu este întemeiată, astfel că nu se poate ști ce anume a decis instanța; există contradicție între considerente, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acțiunii, iar din altele faptul că este întemeiată; motivarea soluției cuprinde considerente ce nu au legătură cu pricina în care a fost pronunțată soluția respectivă, atunci când considerentele reflectă un caracter antagonic, nefiind posibil de urmărit raționamentul care a stat la baza pronunțării soluției, niciuna dintre aceste situații neidentificându-se în cauză, de altfel, nefiind indicate nici de către recurenti ca atare.

Astfel, față de susținerile recurentei-reclamante în sensul că pe de-o parte considera ca parata FGA nu preia functiile unui asigurator, ci are menirea de a acoperi despagubirile pentru creditorii societatilor de asigurare aflate in faliment, Înalta Curte precizează că paratul poate proceda la stabilirea cuantumului daunelor morale prin raportare la procedura de solutionare pe cale amiabila a pretentiilor pecuniare izvorate din cazuri de vatamari corporale (...), aspect ce nu constituie motive contradictorii în sensul antereferit.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. invocat de recurenta-reclamantă și de recurentul-pârât

Amintește Înalta Curte că prin art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. sunt vizate situațiile în care instanța de fond evocă norme de drept substanțial incidente situației în cauză, dar le încalcă în litera sau spiritul lor ori le aplică greșit, consecință a unei interpretări eronate a legii.

Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților este fondat, pentru următoarele considerente.

Înalta Curte reține că, potrivit dispozițiilor legale incidente despăgubirile, respectiv daunele morale, daunele materiale și penalitățile se acordă "în conformitate cu legislația și jurisprudența din România".

În ceea ce privește daunele morale, în literatura de specialitate, dar și în practica judecătorească, s-a reținut constant că, în absența unor criterii legale pe baza cărora să se poată realiza o cuantificare obiectivă a acestora, acestea sunt stabilite în raport cu consecințele negative suferite de victima accidentului, importanța valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea și consecințele traumei fizice și psihice suferite ori în ce măsură a fost afectată situația familială, socială și profesională.

Așadar, în stabilirea cuantumului daunelor morale se au în vedere circumstanțele particulare ale cauzei, despăgubirile trebuind să fie rezonabile, juste și echitabile, să corespundă prejudiciului moral real și efectiv produs victimei, în așa fel încât să nu se ajungă la o îmbogățire fără just temei a celui îndreptățit să pretindă și să primească daune morale, dar nici să nu fie derizorii.

Recurentul-pârât a contestat despăgubirile stabilite de instanță pentru prejudiciul moral și material, invocând pragurile valorice stabilite prin Anexa nr. 2 la Procedura de soluționare pe cale amiabilă a pretențiilor pecuniare izvorâte din cazuri de vătămări corporale sau decese, aprobată prin Decizia nr. 258/16.11.2016, emisă de directorul general al Fondului de Garantare a Asiguraților.

A susținut recurentul că, cheltuielile solicitate nu au fost probate cu documente justificative și nu s-a făcut dovada că nu sunt suportate din fondurile de asigurări de sănătate.

Înalta Curte constată că în cauză Curtea de Apel București a reținut în mod nelegal exercitarea dreptului de apreciere de către Fondul de Garantare a Asiguraților cu exces de putere, atâta timp cât această autoritatea avut în vedere procedura sa internă emisă conform art. 30 din Legea nr. 213/2015.

Înalta Curte reține că, prin elaborarea procedurii interne, recurentul-pârât a urmărit să se raporteze la un criteriu obiectiv și rezonabil în stabilirea despăgubirilor solicitate de persoanele vătămate, procedura internă trebuie corelată cu principiul reparării integrale a prejudiciului, consacrat de art. 1349 alin. (2) și art. 1385 alin. (1) C. civ., dar și de jurisprudența instanțelor naționale, care poate justifica depășirea pragurilor stabilite prin proceduri interne adoptate de FGA. Durata îngrijirilor medicale, indicată printr-un certificat sau un raport de expertiză, este pertinentă în stabilirea daunelor acordate pentru compensarea suferințelor morale, deși au fost lezate și valori fără conținut economic, respectiv intensitatea suferințelor resimțite.

Prin urmare, se identifică motivul de nelegalitate a hotărârii de fond în ce privește majorarea cuantumului despăgubirilor cuvenite reclamantei pentru prejudiciul moral suferit, luând în considerare criteriului constând în durata îngrijirilor medicale și a faptului că pârâtul doar garantează plata de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare în cazul falimentului unui asigurator.

În consecință, criticile vor fi admise, obligarea instituției recurente la plata sumei de 13904 RON diferență despăgubiri morale fiind nelegală.

Pe de altă parte, din cuprinsul înscrisurilor aflate la dosarul cauzei, rezultă că, deși a depus diferite oferte ca și dovada a viitoarelor tratamente, reclamanta nu a prezentat și dovada plății acestor servicii de recuperare fizică.

Întrucât reclamanta nu a depus la dosar documente justificative prin care să facă proba plății sumei de 103088 RON, pretinse cu titlu de despăgubiri materiale – recuperare medicală, Înalta Curte constată că în mod greșit prima instanță a obligat pârâtul la plata unui prejudiciu nedovedit, fiind nesocotite dispozițiile Legea 213/2015, Norma ASF nr. 16/2015 și Norma ASF nr. 23/2014, care prevăd despăgubiri pentru cheltuielile efectuate de persoana vătămată "cu tratamentul, cu spitalizarea, pentru recuperare, pentru proteze, pentru alimentație suplimentară, conform prescripțiilor medicale, probate cu documente justificative."

Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta A. este nefondat, pentru următoarele considerente.

Se constată că prin calea de atac exercitată, recurenta-reclamantă și-a manifestat nemulțumirea față de soluția pronunțată de prima instanță în ceea ce privește cuantumul daunelor acordate, respingerea cererii de acordare a despăgubirilor materiale pentru prejudiciu viitor și a penalităților de întârziere, solicitând admiterea cererii astfel cum a fost formulată, invocând argumente similare cu cele expuse în fața primei instanțe, Înalta Curte constatând că sunt nefondate criticile formulate de reclamantă, urmând să le analizeze în mod unitar și să le răspundă prin argumente comune în raport de finalitatea concretă a acestora.

Înalta Curte constată că în conformitate cu dispozițiile art. 49 din Norma A.S.F. nr. 14/2011, forma în vigoare la data producerii accidentului, care stipulează că: "la stabilirea despăgubirilor în cazul vătămării corporale, se au în vedere următoarele: 1. în caz de vătămare corporală: (…) d) eventualele cheltuieli prilejuite de accident - cheltuieli cu transportul persoanei accidentate, cu tratamentul, cu spitalizarea, pentru recuperare, pentru proteze, pentru alimentație suplimentară, conform prescripțiilor medicale, probate cu documente justificative, și care nu sunt suportate din fondurile de asigurări sociale prevăzute de reglementările în vigoare; (…) f) daunele morale, în conformitate cu legislația și jurisprudența din România."

Având în vedere că recurenta-reclamantă nu a depus nici la dosarul de daună, nici la dosarul de fond sau la instanța de recurs, dovezi cu privire la plata sumei de 73567 euro, reprezentând despăgubiri materiale, 100.000 despăgubiri morale și 80.535 euro penalități de întârziere solicitate, Înalta Curte constată că instanța de fond nu a observat legalitatea actului administrativ contestat și a admis în mod eronat cererea de chemare în judecată sub aspectul daunelor morale și materiale.

Totodată se constată că, din înscrisurile depuse la dosar nu rezultă daunele suplimentare solicitate, în sensul că nu s-a dovedit efectuarea procedurilor de recuperare efectivă și nici faptul că reclamanta ar avea nevoie de recuperare pentru tot restul vieții.

Critica recurentei vizând faptul că Ghidul întocmit de către Fondul pentru Protecția Victimelor Străzii este un înscris sub semnătură privată nu este fondată, întrucât acest ghid a fost emis de o autoritate publică în baza unor hotărâri judecătorești ale instanțelor, precum și puncte de vedere ale doctrinarilor, pentru a afla trendul aspectelor cantitative ale despăgubirilor pentru daune morale acordate victimelor accidentelor de circulație, în baza asigurării de răspundere civilă.

În virtutea art. 249 C. proc. civ., reclamantului îi incumba sarcina probei întinderii despăgubirilor materiale, anume de a arăta că a suportat efectiv aceste cheltuieli și care a fost valoarea acestora, fără a i se impune să depună înscrisuri pentru fiecare sumă astfel cheltuită, putând administra orice mijloc de probă în acest sens.

Se reține că atât Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cât și Înalta Curte de Casație și Justiție, atunci când acordă despăgubiri morale procedează la o apreciere subiectivă a circumstanțelor particulare ale cauzei, relativ la suferințele fizice și psihice pe care le-au suportat victimele unui accident de circulație, respectiv rudele persoanelor decedate, precum și la consecințele negative pe care acel accident le-a avut cu privire la viața lor particulară, astfel cum acestea sunt evidențiate prin probele administrate. Ca atare, în materia daunelor morale, atât jurisprudența națională, cât și hotărârile Curții de la Strasbourg pot furniza judecătorului cauzei doar criterii de estimare a unor astfel de despăgubiri și, respectiv pot evidenția limitele de apreciere a cuantumului acestora.

Referitor la daunele morale, Înalta Curte precizează că stabilirea cuantumului daunelor morale nu poate fi realizată prin raportare la parametri exacți, astfel că determinarea acestui cuantum implică o marjă de apreciere a autorității învestite cu cererea petentei, ce poate fi analizată în concret prin prisma consecințelor negative suferite de cel vătămat în plan fizic și/sau psihic, precum și de importanța valorilor sociale lezate, măsura în care au fost lezate și intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării. Așadar, în lipsa unor criterii și limite legale, intimatul-pârât a stabilit corect cuantumul daunelor materiale și morale, raportându-se, la un criteriu obiectiv și rezonabil, respectiv zilele de îngrijiri medicale.

Cât privește cuantumul daunelor morale acordate, pe care recurenta-reclamantă îl consideră insuficient, Înalta Curte reține că, spre deosebire de prejudiciul material, a cărui întindere nu poate fi stabilită decât pe baza unui suport probator, în privința daunelor morale nu pot fi produse probe materiale în vederea cuantificării pierderii suferite. De aceea, trebuie aprecieze, în raport cu toate circumstanțele cauzei, asupra unei sume globale, care să constituie o reparație echitabilă în raport cu efectele faptei generatoare de prejudicii. Daunele morale corespund atingerii aduse cinstei, onoarei, imaginii publice ori prestigiului profesional al persoanei, scopul lor fiind unul compensatoriu, fără să constituie însă o penalitate excesivă pentru cel care a produs dauna.

În mod evident, nu se poate pretinde că acordarea de despăgubiri morale, oricare ar fi cuantumul acestora, este în măsură să conducă la înlăturarea suferinței produse recurentei-reclamante urmare a producerii evenimentului rutier, o asemenea suferință suportată ca urmare a recuperării fizice îndelungate, neputând fi cuantificată în bani. Ceea ce se intenționează prin acordarea daunelor morale este în primul rând recunoașterea caracterului vătămător al faptei, precum și recunoașterea faptului că aceasta a fost de natură a produce persoanelor vătămate, suferințe psihice/emoționale imposibil de cuantificat.

Așadar, scopul acordării daunelor morale este acela de a oferi o compensație persoanelor vătămate pentru pierderea suferită, fără a avea pretenția însă ca despăgubirile morale să înlăture integral urmările faptei cauzatoare de prejudicii, acesta fiind motivul pentru care regulile de evaluare a cuantumului acestora este diferit de modalitatea de stabilire a daunelor materiale.

De asemenea, se reține că în procedura de evaluare a despăgubirilor morale, intimatul-pârât F.G.A. s-a raportat la "Procedura de soluționare pe cale amiabilă a pretențiilor pecuniare (morale și materiale) izvorâte din cazuri de vătămări corporale și decese", care reprezintă o procedură internă validată de asigurătorul D. S.A. și folosită în prezent de lichidatorul judiciar în analiza cererilor de creanță formulate de creditori pentru înscrierea la masa credală.

Dat fiind că nu există dispoziții legale exprese cu privire la modalitatea în care trebuie evaluat cuantumul despăgubirilor morale, procedurile utilizate de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților în evaluarea daunelor morale reprezintă un criteriu obiectiv de evaluare a prejudiciului, în condițiile în care aceste proceduri au fost elaborate inclusiv prin raportare la evoluția practicii judiciare în materie.

Potrivit dispozițiilor legale incidente cauzei instituția pârâtă F.G.A., nu este chemat să repare prejudiciul suferit de reclamantă în locul asiguratorului care a intrat în insolvență, ci este chemat în nume propriu, în scop de garantare a persoanelor prejudiciate de intrarea în insolvență a asiguratorului asupra faptului că acestea vor fi despăgubite.

Pe cale de consecință, Înalta Curte va reține că nu are loc o înlocuire a debitorului obligației de plată a despăgubirii cu un nou debitor, ca urmare a intrării primului în faliment, ci la momentul deschiderii procedurii iau naștere în patrimoniul reclamanților și al pârâtului, în temeiul Legii nr. 215/2015, dreptul și obligația corelativă de garantare a despăgubirii, care însă poate fi plafonată de legiuitor și a cărei executare este supusă, din punct de vedere procedural, unor norme speciale, derogatorii.

În acest sens, prezintă relevanță dispozițiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 potrivit cărora: "Fondul garantează plata de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, încheiate, în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege și în limita resurselor financiare disponibile la momentul plății, așa cum sunt definite la art. 5".

Rezultă așadar, din textul legii, că în aplicarea dispozițiilor legale, recurentul-pârât F.G.A. are dreptul de a stabili proceduri interne privind modul de cuantificare a daunelor morale și, dat fiind că aceste proceduri reprezintă rezultatul cercetării jurisprudenței în materie, Înalta Curte apreciază că atât "Procedura de soluționare pe cale amiabilă a pretențiilor pecuniare (morale și materiale) izvorâte din cazuri de vătămări corporale și decese", care reprezintă o procedură internă validată de asigurătorul falimentar și folosită în prezent de lichidatorul judiciar în analiza cererilor de creanță formulate de creditori pentru înscrierea la masa credală, reprezintă criterii obiective în stabilirea cuantumului daunelor morale.

Așadar, nu pot fi avute în vedere criticile recurentei-reclamante potrivit cărora despăgubirile acordate cu titlu de daune morale au fost stabilite de către intimatul-pârât Fondul de Garantare al Asiguraților făcându-se abstracție de jurisprudența și practica în materie, iar considerentele sentinței recurate, sub acest aspect, ar fi nesusținute de dovezile administrate în cauză și de practica judiciară în domeniu, cu atât mai mult cu cât modul de stabilire a acestora nu a fost exercitat discreționar, ci în baza unor reguli concrete, cu aplicabilitate generală, ce asigură respectarea unui tratament egal și nediscriminatoriu față de orice creditor de asigurare.

Astfel, tocmai pentru a nu lăsa loc arbitrariului, Directorul General al F.G.A. a emis Decizia nr. 258/16.11.2016 pentru amendarea și completarea Deciziei F.G.A. nr. 142/2016, prin care a determinat o medie a cuantumului despăgubirilor acordate cu titlu de daune morale, prin raportare nu doar la jurisprudență, ci și la modalitatea de soluționare pe cale amiabilă, în trecut, a unor astfel de situații de către asigurătorul în insolvență E. S.A., dar și în considerarea rezultatului studiului FPVS 2011.

Nu în ultimul rând, Înalta Curtea constată că în aprecierea cuantumului daunelor, instanța de fond nu a avut în vedere și că, în cauză, nu s-a susținut și dovedit că recurenta-reclamantă desfășura anterior producerii evenimentului rutier o activitate profesională cu caracter de continuitate și regularitate care îi este inaccesibilă în momentul de față sau care în prezent ar presupune eforturi suplimentare pentru realizare.

Totodată, în cuprinsul motivelor de recurs reclamanta solicită să ia în considerare probatoriul administrat, deși în calea extraordinară de atac nu se poate reaprecia probatoriul administrat la fond.

Susținerile reclamantă în ceea ce privește neincidența în cauză a jurisprudenței sunt confuze, întrucât din cuprinsul motivelor solicită aplicarea unei jurisprudențe mai favorabile

Sub aspectul penalităților de întârziere, instanța de recurs constată că în mod legal și temeinic judecătorul fondului a precizat că "Fondul de Garantare a Asiguraților poate fi obligat ca urmare a constatării și reținerii propriei sale culpe, iar nu la dobânzile și/sau cheltuielile de judecată stabilite în sarcina asiguratorului falit".

Trebuie precizat că doar asigurătorul de răspundere civilă obligatorie auto este cel care poate fi obligat la plata dobânzii legale penalizatoare prevăzute de O.G. nr. 13/2011, aferente despăgubirilor acordate, calculate de la data producerii prejudiciului.

În opinia recurentei-reclamante, penalitățile de întârziere aferente despăgubirii din asigurări reprezintă creanțe din asigurări, în sensul Normei amintite și al Legii nr. 213/2015, rezultând în mod expres din contractul de asigurare RCA.

În schimb, recurentul-pârât a solicitat să se constate că penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată solicitate nu își au sursa într-un contract de asigurare, astfel încât nu reprezintă creanțe de asigurări, neputând fi achitate din disponibilitățile Fondului. Totodată, a considerat că legea de organizare a Fondului nu prevede preluarea datoriilor societății de asigurare și nici posibilitatea plății penalităților și a cheltuielilor de judecată de către Fondul de Garantare a Asiguraților.

Instanța de fond a validat raționamentul instituției pârâte, reținând, în esență, că reclamanta nu a dobândit de la asiguratul său, în urma subrogării, în calitate de asigurător CASCO, dreptul de a pretinde penalități de întârziere de la asigurătorul RCA, având în vedere că asiguratul nu deținea în patrimoniul său acest drept, pentru a-l putea transmite asigurătorului CASCO. Or, dispozițiile exprese ale Ordinului CSA condiționează nașterea dreptului la penalități de momentul expirării termenelor care încep să curgă de la data avizării plății de către asigurătorul RCA, acest moment fiind ulterior datei la care intervine subrogarea, și nu anterior, fiind imposibil de transmis dreptul la penalități, de către persoana păgubită, ca efect al subrogării.

Contrar susținerilor recurentei-reclamante, instanța de control judiciar constată că prima instanță a pronunțat hotărârea cu interpretarea și aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente în materie prin raportare la situația de fapt reținută, soluție pe care, la rândul său, o adoptă ca atare.

Înalta Curte reține că penalitățile de întârziere aferente daunelor materiale nu reprezintă creanțe de asigurări în înțelesul dat de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 deoarece, pe de o parte, prin hotărârile judecătorești nu se instituie obligația de plată în sarcina Fondului de Garantare a Asiguraților, ci, în sarcina asigurătorului aflat în faliment, iar, pe de altă parte, acestea trebuie să fie achitate de către Fondul de Garantare a Asiguraților doar în măsura în care constituie creanțe de asigurări.

Din interpretarea dispozițiilor prin care se definește noțiunea de creanță de asigurări rezultă în mod indubitabil că legiuitorul a înțeles să reglementeze aceste definiții pentru a o circumscrie ipotezei speciale a falimentului unui asigurător, similar art. 5 din Legea nr. 85/2014, situația astfel reglementată aplicându-se cu prioritate.

În acest sens este esențial a se observa că din interpretarea dispozițiilor art. 9 și art. 17 din Norma ASF nr. 16/2015 rezultă că Fondul de Garantare a Asiguraților nu preia funcțiile unui asigurător față de care s-a dispus deschiderea procedurii de faliment. Aceasta întrucât Fondul de Garantare a Asiguraților a fost constituit cu un scop specific în mod clar determinat, astfel că, după data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment pronunțate împotriva unei societăți de asigurare aflate în insolvență, acesta nu preia obligațiile asigurătorului asumate în urma încheierii contractelor de asigurare de răspundere civilă pentru accidente produse de vehicule.

În egală măsură, Înalta Curte reține că prin dispozițiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 este reglementat rolul Fondului, legiuitorul statuând că acesta "Garantează plata de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, încheiate, în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege și în limita resurselor financiare disponibile la momentul plății, așa cum sunt definite la art. 5. În cazul în care disponibilitățile Fondului nu sunt suficiente pentru acoperirea cuantumului sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, creanțele acestora vor putea fi onorate pe măsura alimentării Fondului cu resursele financiare prevăzute de prezenta lege."

În concluzie, dispozițiile art. 2 alin. (3) și art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 fac referire la despăgubiri sau indemnizații, respectiv la prime datorate, corespunzătoare celor reglementate la art. 26 alin. (1) lit. a)-d) din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011, prevederi în privința cărora instanța de control judiciar reține că nu pot fi interpretate în mod extensiv.

Așadar, scopul pentru care a fost constituit Fondul de Garantare a Asiguraților este acela de a plăti despăgubirile în cazul falimentului unui asigurător, neexistând un suport legal pentru a se considera că temeiul răspunderii Fondului îl constituie contractul de asigurare, pentru a fi incidente textele de lege aplicabile societăților de asigurare și, implicit, pentru a putea fi obligat și la plata penalităților de întârziere sau a cheltuielilor de judecată.

Dimpotrivă, din interpretarea normelor speciale cuprinse în Legea nr. 213/2015 rezultă că temeiul răspunderii Fondului nu îl constituie contractul de asigurare, ci, tocmai dispozițiile actului normativ menționat, în aplicarea cărora Fondul este ținut să efectueze, în limita plafonului de garantare, plăți ale indemnizațiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, iar nu plăți ale daunelor interese moratorii, penalităților de întârziere sau cheltuielilor de judecată, întrucât acestea sunt determinate de atitudinea culpabilă a asigurătorului, care nu a înțeles să-și execute obligațiile contractuale la termenul scadent.

În sprijinul acestei concluzii urmează a fi reținute și dispozițiile art. 1535 din C. civ. care prevăd că "În cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadență, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadență până în momentul plății, în cuantumul convenit de părți sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu", sancțiunile în discuție constând în penalități de întârziere aplicabile asigurătorului pentru neplata la termen a unei despăgubiri.

Rezultă cu puterea evidenței că raportul de drept civil existent între recurenta-reclamantă și asigurătorul D. S.A. produce efecte numai între aceste părți, conform dispozițiilor art. 1280 din C. civ., iar raportul de drept administrativ este rezultatul îndeplinirii condițiilor cerute de legea specială în vigoare la data falimentului, respectiv Legea nr. 213/2015, care a abrogat Legea nr. 136/1995.

În speță, Fondul de Garantare a Asiguraților nu este un continuator sau un succesor al asigurătorului falit, obligațiile sale fiind proprii și nu o continuare a obligațiilor asigurătorului aflat în faliment.

În egală măsură, instanța de control judiciar reține că activitatea Fondului este prevăzută prin Legea de organizare nr. 213/2015, respectiv Norma A.S.F. 16/2015, nefiindu-i aplicabile textele de lege ce erau aplicabile societăților de asigurare, respectiv cele referitoare la penalitățile de întârziere, întrucât acestea nu se referă la modalități de determinare a întinderii despăgubirii conform art. 16 din Norma A.S.F. nr. 16/2015, nici Legea nr. 213/2015 și nici Norma A.S.F. nr. 16/2015 neprevăzând posibilitatea obligării Fondului la plata penalităților de întârziere și a cheltuielilor de judecată în situația în care asigurătorul nu și-a îndeplinit obligațiile.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de Fondul de Garantare a Asiguraților, va casa sentința atacată și, rejudecând, va respinge în tot acțiunea reclamantei ca neîntemeiată și va respinge recursul declarat de A. împotriva sentinței civile nr. 218/2020 din 27 martie 2020 pronunțate de Curtea de Apel București – secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Va obliga intimata-reclamantă la plata sumei de 200 de RON către recurentul-pârât, cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în taxa judiciară de timbru.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței civile nr. 218/2020 din 27 martie 2020 pronunțate de Curtea de Apel București – secția a IX-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată și rejudecând cauza:

Respinge acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca neîntemeiată.

Respinge recursul declarat de A. împotriva sentinței civile nr. 218/2020 din 27 martie 2020 pronunțate de Curtea de Apel București – secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Obligă recurenta-reclamantă la plata către recurenta-pârâtă a sumei de 200 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Soluția va fi pusă la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.

Pronunțată astăzi, 11 mai 2022.