ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4003/2022

Ședința publică din data de 16 septembrie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1 Cererea de chemare în judecată

Prin cererea formulată, reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a formulat contestație împotriva Deciziei FGA nr. 23780 din 18.06.2020 prin care a solicitat anularea în parte a deciziei contestate ca fiind netemeinică și nelegală, obligarea intimatului FGA la plata sumei de 864,29 RON reprezentând penalități de întârziere, precum și obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată.

1.2. Hotărârea primei instanțe

Prin sentința civilă nr. 35 din 19 ianuarie 2021, Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu Pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca neîntemeiată.

1.3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinței civile nr. 35 din 19 ianuarie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. S.A. a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

În conformitate cu dispozițiile art. 425 (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Nici motivarea sumară a hotărârii judecătorești nu corespunde exigențelor suscitatului text, întrucât lipsa de consistență a acesteia face imposibilă realizarea controlului judiciar."

La rândul său, CEDO a reținut că nemotivarea hotărârii de către instanța judecătorească reprezintă o încălcare a dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 6 din Convenție.

În speță, A. a criticat Decizia FGA nr. 23780/18.06.2020 prin raportare și la următoarele motive de nelegalitate:

i) Potrivit art. 1 alin. (3) din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011, Contractul de asigurare RCA este un contract al cărui conținut este reglementat exclusiv prin lege.

Prin urmare, prevederile art. 37 din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011 [text ce reglementează obligația de plată a penalităților de întârziere], fac parte/reprezintă parte din conținutul Poliței de asigurare RCA emisă de B. S.A. și în legătură cu care a fost formulată cererea de plată.

Fiind reglementate prin chiar contractul de asigurare RCA, penalitățile de întârziere își au sursa în contractul de asigurare și reprezintă, deci, creanțe de asigurare.

Penalitățile de întârziere reglementate prin art. 37 din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011 sunt generate și însoțesc despăgubirea datorată de asigurătorul RCA (despăgubire ce are natura unei creanțe de asigurare).

ii) Făcând aplicarea regulii accesorium sequitur principale, rezultă că penalitățile de întârziere preiau natura juridică a creanței pe care o însoțesc și reprezintă la rândul lor tot creanțe de asigurare.

Analizând sentința recurată se va putea observa cu ușurință faptul că instanța nu a tratat aceste motive de nelegalitate invocate prin contestație și nu a arătat motivele pentru care a decis să le înlăture. Simpla preluare a apărărilor formulate de FGA, fără o analiză corespunzătoare a motivelor de nelegalitate invocate prin contestație, nu reprezintă o motivare care să corespundă exigențelor trasate prin practica Înaltei Curți și/sau a CEDO.

Sentința recurată a fost pronunțată cu încălcarea prevederilor art. 1 alin. (3) din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011 și cu greșita aplicare a dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 [motiv de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8) C. proc. civ..].

Art. 1 alin. (3) din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14.2011

"Condițiile contractuale pentru asigurarea obligatorie RCA sunt reglementate de prevederile Legii nr. 136/1995, cu modificările și completările ulterioare, și de prezenta normă."

În acest sens, Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011 reglementează în cuprinsul Titlului III - "Contractul de asigurare", conținutul contractului de asigurare RCA și obligațiile ce incumbă părților în baza acestui contract. Deci, așa cum se poate observa, dispozițiile Normei aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011 (dar în special cele cuprinse în Titlul III - Contractul de asigurare), reprezintă practic conținutul contractului de asigurare RCA.

În aceste condiții, dacă despăgubirile datorate de asigurător sunt privite ca fiind creanțe izvorâte din contractul de asigurare RCA, ele fiind reglementate la art. 26 alin. (11 lit. a), b) si c) din Normă, iar nu în cuprinsul poliței RCA emisă de asigurător, atunci și penalitățile de întârziere, reglementate prin art. 37 din același Titlu III - Contractul de asigurare, al aceleiași Norme, izvorăsc și ele tot din contractul de asigurare RCA. Nu există niciun argument care sa justifice o soluție sau o interpretare contrară.

Este adevărat că penalitățile de întârziere nu fac parte din obiectul principal al contractului de asigurare, însă această împrejurare nu reprezintă un argument care să conducă la ideea că ele nu ar izvorî din contract. Deși privesc un element accesoriu, iar nu prestația principală, penalitățile de întârziere sunt reglementate și își au sursa în contractul de asigurare RCA.

Argumentul prin care s-a reținut că penalitățile sunt sancțiuni aplicate asigurătorului și că din acest motiv ele nu ar avea acoperire în contractul de asigurare este nefondat. Este de esența oricărei penalități să se grefeze pe o culpă a uneia dintre părțile contractante, însă acest lucru nu înseamnă ca ele nu își au sursa în contract. Dimpotrivă, ori de câte ori o penalitate este reglementată contractual, ea își are sursa în respectivul contract.

Trimiterea făcută la prevederile art. 1535 C. civ. pornește de la o premisă greșită. Art. 1535 C. civ. reglementează o penalitate (o sancțiune) aplicabilă pentru acele cazuri în care contractul dintre părți nu reglementează el însuși o astfel de penalitate - si de aceea penalitatea prevăzută la art. 1535 C. civ. poate fi privită ca fiind exterioară contractului.

Sentința recurată a fost pronunțată cu încălcarea principiului accesorium sequitur principale [motiv de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8) C. proc. civ..].

Instanța de fond a nesocotit faptul că, fiind vorba despre accesoriul unei creanțe de asigurare, penalitățile de întârziere împrumută și dobândesc natura juridică a creanței principale pe care o însoțesc.

Reținând faptul că penalitățile de întârziere nu reprezintă o creanță de asigurare în pofida faptului că ele însoțesc și sunt izvorâte dintr-o creanță de asigurare (despăgubirea datorată de asigurătorul RCA), instanța de fond a încălcat flagrant principiul redat prin adagiul accesorium sequitur principale.

Odată stabilit faptul că penalitățile de întârziere își au sursa în contractul de asigurare RCA, recurenta consideră că în aplicarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 acestea reprezintă, la rândul lor, creanțe de asigurare.

1.4 Apărările formulate în cauză

Intimatul Fondul de Garantare a Asiguraților a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatului, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat.

Pentru a ajunge la această soluție instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. ("când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei")

Înalta Curte reține că potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii "se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților."

Verificând conținutul sentinței atacate, instanța de control judiciar constată că aceasta îndeplinește exigențele menționate, întrucât judecătorul fondului a expus în mod clar și logic argumentele care au fundamentat soluția adoptată.

Motivul de recurs analizat nu are în vedere fiecare dintre argumentele de fapt și de drept folosite de reclamant în cererea de chemare în judecată, instanța având posibilitatea să le grupeze și să le structureze în funcție de problemele de drept deduse judecății, putând să le răspundă prin considerente comune.

Cu alte cuvinte, chiar dacă în motivarea hotărârii judecătorești nu se regăsesc literal toate susținerile invocate de partea reclamantă, sentința nu este susceptibilă de a fi reformată prin prisma motivului de recurs cercetat.

Prin urmare, verificând conținutul sentinței atacate, instanța de control judiciar reține că aceasta îndeplinește exigențele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât judecătorul fondului a expus în mod clar și logic argumentele care au fundamentat soluția adoptată. De asemenea, în cuprinsul hotărârii judecătorești analizate, nu se regăsesc considerente contradictorii, instanța de fond înfățișând într-o manieră clară și coerentă argumentele avute în vedere în adoptarea soluției asupra cererii de chemare în judecată.

Aceasta deoarece, din analiza considerentelor sentinței recurate, rezultă indubitabil că, în prezenta cauză, instanța de fond a indicat ce reprezintă, în opinia sa, indicii temeinice, respectiv argumentele care au stat la baza raționamentului său logico-juridic concretizat în dispozitivul sentinței, astfel că nu se poate susține, cu suficient temei, că hotărârea atacată în prezenta cauză ar fi nemotivată, sau că, prin prisma considerentelor sale, nu ar fi posibilă exercitarea controlului judiciar prin intermediul căii de atac a recursului.

Doctrina și jurisprudența au afirmat constant că o motivare clară și cuprinzătoare a unei hotărâri judecătorești nu presupune analizarea tuturor afirmațiilor părților, ci doar a acelora cu caracter esențial, chiar și acestea din urmă putând fi tratate în mod global. Este obligatoriu ca judecătorul să analizeze, în mod real și păstrându-și echilibrul dar și obiectivitatea, susținerile ambelor părți cu interese contrare în proces, dar doar acele susțineri care au legătură cu obiectul cauzei, cu fundamentul pretențiilor deduse judecății și cu soluția ce urmează a se dispune, din perspectiva acestei soluții, urmând a fi filtrate și cenzurate respectivele susțineri, fie în sensul reținerii, fie în cel al înlăturării lor.

Astfel fiind, Înalta Curte apreciază că acest motiv de recurs nu este întemeiat.

În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. ("când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material")

Din actele și lucrările dosarului rezultă că prin Decizia nr. 23780/18.06.2020, pârâtul a admis în parte cererea de plată a reclamantei A. S.A., respectiv cu privire la suma de 5.368,29 RON reprezentând despăgubire și a respins cererea în ce privește 864,29 RON reprezentând penalități de întârziere.

Înalta Curte reține că potrivit art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 creanțele de asigurări sunt definite ca reprezentând "creanțele creditorilor de asigurări, care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări creanțele Fondului de garantare, precum și primele datorate de către societatea de asigurare/reasigurare debitoare, rezultate din încetarea ori, după caz, din anularea contractelor de asigurare sau operațiunilor efectuate, conform legii aplicabile acestora, înainte de intrarea în procedura falimentului."

Totodată, art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 definește creanțele de asigurare, ca fiind "creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilitățile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizații, precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare".

De asemenea, dispozițiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 stabilesc rolul Fondului, în sensul că "Fondul garantează plata de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, încheiate, în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege și în limita resurselor financiare disponibile la momentul plății, așa cum sunt definite la art. 5. În cazul în care disponibilitățile Fondului nu sunt suficiente pentru acoperirea cuantumului sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, creanțele acestora vor putea fi onorate pe măsura alimentării Fondului cu resursele financiare prevăzute de prezenta lege."

Înalta Curte constată că instanța de fond, în mod corect, a reținut că din interpretarea per a contrario a normelor speciale cuprinse în Legea nr. 503/2004 și Legea nr. 213/2015 rezultă că Fondul de Garantare a Asiguraților este ținut să efectueze, în limita plafonului de garantare, plăți ale indemnizațiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, iar nu plăți ale penalităților de întârziere și a cheltuielilor de judecată stabilite în sarcina asiguratorului falit, acestea fiind determinate de atitudinea culpabilă a asiguratorului, care nu a înțeles să-și execute obligațiile contractuale la termenul scadent.

De asemenea, potrivit art. 2214 C. civ., care stabilesc că "În cazul asigurării de bunuri, asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptățite." Așadar, despăgubirea ce decurge din contractul de asigurare este reprezentată de contravaloarea pierderii suferite de persoana asigurată prin producerea riscului asigurat.

Înalta Curte constată că penalitățile de întârziere nu sunt datorate în baza contractului de asigurare încheiat cu persoana vinovată de producerea accidentului, ci această obligație rezultă exclusiv în urma constatării de către instanță a culpei societății în executarea, la termen, a obligației de plată a despăgubirilor decurgând din contractul de asigurare.

Prevederile art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 conform cărora: "Prin derogare de la dispozițiile art. 100 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 85/2014, Fondul poate înregistra la masa credală, în tot cursul procedurii de faliment, în vederea recuperării lor, orice sume, dobânzi și/sau cheltuieli pe care acesta le-a achitat din resursele sale.", nu se interpretează în sensul că ar recunoaște caracterul de creanțe de asigurări și penalităților de întârziere și dobânzilor întrucât sfera de cuprinde a noțiunii se determină în raport de prevederile art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 și art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, ce reglementează în mod expres această instituție.

Înalta Curte apreciază că art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 face trimitere la dobânzile și/sau cheltuielile la care însuși Fondul de Garantare a Asiguraților poate fi obligat ca urmare a constatării și reținerii propriei sale culpe, iar nu la dobânzile și/sau cheltuielile de judecată stabilite în sarcina asiguratorului falit.

Pe de altă parte, Normele ASF nr. 16/2015 prevăzând clar că, în vederea efectuării plății sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, Fondul procedează la verificarea dosarelor de daună și a creanțelor de asigurări înregistrate în evidentele sale, ținând seama de normele aplicabile în materie și de condițiile de asigurare generale și specifice prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu asigurătorul față de care s-a stabilit starea de insolvență.

Or, în cauza de față, recurenta-reclamantă nu pretinde plata unei creanțe de asigurări rezultată din însuși contractul de asigurare, ci penalități de întârziere a căror cauză juridică este neplata la termen a despăgubirilor stabilite în dosarul de daună, coroborată cu prevederile art. 36 alin. (6) și art. 37 din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, aprobate prin Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011.

Așadar, legea specială nu a prevăzut o garanție legală pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător, iar recurenta nu poate pretinde stabilirea în sarcina pârâtului a altor obligații decât cele expres prevăzute de lege, în condițiile în care acesta nu preia toate drepturile și obligațiile asigurătorului, nefiind succesor universal sau cu titlu universal al acestuia.

Pe cale de consecință, Înalta Curte constată că penalitățile de întârziere, reprezintă creanțe de asigurări, astfel încât intimatul să aibă obligația de a le plăti din disponibilitățile aflate la dispoziția sa.

În raport cu cele reținute, Înalta Curte constată că toate criticile sunt neîntemeiate, judecătorul fondului apreciind în mod corect și legal starea de fapt dedusă judecății, hotărârea pronunțată nefiind susceptibilă de criticile formulate, dimpotrivă, aceasta a fost dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului și a probatoriilor administrate.

Prin urmare, instanța constată că susținerile și criticile recurentei sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., fiind nefondat.

Temeiul legal al soluției instanței de recurs

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta – reclamantă A. S.A. împotriva sentinței civile nr. 35 din 19 ianuarie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 16 septembrie 2022.