ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2190/2023

Cadrul procesual Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe sub nr. de mai sus, reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR, anularea în parte a Deciziei nr. 25916/25.03.2021 și obligarea FGA la plata sumelor de 418,22 RON reprezentând penalități de întârziere și 200 RON reprezentând cheltuieli de judecată acordate prin sentința civilă nr. 5488/2015 pronunțată de Judecătoria Suceava în Dosarul nr. x/2015.

Soluția instanței de fond Prin sentința civilă nr. 136 de la data de 31 ianuarie 2022 a Curții de Apel București – secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal, a fost admisă, în parte, acțiunea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților și anulată, în parte, Decizia FGA nr. 25916/25.03.2021, exclusiv în privința cererii de plată a despăgubirilor în sumă de 200 RON, reprezentând cheltuieli de judecată. A fost obligat pârâtul FGA la plata despăgubirilor în sumă de 200 RON, reprezentând cheltuieli de judecată stabilite prin sentința civilă nr. 5488/20.11.2015, definitivă, pronunțată în dosarul nr. x/2015 al Judecătoriei Suceava. Totodată, a fost respinsă, în rest cererea, ca neîntemeiată. Au fost acordate reclamantei cheltuielile de judecată în cuantum de 70 de RON, reprezentând taxă judiciară de timbru.

Cererea de recurs Împotriva sentinței nr. 136 de la data de 31 ianuarie 2022 a Curții de Apel București – secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamanta A. S.A., criticând-o pentru nelegalitate din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea căii de atac, casarea sentinței recurate și rejudecarea cauzei pe fond cu consecința admiterii contestației formulate împotriva Deciziei nr. 25916/25.03.2021 emise de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților și obligării pârâtului la plata sumei de 418,22 reprezentând penalități de întârziere care nu au fost acordate prin sentința civilă atacată, precum și la plata cheltuielilor de judecată generate de prezentul litigiu. În dezvoltarea recursului promovat recurenta-reclamantă a susținut, în contextul unei succinte expuneri a situației de fapt și a soluției pronunțate de instanța de fond, că hotărârea atacată cuprinde considerente netemeinice și nelegale. Astfel, în cadrul primei critici a susținut că hotărârea recurată a fost pronunțată cu nesocotirea dezlegărilor date prin Decizia nr. 29/2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin intermediul căreia instanța supremă a stabilit, printre altele, că reprezintă creanțe de asigurări orice sume datorate creditorilor de asigurare în baza unui contract de asigurare. În acest sens a redat în cuprinsul cererii de recurs considerentele de la pct. 122-127 din Decizia evocată nr. 29/2020, care conțin o dezlegare referitoare la faptul că daunele materiale, daunele morale și penalitățile sunt izvorâte din contractul de asigurare și reprezintă creanțe de asigurare, considerând astfel că enumerarea făcută în teza a doua a prevederilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 este una exemplificativă și că reprezintă creanțe de asigurare orice sumă datorată în baza unui contract de asigurare. Ca urmare, a arătat că relevant este faptul că penalitățile de întârziere/cheltuielile de judecată sunt datorate în baza contractului de asigurare, iar nu în raport de persoana a cărei culpă au fost generate aceste penalități și/sau cheltuieli, întrucât criteriul în funcție de care se califică o sumă ca fiind creanță de asigurare este reprezentat de izvorul creanței, iar nu de persoana aflată în culpă. Sub un al doilea aspect recurenta-reclamantă a criticat sentința de fond pentru pronunțarea cu încălcarea dispozițiilor art. 1 alin. (3) din Norma ASF nr. 14/2011, precum și a dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015. Citând dispozițiile art. 1 alin. (3) din Norma 14/2011, a precizat că, potrivit acestora, conținutul contractului de asigurare RCA este stabilit prin dispozițiile cuprinse în Legea nr. 136/1995 și în respectiva normă, iar prevederile inserate în Titlul III din Normă-Contractul de asigurare, sunt menționate toate drepturile și obligațiile care formează conținutul contractului de asigurare RCA, prezentând relevanță, de asemenea, art. 26 alin. (1) lit. a), b) și c) din Norma ASF nr. 14/2011 precum și art. 37 din Norma nr. 14/2011. În concluzie, recurenta-reclamantă a apreciat că ambele categorii de creanțe, respectiv: despăgubirile, penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată, sunt reglementate prin dispoziții ce formează conținutul contractului de asigurare RCA, rezultând astfel din contract, motiv pentru care, în temeiul art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată reprezintă creanțe de asigurare tocmai ca urmare a faptului că sunt reglementate prin dispoziții ce formează conținutul contractului de asigurare RCA, iar faptul că penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată sunt activate în contextul unei culpe a asigurătorului aflat în faliment neschimbând acest aspect. A mai opinat în sensul că aceste categorii de creanțe sunt reglementate prin contractul de asigurare RCA și tocmai de aceea reprezintă creanțe de asigurare. De altfel, din cuprinsul art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 ce cuprinde definiția creanței de asigurare și din care rezultă criteriul de încadrare a unei creanțe în categoria creanțelor de asigurare, și anume faptul rezultării creanței din contractul de asigurare, nu reiese că se referă la o eventuală culpă sau la lipsa de culpă a asigurătorului aflat în faliment, neprevăzându-se faptul că reprezintă creanțe de asigurare doar acele creanțe în legătură cu care nu se constată o culpă a asigurătorului aflat în faliment. Faptul că penalitățile de întârziere nu fac parte din obiectul principal al contractului de asigurare (ele reprezentând un accesoriu) nu conduce la concluzia că ele nu ar fi datorate în baza contractului RCA. Acest fapt nu constituie un argument care să acrediteze ideea că ele nu ar izvorî din contract. Deși reprezintă un accesoriu, penalitățile de întârziere sunt datorate în baza contractului de asigurare. Pentru toate aceste motive, a solicitat recurenta admiterea cererii de recurs, cu consecința casării sentinței civile atacate, iar pe fondul cauzei, admiterea, în totalitate, a cererii de chemare în judecată în sensul obligării FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR la plata penalităților de întârziere. Ulterior, cerere de recurs a formulat în cauza de față și pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR solicitând, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., admiterea căii de atac, casarea sentinței civile recurate, cu respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată. În esență, în motivare, a susținut că FGA achită despăgubiri în baza legii, în urma deschiderii procedurii de faliment, în urma unei cereri și în urma analizării evenimentului asigurat și produs prin raportare la dispozițiile legii și ale condițiilor de asigurare, iar nu ca efect al contractului de asigurare. Dispozițiile Legii nr. 213/2015 nu prevăd asumarea de către FGA și a răspunderii contractuale pentru a putea fi atrasă culpa contractuală sau delictuală și, implicit, obligarea FGA la suportarea consecințelor nerespectării obligațiilor contractuale, inclusiv a cheltuielilor de judecata generate de promovarea unei acțiuni împotriva asigurătorului culpabil de nerespectarea obligațiilor de plata, asigurător intrat ulterior in procedura insolventei. A susținut că, în mod corect, prima instanță a reținut că FGA nu poate fi obligat la plata penalităților de întârziere, creanțe ce au același izvor, răspunderea civila in baza contractului de asigurare. Legiuitorul a definit in mod expres noțiunea creanței de asigurări, un element esențial al calificării unei pretenții ca fiind creanța de asigurări fiind izvorul său direct, respectiv contractul de asigurare, norma juridica încadrând în aceasta categorie doar "despăgubirile/indemnizațiile" si "primele", nu si alte categorii de creanțe stabilite in sarcina asigurătorului in faliment. Prin urmare, a precizat că Fondul de Garantare a Asiguraților este ținut sa efectueze, in limita plafonului de garantare, plați ale indemnizațiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative si obligatorii, iar nu plați ale altor categorii de creanțe, cum sunt cheltuielile de judecata, acestea fiind determinate de atitudinea culpabila a asigurătorului, care nu a înțeles să îsi îndeplinească obligațiile contractuale la termenul scadent, temeiul răspunderii pentru atitudinea culpabila a B. fiind răspunderea civila delictuala. A mai invocat în fundamentarea argumentației sale și prevederile art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, cu mențiunea că penalitățile de întârziere si cheltuielile de judecata pretinse in dosarul procesual promovat împotriva asigurătorului falit nu pot fi încadrate in sfera creanțelor de asigurări, asa cum a fost reglementata prin dispozițiile art. 4 alin. 1it. a) din Legea nr. 213/2015. Potrivit dispozițiilor Legii nr. 213/2015 si Normei ASF nr. 16/2015, Fondul de Garantare a Asiguraților este constituit cu scop si destinație specifice, și nu se substituie asigurătorului aflat in insolventa. Fondul nu este succesorul in drepturi si obligații al niciunui asigurător insolvent, nu preia drepturile, obligațiile si nici patrimoniul acestuia și nu are obligația de a acoperi toate tipurile de creanțe, ci doar creanțele de asigurări, categorie definita in mod expres de dispozițiile art. 4 lit. a) din Legea nr. 213/2015. Pentru recuperarea creanțelor ce nu se încadrează in categoria creanțelor de asigurări, creditorii au posibilitatea de a urma procedura insolventei si a formula cerere de înscriere la masa credala. Se prevalează același recurent–pârât de Decizia nr. 33 din 09 iunie 2008, publicata in Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 108 din 23.02.2009, prin care Înalta Curte de Casație si Justiție a stabilit ca, in virtutea principiului specialia generalibus derogant, concursul dintre legea speciala si legea generala se rezolva in favoarea legii speciale, chiar daca acest fapt nu este prevăzut expres in legea speciala si ca, in cazul in care sunt sesizate neconcordante intre legea speciala si Convenția europeana a drepturilor omului, aceasta din urma are prioritate. In privința cheltuielilor de judecata, legiuitorul a prevăzut ca pentru recuperarea acestor creanțe (si a tuturor creanțelor care nu reprezintă creanțe de asigurări) calea de urmat este înscrierea la masa credala a asigurătorului in faliment, potrivit dispozițiilor Legii nr. 85/2014. Fondul, ca schemă de garantare în domeniul asigurărilor, este constituit cu scop și destinație specifice, nu se substituie asigurătorului aflat în insolventă si nu preia obligațiile asigurătorului asumate în urma încheierii contractului de asigurare, scopul Fondului fiind de a proteja interesele creditorilor de asigurări de consecințele insolventei unui asigurător, permițând acestora sa obțină despăgubiri/indemnizații, rezultate din contractele de asigurări facultative și obligatorii, încheiate în condițiile legii cu asigurătorul în faliment, în cazul falimentului unui asigurător. însă numai în condițiile si limitele impuse de legea de înființare a Fondului. De altfel, prin RIL-ul nr. 26/2017 ÎCCJ a stabilit foarte clar că FGA nu este și nu poate fi parte responsabilă civilmente. A precizat că litigiul care a făcut obiectul dosarului procesual nr. x/2015, soluționat de Judecătoria Suceava prin pronunțarea sentinței nr. 5488/20.11.2015, a fost generat de culpa procesuala a asigurătorului falit B., care nu si-a îndeplinit obligația de plata in termenul legal. In mod evident FGA nu a fost parte in dosarul in speța, negăsindu-si astfel aplicabilitatea prevederile art. 453 C. proc. civ. In mod eronat instanța de fond a considerat ca aceste cheltuieli de judecata generate din culpa asigurătorului si stabilite de instanța in contradictoriu cu asigurătorul ar trebui preluate de FGA in virtutea obligației de garantare si protejare a creditorilor din asigurări, întrucât răspunderea FGA este una de natura legala spre deosebire de culpa asigurătorului care este de natura convenționala si rezida in prevederile Ordinul nr. 14/2011 al CSA. Conform art. 4 din Legea 213/2015, FGA garantează plata creanțelor din asigurări (indemnizații din asigurări) rezultând exclusiv din contractul de asigurare si nicidecum plata penalităților sau cheltuielilor de judecata generate de culpa asigurătorului ca urmare neachitării despăgubirilor sau plata cu întârziere a acestora. Pentru considerentele expuse, a solicitat admiterea recursului, cu respingerea, ca nefondate, a cererii de chemare în judecată și menținerea Deciziei 25916/25.03.2021 a FGA, ca fiind legală și temeinică.

Apărările formulate în cauză. Prin întâmpinarea formulată în cauză, recurenta – reclamantă A. S.A. a solicitat respingerea recursului Fondului de Garantare a Asiguraților ca nefondat și menținerea hotărârii instanței de fond ca temeinică și legală. II. Soluția instanței de recurs. Examinând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate. 1. Argumentele de fapt și de drept relevante. În ceea ce privește dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., invocate ca temei al cererii de recurs ale ambilor recurenți, Înalta Curte constată că, deși este invocat acest motiv de recurs, el nu este însoțit de argumentele prin care să se demonstreze în care dintre ipotezele reglementate de textul legal mai sus menționat s-ar încadra critica de nelegalitate. Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, alături de celelalte mențiuni prevăzute cu caracter imperativ, și motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea ca motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat. Prin textul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., legiuitorul a reglementat mai multe ipoteze de nelegalitate, de natură să atragă casarea unei hotărâri judecătorești, însă simpla invocare a acestui articol nu este de natură a conduce la concluzia că cerința imperativă a dispozițiilor art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ. a fost îndeplinită în cauză de către recurentul-reclamant. Pentru a conduce la casarea hotărârii atacate pe acest motiv de critică, recursul nu se poate limita la o simplă indicare "de formă" a textului art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., cerința legală a "dezvoltării motivelor" implicând determinarea criticilor punctuale și indicarea pretinselor greșeli de judecată săvârșite de instanță, cerință nerespectată de către recurent cu ocazia invocării acestui prim motiv de recurs, ceea ce conferă susținerilor recurentului doar o aparență de motivare, însă nu reprezintă un argument suficient pentru a provoca o analiză de legalitate a hotărârii recurate pe acest motiv de recurs. Prin urmare, sancțiunea prevăzută de normele procedurale în vigoare, pentru lipsa oricăreia dintre mențiunile la care se referă art. 486 alin. (1) lit. a) și c), este nulitatea, astfel cum prevăd dispozițiilor art. 488 alin. (3) teza întâi C. proc. civ. Astfel, Înalta Curte va admite excepția nulității recursului și, pe cale de consecință, va anula recursul din perspectiva motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în raport cu dispozițiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ. În ceea ce privește cel de-al doilea motiv de recurs invocat de recurenți, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., amintește Înalta Curte că potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale, nu și a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța, deși a recurs la textele de lege aplicabile speței, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit. În cauza de față acest motiv nu este incident, după cum se va arăta în cele ce urmează. În cadrul criticilor subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut că sentința atacată a fost pronunțată de prima instanță cu nesocotirea dezlegărilor date prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 29/2020, cu încălcarea dispozițiilor art. 1 alin. (3) din Norma ASF nr. 14/2011, precum și a celor cuprinse la art. 4 alin. (1) lit. a) și art. 18 din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraților. În esență, chestiunea supusă analizei și asupra căreia părțile au opinii contrare, vizează penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată aferente despăgubirii din asigurări și se referă la faptul că acestea reprezintă sau nu creanțe din asigurări în sensul Legii nr. 213/2015 și dacă sunt sau nu izvorâte din contractul de asigurare RCA. În opinia recurentei-reclamante, penalitățile de întârziere aferente despăgubirii din asigurări reprezintă creanțe din asigurări, în sensul Legii nr. 213/2015, rezultând în mod expres din contractul de asigurare RCA. În schimb, recurentul-pârât a solicitat să se constate că penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată nu își au sursa într-un contract de asigurare, astfel încât nu reprezintă creanțe de asigurări, neputând fi achitate din disponibilitățile Fondului. Prima instanță a validat raționamentul recurentei – reclamante, parțial, reținând, în esență, că pretențiile reclamantei solicitate sub forma penalităților de întârziere nu reprezintă creanțe de asigurare, astfel încât pârâtul să aibă obligația de a le plăti din disponibilitățile aflate la dispoziția sa, din interpretarea întregului cadru normativ aplicabil în speță rezultând că penalitățile de întârziere nu sunt incluse în sfera creanței de asigurare. Deopotrivă, aceeași instanță a stabilit că doar cheltuielile de judecată reprezentând taxa judiciară de timbru, în temeiul art. 50 din Legea nr. 136/1995, se impun a fi acordate părții solicitante, deoarece acestea se încadrează în noțiunea de creanță de asigurare fiind identificate în categoria "despăgubirilor". Contrar susținerilor recurentei-reclamante și ale recurentului-pârât, instanța de control judiciar constată că prima instanță a pronunțat hotărârea cu interpretarea și aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente în materie prin raportare la situația de fapt reținută, soluție pe care, la rândul său, o adoptă ca atare. În fapt, prin Decizia nr. 25916/25.03.2021 a pârâtului FGA, acesta a respins cererea de plată a sumei reprezentând penalități de întârziere și cheltuieli de judecată. Relativ la motivul de respingere a cererii de plată, Înalta Curte reține că în art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 creanțele de asigurări sunt definite ca fiind "creanțele creditorilor de asigurări, care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări creanțele Fondului de Garantare a Asiguraților, precum și primele datorate de către societatea de asigurare/reasigurare debitoare, rezultate din încetarea ori, după caz, din anularea contractelor de asigurare sau operațiunilor efectuate, conform legii aplicabile acestora, înainte de intrarea în procedura falimentului". Art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 acordă creanței de asigurare aceeași definiție: "creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilitățile Fondului, reprezentând despăgubiri sau indemnizații, precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare". Sub acest aspect sunt relevante și prevederile art. 268 pct. 1 lit. g) din Directiva 2009/138/CE conform cărora creanța de asigurare reprezintă orice sumă care este datorată de către întreprinderea de asigurare unor asigurați, deținători de polițe de asigurare, beneficiari sau oricărei părți vătămate având drept direct de acțiune împotriva întreprinderii de asigurare și care rezultă dintr-un contract de asigurare sau din orice operațiune prevăzută la art. 2 alin. (3) lit. b) și c) din activitatea de asigurare directă, inclusiv o sumă rezervată pentru persoanele respective, în cazul în care unele elemente ale datoriei nu sunt încă cunoscute. Față de aceste dispoziții legale, Înalta Curte reține că penalitățile de întârziere aferente daunelor materiale nu reprezintă creanțe de asigurări în înțelesul dat de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 deoarece, pe de o parte, prin hotărârile judecătorești nu se instituie obligația de plată în sarcina Fondului de Garantare a Asiguraților, ci, în sarcina asigurătorului aflat în faliment, iar, pe de altă parte, acestea trebuie să fie achitate de către Fondul de Garantare a Asiguraților doar în măsura în care constituie creanțe de asigurări. Din interpretarea acestor dispoziții legale prin care se definește noțiunea de creanță de asigurări rezultă indubitabil că legiuitorul a înțeles să reglementeze aceste definiții pentru a o circumscrie ipotezei speciale a falimentului unui asigurător, similar art. 5 din Legea nr. 85/2014, situația astfel reglementată aplicându-se cu prioritate. În acest sens este esențial a se observa că din interpretarea dispozițiilor art. 9 și art. 17 din Norma ASF nr. 16/2015, Fondul de Garantare a Asiguraților nu preia funcțiile unui asigurător față de care s-a dispus deschiderea procedurii de faliment. Aceasta întrucât Fondul de Garantare a Asiguraților a fost constituit cu un scop specific în mod clar determinat, astfel încât, după data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment pronunțate împotriva unei societăți de asigurare aflate în insolvență, acesta nu preia obligațiile asigurătorului asumate în urma încheierii contractelor de asigurare de răspundere civilă pentru accidente produse de vehicule. În egală măsură, Înalta Curte reține că prin dispozițiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 este reglementat rolul Fondului, legiuitorul statuând că acesta "Garantează plata de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, încheiate, în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege și în limita resurselor financiare disponibile la momentul plății, așa cum sunt definite la art.

În cazul în care disponibilitățile Fondului nu sunt suficiente pentru acoperirea cuantumului sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, creanțele acestora vor putea fi onorate pe măsura alimentării Fondului cu resursele financiare prevăzute de prezenta lege." În concluzie, dispozițiile art. 2 alin. (3) și art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 fac referire la despăgubiri sau indemnizații, respectiv la prime datorate, corespunzătoare celor reglementate la art. 26 alin. (1) lit. a)-d) din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011, prevederi în privința cărora instanța de control judiciar reține că nu pot fi interpretate în mod extensiv. Pe de altă parte, prevederile art. 2214 din C. civ. stabilesc că "În cazul asigurării de bunuri asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptățite", din interpretarea acestora rezultând că despăgubirea care decurge din contractul de asigurare este reprezentată de contravaloarea pierderii suferite de persoana asigurată prin producerea riscului asigurat. Așadar, scopul pentru care a fost constituit Fondul de Garantare a Asiguraților este acela de a plăti despăgubirile în cazul falimentului unui asigurător, neexistând un suport legal pentru a se considera că temeiul răspunderii Fondului îl constituie contractul de asigurare, pentru a fi incidente textele de lege aplicabile societăților de asigurare și, implicit, pentru a putea fi obligat și la plata penalităților de întârziere, a dobânzilor legale sau a cheltuielilor de judecată. Dimpotrivă, din interpretarea normelor speciale cuprinse în Legea nr. 213/2015 rezultă că temeiul răspunderii Fondului nu îl constituie contractul de asigurare, ci, tocmai dispozițiile actului normativ menționat, în aplicarea cărora Fondul este ținut să efectueze, în limita plafonului de garantare, plăți ale indemnizațiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, iar nu plăți ale daunelor interese moratorii, penalităților sau cheltuielilor de judecată, întrucât acestea sunt determinate de atitudinea culpabilă a asigurătorului, care nu a înțeles să-și execute obligațiile contractuale la termenul scadent. Rezultă astfel că raportul de drept civil existent între recurenta reclamantă și asigurătorul RCA produce efecte numai între aceste părți, conform dispozițiilor art. 1280 din C. civ., iar raportul de drept administrativ este rezultatul îndeplinirii condițiilor cerute de legea specială în vigoare la data falimentului, respectiv Legea nr. 213/2015, care a abrogat Legea nr. 136/1995. Cu alte cuvinte, activitatea Fondului este prevăzută prin Legea de organizare nr. 213/2015, respectiv Norma A.S.F. 16/2015, nefiindu-i aplicabile textele de lege ce erau aplicabile societăților de asigurare, respectiv cele referitoare la penalitățile de întârziere, întrucât acestea nu se referă la modalități de determinare a întinderii despăgubirii conform art. 16 din Norma A.S.F. nr. 16/2015, nici Legea nr. 213/2015 și nici Norma A.S.F. nr. 16/2015 neprevăzând posibilitatea obligării Fondului la plata penalităților de întârziere în situația în care asigurătorul nu și-a îndeplinit obligațiile. Așa cum s-a arătat în precedent, pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților plătește din disponibilitățile sale, în cazul falimentului unui asigurător, doar creanțele de asigurări în sensul art. 1 alin. (3) și art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea 213/2015, respectiv sumele achitate creditorilor de asigurări reprezentând despăgubiri/indemnizații, precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare. Așadar, fiind norme cu caracter special, aceste dispoziții legale se aplică cu prioritate. De asemenea, Înalta Curte reține că procedura derulată de Fondul de Garantare a Asiguraților conform Legii nr. 213/2015 este diferită de procedura falimentului asigurătorului, derulată de lichidatorul judiciar sub supravegherea judecătorului sindic, conform Legii nr. 85/2014. Astfel, cea dintâi procedură are natură administrativă, scopul desfășurării sale fiind acela de a proteja creditorii de asigurări de consecințele falimentului asigurătorului și de garantare a plății despăgubirilor cuvenite acestora, Fondul urmând să achite creanțele de asigurări în condițiile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, după parcurgerea procedurii prevăzute de Norma A.S.F. nr. 16/2015. Pe de altă parte, procedura falimentului asigurătorului B. are natură judiciară și se desfășoară, conform procedurii stipulate în Legea nr. 85/2014, în interesul tuturor creditorilor debitorului falit, inclusiv al creditorilor de asigurări pentru sumele care exced plafonului stabilit prin Legea nr. 213/2015, precum și al creditorilor ale căror creanțe, deși derivate dintr-un contract de asigurare, nu au natura creanțelor de asigurări. În concluzie, evaluarea creanței de către Fondul de Garantare a Asiguraților, prin prisma condițiilor prevăzute în Legea nr. 213/2015, respectiv natura de creanță de asigurare și cuantumul prevăzut la art. 15 alin. (1) din lege, reprezintă chestiuni distincte de evaluarea realizată de către lichidatorul judiciar. În speță, în analiza sumei solicitate la plată, FGA a reținut în mod corect că nu este întemeiată cererea de acordare a sumelor reprezentând penalități de întârziere de vreme ce nu reprezintă creanțe de asigurare, ci obligații civile ce rezultă din comportamentul culpabil al societății de asigurare. Aceasta întrucât art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 face trimitere la dobânzile și/sau cheltuielile la care însuși Fondul de Garantare a Asiguraților poate fi obligat ca urmare a constatării și reținerii propriei sale culpe, iar nu la dobânzile stabilite în sarcina asigurătorului falit. Or, în prezenta cauză recurenta-reclamanta nu pretinde plata unei creanțe de asigurări rezultate din însuși contractul de asigurare, ci daune-interese moratorii, a căror cauză juridică este neplata la termen a despăgubirilor. Așadar, având în vedere că pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților nu este continuatorul B. S.A., nu i se poate imputa culpa asigurătorului pentru plata cu întârziere a despăgubirilor, criticile formulate de recurenta-reclamantă din perspectiva încălcării dispozițiilor art. 18 din Legea nr. 213/2015 și invocarea în acest sens a instituției subrogării reglementate la art. 2210 C. civ. fiind, prin urmare, nefondate. Cât privește invocarea în cauză a considerentelor de la pct. 124 al Deciziei nr. 29/2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție-Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, instanța de control judiciar reține, în acord cu judecătorul fondului, că decizia menționată nu este incidentă în speță. Din considerentele deciziei evocate nu rezultă că instanța supremă a stabilit natura de creanțe de asigurări a penalităților de întârziere, în sensul Legii nr. 213/2015, ci, a constatat că, în cuprinsul definiției date noțiunii de creanță de asigurare, legiuitorul a folosit, inițial, termenul la plural, respectiv "creanțele creditorilor de asigurări", întrucât a înțeles să includă în această categorie daunele materiale, daunele morale sau penalitățile, pentru ca, ulterior, să indice în mod clar elementul care unește aceste creanțe și care impune să fie tratate ca fiind una singură, și anume contractul de asigurare, ipoteză care, așa cum s-a arătat în cele ce preced, nu se verifică în speță, temeiul răspunderii pârâtului nefiind reprezentat de contractul de asigurare, ci de prevederile Legii nr. 213/2015. Instanța de control judiciar urmează să rețină și faptul că din considerentele de la pct. 125 al Deciziei nr. 29/2020 reiese că nu a fost lămurită chestiunea penalităților de întârziere pretinse de asigurătorul CASCO de la asigurătorul RCA în temeiul dispozițiilor Normei CSA, în sensul că ar reprezenta creanțe de asigurări potrivit art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, din conținutul Deciziei nr. 29/2020 rezultând, dimpotrivă, că recunoașterea calității de creanțe de asigurări este condiționată de împrejurarea ca despăgubirile solicitate de asigurătorul CASCO și achitate de FGA să aibă drept izvor contractul de asigurare de răspundere civilă delictuală. Or, în cazul penalităților de întârziere solicitate de reclamantă, nu este îndeplinită condiția prevăzută de art. 4 din Legea nr. 213/2015, fiind vorba despre un drept de creanță izvorât din comportamentul ilicit al asiguratorului, respectiv din nerespectarea obligației de plată și din litigiul generat de o astfel de conduită, ambele născând drepturi și obligații extrinseci contractului de asigurare și numai între părțile raportului juridic generat de fapta culpabilă a asigurătorului aflat în faliment. De altfel, referirea la termenul "penalități" din cuprinsul considerentelor deciziei evocate nu poate fi privită în afara restului considerentelor, din cuprinsul cărora rezultă că sunt creanțe ale creditorilor de asigurări acelea care rezultă din contractul de asigurare. În altă ordine de idei, este important a se observa că legea specială nu a prevăzut o garanție legală și în ceea ce privește daunele-interese moratorii pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător, astfel încât este evident că reclamanta nu poate pretinde stabilirea în sarcina pârâtului a altor obligații decât cele expres prevăzute de legea specială aplicabilă în materie, penalitățile de întârziere/cheltuielile de judecată nefiind, prin urmare, incluse în sfera creanței de asigurare, pentru ca pârâtul să aibă obligația de a le plăti din disponibilitățile aflate la dispoziția sa. Pe de altă parte, cheltuielile de judecată reprezentând taxa judiciară de timbru, de natura celor solicitate de reclamantă, sunt, contrar alegațiilor expuse de recurentul-pârât, creanțe de asigurare, acestea fiind incluse în categoria despăgubirilor așa cum prevede art. 50 din Legea nr. 136/1995 coroborat cu art. 4 alin. (1) din Legea nr. 213/2015. Astfel, urmează a reține Înalta Curte incidența în cauză a Legii nr. 136/1995 abrogată ulterior de Legea nr. 213/2015 ca fiind legea în vigoare la momentul producerii evenimentului asigurat, respectiv la momentul instrumentării dosarului de daună, în care se prevede că despăgubirile se acordă pentru sumele pe care asiguratul este obligat să le plătească cu titlu de dezdăunare și cheltuielile de judecată persoanelor păgubite prin vătămare corporală sau deces precum și prin avarierea sau distrugerea de bunuri. Prin urmare, în considerarea normei de drept incidente litigiului de bază prin care S.C. B. S.A. a fost obligată la plata către A. S.A. a cheltuielilor de judecată în cuantum de 200 RON, reprezentând taxă judiciară de timbru, nu poate fi reținută critica recurentului –pârât potrivit căreia au fost încălcate prevederile art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015. Pe cale de consecință, Înalta Curte constată că a fost demonstrată nelegalitatea parțială a Deciziei nr. 25973/30.03.2021, emisă de Fondul de Garantare a Asiguraților, prima instanță apreciind în mod corect că sumele solicitate cu titlu de penalități de întârziere nu reprezintă creanțe de asigurări pentru a fi obligat Fondul la plata acestora, iar temeiul răspunderii pârâtului nu îl constituie contractul de asigurare, ci dispozițiile Legii nr. 213/2015, astfel că argumentele expuse de recurenta-reclamantă în calea de atac a recursului nu sunt apte să determine casarea hotărârii de fond, întrucât a fost pronunțată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept material incidente în cauză. Totodată, în privința cheltuielilor de judecată, în mod corect, a reținut prima instanță că acestea sunt creanțe de asigurare în virtutea Legii nr. 136/1995, care are incidență în cauză ca fiind actul normativ ce reglementează instrumentarea dosarului de daună, act normativ în vigoare la data producerii evenimentului asigurat, și care plasează aceste cheltuieli de judecată în categoria despăgubirilor. 2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs. Pentru considerentele expuse, nefiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va anula motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. formulat de recurenta-reclamantă A. S.A. dar și de recurentul – pârât FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR și va respinge ca nefondat motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. formulat de aceleași părți procesuale împotriva sentinței civile nr. 136 din 31 ianuarie 2022 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal.