ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2337/2022

Cererea de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța la 2 iunie 2021, sub nr. x/2021, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții B. și C., pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de contract de vânzare-cumpărare, având ca obiect transmiterea dreptului de proprietate asupra terenului situat în București, str. x (fost nr. 7, conform certificatului de nomenclatură urbană nr. x/04.09.2006, emis de DEIC - SNU - Primăria Municipiului București, fostă Ogorului nr. 34), reprezentând terenul în suprafață de 288 mp, identificat cadastral sub nr. x, înscris în cartea funciară nr. x București, astfel cum rezultă din încheierea nr. x/09.11.2006 a ANCPI-OCPI Sector 3 București, în condițiile și termenii prevăzuți în antecontractul de vânzare-cumpărare încheiat și autentificat la 4 august 2011 de Biroul Notarului Public D., între pârâții B. și C., în calitate de promitenți-vânzători, pe de o parte, și reclamantă, în calitate de promitentă-cumpărătoare, cu cheltuieli de judecată. În drept, a invocat dispozițiile art. 1.669 alin. (1) și art. 1.279 alin. (3) C. civ. Pârâții au formulat întâmpinare și cerere reconvențională. Prin întâmpinare, au invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune și, în subsidiar, au solicitat respingerea cererii, ca nefondată. Prin cererea reconvențională au solicitat adaptarea promisiunii de vânzare-cumpărare încheiate între părți, în temeiul impreviziunii, în sensul creșterii prețului de cumpărare al terenului până la suma totală de 153.330 euro, pentru ca obligațiile părților să fie reechilibrate și prețul terenului să reflecte valoarea minimă de piață a acestuia sau să se dispună încetarea contractului dacă adaptarea contractului nu este posibilă. Reclamanta a formulat întâmpinare la cererea reconvențională, solicitând respingerea acesteia, în principal, ca inadmisibilă și, în subsidiar, ca neîntemeiată.

Hotărârea Tribunalului Constanța Prin sentința nr. 3826 din 3 noiembrie 2021, Tribunalul Constanța, secția I civilă a admis excepția prescripției, invocată de pârâți. A respins cererea principală formulată de către reclamanta S.C. A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâții B. și C., ca prescrisă. A admis excepția inadmisibilității cererii reconvenționale, invocată de reclamanți. A respins cererea reconvențională, ca inadmisibilă. I-a obligat pe pârâții-reclamanți la plata către reclamanta-pârâtă a sumei de 3.595 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, din care suma de 3.000 RON reprezentând onorariu de avocat și suma de 595 RON, reprezentând cheltuieli de deplasare. A respins, ca nefondată cererea pârâților-reclamanți privind obligarea reclamantei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

Hotărârea Curții de Apel Constanța Prin decizia nr. 113/C din 2 mai 2022, Curtea de Apel Constanța, secția I civilă a admis apelul principal formulat de reclamanta S.C. A. S.R.L. și apelul incident formulat de pârâții B. și C. împotriva sentinței nr. 3826 din 3 noiembrie 2021 pronunțate de Tribunalul Constanța, secția I civilă. A anulat sentința civilă nr. 3826 din 3 noiembrie 2021 a Tribunalului Constanța, secția I civilă și a trimis cauza, spre rejudecare, acestei instanțe.

Recursul Împotriva deciziei nr. 113/C din 2 mai 2022, pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă au declarat recurs pârâții B. și C.. Invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ulterior expunerii situației de fapt și a parcursului dosarului, recurenții au susținut nelegalitatea deciziei recurate din perspectiva încălcării normelor de drept material aplicabile în cauză. Recurenții au învederat că instanța de apel a considerat greșit că nu prezintă relevanță aspectul potrivit căruia părțile au stabilit un termen sau o condiție, întrucât prescripția începe să curgă de la împlinirea termenului sau a condiției, ceea ce, în cauză, nu s-a realizat sau că nerespectarea de către recurenți a obligației de informare a promitentei-cumpărătoare cu privire la soluționarea definitivă și irevocabilă a litigiilor privitoare la teren determină neîndeplinirea termenului suspensiv. Au apreciat recurenții că obligația de informare a rămas fără obiect, în condițiile în care intimata este cea care i-a notificat cu privire la finalizarea dosarului nr. x/2007, solicitând încheierea contractului de vânzare-cumpărare și formulând cererea de administrare a dovezilor, în cadrul căreia a declarat că termenul de prescripție de 6 luni a început să curgă, deoarece nu și-a asumat obligația de a depune diligente pentru a se informa cu privire la finalizarea litigiilor. Recurenții au arătat că instanța de apel trebuia să stabilească dacă părțile au afectat obligația de încheiere a contractului de vânzare-cumpărare de un termen sau de o condiție. Contrar aspectelor reținute de instanța de apel, distincția dintre termen și condiție este relevantă, având în vedere caracteristicile și efectele distincte ale fiecărei modalități. Invocând dispozițiile art. 1023 și ale art. 1024 din C. civ. de la 1864, recurenții au afirmat că distincția esențială între termen și condiție rezidă din faptul că termenul este un eveniment viitor si sigur ca realizare, spre deosebire de condiție, care este incertă ca realizare. Astfel, împlinirea termenului nu poate depinde de voința uneia dintre părțile contractante, acesta fiind sigur ca realizare la încheierea contractului. Astfel, dacă evenimentul se îndeplinește, se produc efectele îndeplinirii termenului suspensiv, adică dreptul devine pur și simplu, iar obligația corelativă devine exigibilă. Recurenții au menționat că, în cuprinsul antecontractului, părțile au stabilit un termen suspensiv incert, pentru că litigiul având ca obiect grănițuirea terenului lor avea să se termine cu certitudine, nefiind însă cunoscut momentul pronunțării unei decizii definitive și irevocabile. Împlinirea termenului, prin pronunțarea hotărârii definitive și irevocabile, a determinat exigibilitatea obligației de încheiere a contractului de vânzare-cumpărare și începutul cursului termenului de prescripție, potrivit art. 2524 alin. (2) C. civ.. Astfel, împlinirea termenului determină exigibilitatea obligației și curgerea prescripției, indiferent de cunoașterea îndeplinirii evenimentului de către creditor. Este real că recurenții și-au asumat obligația de informare a promitentei-cumpărătoare cu privire la momentul îndeplinirii termenului, aceasta neavând obligația de a se informa cu privire la stadiul de soluționare a dosarului nr. x/2007 Însă, neîndeplinirea obligației de informare nu determina neîmplinirea termenului, ci putea fi considerată drept un caz de suspendare a curgerii termenului de prescripție, potrivit art. 2532 pct. 5 C. civ. În aceste condiții, termenul (evenimentul viitor și sigur de care părțile au legat exigibilitatea obligației de încheiere a contractului de vânzare-cumpărare) s-a împlinit. Neîndeplinirea obligației de informare cu privire la împlinirea termenului putea reprezenta un caz de suspendare a prescripției. Însă, intimata a cunoscut împlinirea termenului suspensiv și a comunicat, la 5 noiembrie 2020, că a luat cunoștință, de pe portalul instanțelor judecătorești, că pe rolul Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie se află dosarul nr. x/2007, având ca părți pe recurentul B. și pe E.. Prin decizia nr. 635 din 28 octombrie 2020, această instanță a constatat, irevocabil, nulitatea recursului. În aceste condiții, recurenții au apreciat că a fost depășit unul dintre impedimentele care îi împiedicau să încheie contractul, obligația de încunoștințare a intimatei rămânând fără obiect, încheierea contractului de vânzare fiind exigibilă, iar partea adversă putând apela la instanță pentru a obține îndeplinirea sa. Recurenții au apreciat că intimata cunoștea curgerea termenului de prescripție de 6 luni, astfel cum a afirmat în cadrul dezbaterilor din 12 ianuarie 2021 asupra cererii de asigurare de probe, neputând să se dezică de afirmațiile făcute prin intermediul reprezentantului său. Au arătat că, prin încheierea din 12 ianuarie 2021, a fost respinsă cererea de asigurare a dovezilor, instanța învestită cu soluționarea acesteia reținând că nu este admisibilă, întrucât eludează alte căi procesuale pentru a intra în posesia unor hotărâri judecătorești. În aceste condiții, intimata nu a fost împiedicată să formuleze cererea de chemare în judecată în prezentul dosar, înainte de împlinirea termenului de prescripție, cel târziu la 5 mai 2021, calculat de la momentul la care aceasta a cunoscut împlinirea acestuia - finalizarea litigiului, indiferent de rezultat - sau de conținutul hotărârii de grănițuire, care putea afecta întinderea terenului recurenților cu maximum 30 mp. Din moment ce intimata nu a fost diligentă și a formulat cererea abia la 2 iunie 2021, prima instanță a respins în mod corect cererea de chemare în judecată ca fiind prescrisă, iar instanța de apel a admis în mod eronat apelul. Recurenții au susținut că nu poate fi primit raționamentul laconic și formalist al instanței de apel, care a ignorat prevederile în materia termenului suspensiv și prescripția extinctivă, considerând că partea (creditorul) care cunoaște că obligația debitorului este exigibilă și îl încunoștințează cu privire la acest aspect, se poate prevala de faptul că debitorul nu 1-a încunoștințat despre ce știa deja. Practic, urmând raționamentul instanței de apel, după primirea notificării din 5 noiembrie 2020, recurenții trebuiau să expedieze către intimată o notificare cu conținut identic. Acest comportament ar fi fost absurd, obligația de informare rămânând fără obiect pentru că scopul acesteia, prestația agreată (informarea intimatei cu privire la împlinirea termenului) fusese deja obținută de aceasta, chiar dacă nu avea obligația de a se informa.

Întâmpinarea și răspunsul la întâmpinare La 28 septembrie 2022, intimata a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. Recurenții nu au depus răspuns la întâmpinare.

Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Litigiul poartă asupra unei promisiuni de vânzare a cărei realizare, prin suplinirea acordului părților, este cerută de către reclamant în calitate de promitent cumpărător, promitenții vânzători, recurenții din prezenta cauză, invocând prescripția dreptului de a solicita executarea convenției, iar pe cale reconvențională solicitând adaptarea antecontractului încheiat în anul 2011. Instanțele de fond au reținut, sub aspectul situației de fapt, că prin antecontractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/04.08.2011, pârâții B. și C., în calitate de promitenți-vânzători, s-au obligat să vândă, iar reclamanta S.C. A. S.R.L., în calitate de promitent-cumpărător, s-a obligat să cumpere dreptul de proprietate asupra imobilului-teren situat în București, str. x, reprezentând un teren în suprafață de 288 mp. În cuprinsul antecontractului s-a menționat că promitenții-vânzători au declarat că terenul în cauză face obiectul a două litigii Dosarul nr. x/2007 și Dosarul nr. x/2010. De asemenea, s-a menționat că promitenți-vânzători se obligă să îndeplinească "toate formalitățile prealabile (prezentarea deciziilor instanțelor, privind toate litigiile existente asupra terenului descris mai sus, obținerea extrasului de carte funciară pentru autentificare, a certificatului de atestare fiscală), astfel încât vânzarea să se perfecteze în condiții legale". În ceea ce privește momentul încheierii contractului promis, s-a prevăzut: "contractul de vânzare-cumpărare se va încheia în formă autentică, după rămânerea definitivă și irevocabilă a deciziilor instanțelor de resort privind litigiile existente asupra terenului, situație ce va fi notificată promitentului cumpărător de promitenții vânzători, la adresa sediului social a acestuia". Dosarul nr. x/2007 a fost soluționat irevocabil în data de 28.10.2020, prin Decizia nr. 635/2020 iar Dosarul nr. x/2010 la data de 07.07.2011, prin Decizia nr. 2035. Prima instanță a apreciat că părțile au stabilit un termen suspensiv care afectează executarea antecontractului, termenul fiind un eveniment viitor și sigur ca realizare care amână începutul executării dreptului subiectiv civil și a îndeplinirii obligației civile corelative. A respins acțiunea, constatând prescris dreptul la acțiune care a început să curgă de la data de 28.10.2020. A considerat că împrejurarea că pârâții promitenți-vânzători s-au obligat să îndeplinească formalitățile necesare încheierii contractului de vânzare-cumpărare, cu referire la prezentarea hotărârilor judecătorești privind toate litigiile existente asupra terenului, nu modifică momentul exigibilității dreptului de a încheia contractului de vânzare-cumpărare promis, expres descris în cuprinsul antecontractului ca fiind momentul soluționării definitive și irevocabile a deciziilor privind litigiile existente asupra terenului. A respins susținerea pârâților privind existența unei condiții și nu a unui termen suspensiv, reținând că, prin stabilirea obligației pârâților de a îndeplini formalitățile prealabile vânzării și de a notifica reclamantei rămânerea definitivă și irevocabilă a hotărârilor judecătorești în litigiile privind terenul, părțile nu au convenit asupra unui eveniment viitor și nesigur ca realizare de care depinde chiar nașterea dreptului, iar obligațiile asumate de pârâți referitoare la efectuarea demersurilor necesare pentru încheierea contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică nu echivalează cu o condiție suspensivă. Totodată a respins cererea reconvențională, față de soluția dată petitului principal. Instanța de apel a admis apelul, a anulat sentința primei instanțe și a trimis cauza spre rejudecare instanței de fond, considerând că termenul de prescripie nu s-a împlinit. În acest sens, a apreciat că termenul de prescripție începe să curgă, potrivit clauzei contractuale, de la data stabilită de părți prin convenția intervenită între ele (antecontractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/04.08.2011), pentru încheierea contractului prefigurat (cel de vânzare-cumpărare), respectiv după rămânerea definitivă și irevocabilă a deciziilor instanțelor de resort privind litigiile existente asupra terenului, situație ce urma a fi notificată promitentului cumpărător de promitenții vânzători, la adresa sediului social a acestuia. Curtea de apel a constatat că, prin raportare la conținutul aceleiași clauze, nu prezintă relevanță calificarea modalității care afectează obligația asumată de promitenții vânzători, termen sau condiție, atât timp cât, în ambele situații, termenul de prescripție începe să curgă de la data împlinirii termenului ori a îndeplinirii condiției, aspect nerealizat în cauză. Astfel, chiar dacă hotărârile judecătorești au devenit definitive, această situație nu a fost notificată promitentului cumpărător de către promitenții vânzători, la adresa sediului social a acestuia, dat fiind conținutul clar și nemodificat al clauzei contractuale și al convenției, în ansamblu. Or, acest detaliu reglementat între părțile convenției, respectiv obligația de informare asupra soluționării definitive și irevocabile a proceselor promitenților vânzători, în legătură cu clauza supusă analizei, nu s-a realizat. Consideră nerelevante, sub aspectul determinării momentului începerii cursului prescripției și al împlinirii cursului acesteia, apărările promitenților vânzători care au invocat faptul că obligația de notificare a terminării litigiului a rămas fără obiect motivat de faptul că reclamanta a cunoscut soluția pronunțată în dosarul nr. x/2007 al Curții de Apel București și a introdus o cerere de asigurare a probelor având drept interes realizarea promisiunii până la împlinirea termenului de prescripție de 6 luni. Apreciază că nu cădea în diligența reclamantei de a face demersuri și a se informa prin mijloace proprii în legătură cu soarta celor două litigii privitoare la imobilul a cărui dobândire în proprietate o urmărea, fiind străine cauzei și considerentele primei instanțe, care a reținut că obligația de informare nu prezintă relevanță întrucât nu echivalează cu o condiție suspensivă. Așadar, sunt întemeiate criticile reclamantei prin care a pretins că termenul de prescripție nu putea curge în contra sa cât timp nu a fost informată de evenimentul declanșator al acestuia (finalizarea litigiului de grănițuire). Recurenții critică, din perspectiva dispozițiilor art. 488 pct. 8 C. proc. civ., considerarea ca nerelevantă a calificării modalității ce afectează obligația, apreciind că antecontractul conține un termen suspensiv în privința executării obligațiilor, termenul împlinindu-se la data finalizării litigiilor, moment de la care a început să curgă prescripția. Recurenții au arătat că instanța de apel trebuia să stabilească dacă părțile au afectat obligația de încheiere a contractului de vânzare-cumpărare de un termen sau de o condiție. Recurenții susțin că, în cuprinsul antecontractului, părțile au stabilit un termen suspensiv incert, pentru că litigiul având ca obiect grănițuirea terenului lor avea să se termine cu certitudine, nefiind însă cunoscut momentul pronunțării unei decizii definitive și irevocabile. Împlinirea termenului, prin pronunțarea hotărârii definitive și irevocabile, a determinat exigibilitatea obligației de încheiere a contractului de vânzare-cumpărare și începutul cursului termenului de prescripție, potrivit art. 2524 alin. (2) C. civ.. Astfel, împlinirea termenului determină exigibilitatea obligației și curgerea prescripției, indiferent de cunoașterea îndeplinirii evenimentului de către creditor. Neîndeplinirea obligației de informare nu ar determina neîmplinirea termenului, ci ar putea fi considerată drept un caz de suspendare a curgerii termenului de prescripție, potrivit art. 2532 pct. 5 C. civ.. De altfel, intimata a cunoscut împlinirea termenului suspensiv astfel că obligația lor de încunoștințare a intimatei a rămas fără obiect, împrejurare ce rezultă și din încheierea de respingere a cererii de asigurare a dovezilor, repinsă ca inadmisibilă pe motiv că eludează alte căi procesuale pentru a intra în posesia unor hotărâri judecătorești. În aceste condiții, intimata nu a fost împiedicată să formuleze cererea de chemare în judecată în prezentul dosar, înainte de împlinirea termenului de prescripție. Critica este nefondată. Astfel, deși convenția este supusă reglementării cuprinse în C. civ. de la 1864, în vigoare la data încheierii ei, prescripția aplicabilă convenției este cea de la data la care aceasta începe să curgă, în aplicarea art. 201 din Legea nr. 71/2011 și a art. 1669 alin. (2) din noul C. civ., chestiune dezlegată de instanța de fond și neatacată în apel. Potrivit art. 1.669 C. civ.:,,(1) Când una dintre părțile care au încheiat o promisiune bilaterală de vânzare refuză, nejustificat, să încheie contractul promis, cealaltă parte poate cere pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de contract, dacă toate celelalte condiții de validitate sunt îndeplinite. (2) Dreptul la acțiune se prescrie în termen de 6 luni de la data la care contractul trebuia încheiat." În aplicarea acestei dispoziții legale, ceea ce se impută instanței de apel este greșita stabilire a momentului nașterii dreptului la acțiune. Astfel, instanța de apel a susținut că, din interpretarea clauzei referitoare la exigibilitatea dreptului, respectiv a obligației corelative privind transferul proprietății, rezultă că părțile au convenit asupra a două condiții: prima, ca litigiile referitoare la întinderea proprietății să se finalizeze, iar a doua, ca promitenta cumpărătoare să fie notificată la sediul său social. A reținut că, în cauză, promitenții vânzători nu și-au îndeplinit această obligație, situație în care termenul de precripție nu a început să curgă, devenind astfel nerelevantă pentru soluționarea excepției calificarea modalității care afectează obligația asumată de promitenții vânzători, termen sau condiție, cât timp, în ambele situații, termenul de prescripție începe să curgă de la data împlinirii termenului ori a îndeplinirii condiției. Analizând conținutul clauzei care a amânat exigibilitatea obligației asumate, rezultă că, într-adevăr, aceasta cuprinde două evenimente raportat la care, pendente conditione, nu se poate vorbi de posibilitatea executării de bună voie sau silită a acesteia, nefiind exigibilă. Primul reper, este definitivarea litigiului privind proprietatea, riscul temporizării executării dar și al menținerii integrității obiectului material al convenției fiind suportat de vânzător, al doilea reper este notificarea adresată promitentului cumpărător, reprezentând momentul de la care riscul temporizării se transmite cumpărătorului, întrucât marchează nașterea dreptului creditorului de a opta în cunoștință de cauză pentru executarea convenției sau pentru rezoluțiunea ei, în cazul în care, prin efectul hotărării judecătorești, este modificat obiectul material și juridic al acesteia. Prin urmare, obligația este afectată de o condiție suspensivă, evenimentul viitor și nesigur fiind reprezentat, nu de actul propriu zis al notificării, cât de aducerea la cunoștința cumpărătorului a soluției pronunțate în acel litigiu care poate afecta obiectul material al convenției, respectiv întinderea și configurația imobilului. Corect a apreciat instanța de apel că, în condițiile în care părtile au convenit asupra notificării cumpărătorului în legătură cu soluția, acesta este momentul de la care curge termenul de prescripție. Data notificării, ce marchează momentul aducerii la cunoștința promitentului cumpărător a modalității de rezolvare a litigiului, reprezintă data de la care acesta, cunoscând soluția, apreciază cu privire la menținerea condițiilor pentru care și-a exprimat consimțământul la încheierea promisiunii de vânzare și de la care va suporta riscurile pasivității sale prin începerea curgerii termenului de prescripție în favoarea debitorului său. De asemenea, în acest context, astfel cum corect a constatat instanța de apel, împrejurarea că promitenta cumpărătoare ar fi cunoscut de finalizarea procesului este nerelevantă, întrucât nu poate fi asimilată executării obligației promitenților vânzători asumată prin convenție, neputându-se prezuma că a fost cunoscut și conținutul hotărârii, favorabil sau nu, continuării executării promisiunii în forma convenită inițial. Prin urmare, în mod corect instanța de apel a aplicat dispozițiile referitoare la instituția prescripției extintive raportat la conținutul clauzei conținute în promisiunea de vânzare, considerând că termenul de prescripție nu a început să curgă, nefiind incidente dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ. În consecință, în baza art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat. În baza art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va obliga pe recurenții-pârâți la plata către intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L. a sumei de 4.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reduse conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ., în raport de complexitatea cauzei și activitatea apărătorului ales în faza procesuală a recursului.